Predică la Duminica a 6-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
în Evanghelia de acum două duminici, ecatontarhosul avea un slujitor paralitic, care zăcea în casă și a mijlocit la Domnul vindecarea lui [Mt. 8, 6], pe când în Evanghelia de azi mai mulți oameni I-au adus Domnului un paralitic pus pe pat [παραλυτικὸν ἐπὶ κλίνης βεβλημένον] Mt. 9, 2, BYZ]. Și pentru că Domnul a văzut credința lor [ἰδὼν τὴν πίστιν αὐτῶν] [Mt. 9, 2, BYZ], credința lor profundă în vindecarea lui și prietenia lor față de cel bolnav, El i-a spus celui bolnav: „Îndrăznește [Θάρσει], copile [τέκνον]! Ți-au fost iertate ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]” [Mt. 9, 2, BYZ].
Adică ambii paralitici s-au vindecat datorită credinței altora. Datorită credinței și a rugăciunii altora pentru ei, datorită efortului lor iubitor față de ei, cei bolnavi. Pentru că superiorul lui ierarhic a mijlocit pentru primul la Domnul, pe când, pentru al doilea, au venit prietenii sau vecinii lui, și, crezând în vindecarea lui, au primit și iertarea păcatelor lui, adică vindecarea lui sufletească, dar și vindecarea lui trupească.
Iar dacă aceștia au primit de la Domnul vindecarea trupească, dar și cea sufletească, pentru că le-a păsat de cei în suferință și s-au rugat pentru ei, cu mult mai mult ne ajută pe noi rugăciunile Îngerilor și ale Sfinților Săi pentru noi. Când am urcat ostenitoarele trepte spre peștera Sfântului Cuvios Dimităr Basarbovski [Димитър Басарбовски], Părintele nostru[2], cel cu Sfintele sale Moaște la București, am retrăit înălțarea sa spre rugăciune. Pentru că acea îngustă și ascetică scară spre peștera și spre patul său săpat în stâncă mi-a vorbit despre rigorile lui pentru a vorbi cu Domnul. Căci s-a retras toată viața pentru a se ruga Domnului, pentru a fi cu El și, fiind cu El, să fie cu noi toți. Pentru că mijlocirile Sfinților pentru noi sunt însingurări voite pentru noi, pentru mântuirea tuturor, rugăciunilor lor cuprinzând întreaga umanitate vie și adormită într-o singură inimă.
Și am urcat în peștera sa, după ce m-am închinat Sfintei sale Icoane, cea dăruită de Patriarhul Teoctist în 2005 Mănăstirii, care are un fragment din Sfintele sale Moaște încrustat în ea. Apoi la un veșmânt al Sfintei Cuvioase Paraschevi de la Iași, așezate ambele la intrarea în Biserică. Și, plin de rugăciunile ambilor Sfinți, am urcat și la locul nevoințelor sale, scara având 48 de trepte[3]. Pentru că rugăciunea are nevoie de multă nevoință pentru ca să se transforme în noi într-un foc aprins. Căci rugăciunea ne umple de focul lui Dumnezeu, de slava Lui, pe măsură ce ne deschidem cu totul Dumnezeului nostru, Celui care ne umple pe noi de iubirea Lui cea veșnică.
Printre minunile Sfântului Dimităr, consemnate la București, e și una a unui paralizat. „În anul 1955, o femeie din jurul Bucureștilor avea soțul paralizat și bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie și a cerut sfatul unui Preot. El i-a dat să citească Acatistul Cuviosului și să se închine cu credință la Sfânta [sa] Raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopții a strigat-o soțul bolnav și i-a zis:
– Ai chemat vreun doctor din București la mine?
– Nu!, i-a răspuns femeia.
– Cum nu?, a zis soțul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul și m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plătești? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi și a plecat spre București.
– Și te-a consultat?, întrebă femeia.
– M-a uns cu untdelemn sfințit pe mână și pe piciorul paralizat și mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Marie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineață și plătește-i doctorului, că tu l-ai chemat și știi unde locuiește!
Dimineață, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soția a mers plângând la Moaștele Sfântului Dimitrie și, cu multe lacrimi, a mulțumit binefăcătorului ei”[4].
Și Sfântul Dimităr, Ocrotitorul nostru, l-a învățat pe bărbat sursa răului din noi înșine: păcatele noastre. Pentru că răul nostru sunt patimile noastre, pe care le hrănim cu păcate tot timpul. Și patimile noastre sunt creația nefastă a libertății noastre. Pentru că noi, în loc să alegem binele care ne zidește, alegem adesea răul care ne omoară pentru veșnicie. Și bolile noastre grave, de care ne tot plângem, nu sunt decât consecința ultimă a păcatelor noastre.
De aceea și Domnul, în cazul paraliticului de azi, nu s-a ocupat în primul rând de boala fizică, ci de cea sufletească. Pentru că boala se naște în suflet și reverberează continuu în trup. Până când boala noastră ajunge cancer, ea e tot timpul păcat. Păcat făcut zilnic. Păcat nepocăit și nespovedit. Și dacă nu îți pasă de moartea care e în tine, adică de patimile tale, de ce sari în sus numai când boala ajunge în fază terminală și distruge și trupul nostru cel firav? Pentru că el, cancerul, a fost în noi de mici, de când am început să păcătuim și să nu ne pese de slava lui Dumnezeu primită la Dumnezeiescul Botez.
Acesta e motivul pentru care Domnul nu se ocupă mai întâi de paralizie, ci de păcatele omului. El îi iartă păcatele lui și îl îndeamnă să îndrăznească întru El. Să îndrăznească să creadă și să trăiască după voia Lui.
Însă, oamenii nu dau doi bani pe iertarea lui Dumnezeu, pentru că ei nu știu că noi de iertarea Lui avem cea mai mare nevoie. Oamenii cred că sănătatea e bunul suprem și de aceea o tot laudă și o tot caută prin Farmacii și Spitale. Dar adevărul e acesta: că iertarea lui Dumnezeu e temelia sănătății reale, a sănătății noastre sufletești și trupești. Și pentru sănătatea lor sufletească, oamenii trebuie să vină cu toții aici, la Biserică, pentru ca să se spovedească Domnului, pentru ca să se împărtășească cu El Însuși, pentru ca să se îndrepte, pentru ca să se umple de viața lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie nevoie să zacă prin Spitale.
Căci mulți își doresc să fi trăit atunci, când era Domnul pe pământ, ca să îi vindece. Ca și cum azi, în clipa de față, noi suntem fără Domnul și n-are cine să ne vindece. Însă, când mă apropii de Sfântul Potir și Îl mănânc și Îl beau pe Domnul, Care e Viața și Bucuria mea, El este Cel care l-a vindecat cu cuvântul pe paraliticul de azi, după ce i-a iertat păcatele sale. Pentru că atât i-a zis: „Cel care ai fost ridicându-te [Ἐγερθεὶς], ia-ți patul tău [ἆρόν σου τὴν κλίνην] și mergi spre casa ta [καὶ ὕπαγε εἰς τὸν οἶκόν σου]!” [Mt. 9, 6, BYZ].
Pentru că mai întâi trebuie să te ridici din păcat, pentru ca să te ridici și din boală. Însă, Sfinții lui Dumnezeu, adesea, se roagă astfel: se roagă ca Domnul să le dea o boală, să le dea mai multe boli trupești și să nu le ia de la ei, pentru ca să se curățească și mai mult de păcatele lor. Pentru că știu că nu boala contează, boala trupului, ci sănătatea duhovnicească a lor contează veșnic. Căci, pe timp ce bolești trupește, tu îți poți lucra mântuirea ta prin suferință, prin răbdare, prin continua mulțumire adusă Domnului, prin continua vindecare lăuntrică.
Cărturarii, în ei înșiși [ἐν ἑαυτοῖς], în sinea lor, când L-au auzit că vorbește despre iertarea păcatelor, au spus: „Acesta blasfemiază [Οὗτος βλασφημεῖ]!” [Mt. 9, 3, BYZ]. Și dacă El nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu întrupat, ci un simplu om, da, ar fi blasfemiat, pentru că numai Dumnezeu iartă păcatele oamenilor. Dar Domnul a vorbit cu putere despre iertarea păcatelor oamenilor, pentru ca să le spună, în mod implicit, că El este Domnul lor. Și tot implicit le-a spus că El este Dumnezeu, când i-a întrebat: „Pentru ce gândiți voi cele rele în inimile voastre [Ἵνα τί ὑμεῖς ἐνθυμεῖσθε πονηρὰ ἐν ταῖς καρδίαις ὑμῶν]?” [Mt. 9, 4, BYZ].
Căci oamenii păcătoși nu văd nici ce spune fața omului, darămite inima lui. Însă, Dumnezeu cunoaște adâncul omului, tot ce gândește, iubește și simte omul și îl judecă pe om ca întreg, după ce este el cu adevărat și nu fragmentar. Iar omul duhovnicesc, luminat de Dumnezeu, îi vede pe ceilalți cu ochii lui Dumnezeu, de aceea îi poate ajuta în mântuirea lor. Pentru că îi ajută și pe ei să se vadă interior, să se cunoască cu adevărat și să dorească să fie și ei duhovnicești și nu trupești, nu muritori, nu decăzuți.
De aceea, avem nevoie ca de aer de iertarea lui Dumnezeu primită prin Preotul Duhovnic și avem nevoie ca de ochi de Părinți duhovnicești care să ne călăuzească pe calea mântuirii. Pentru că Dumnezeu ne iartă iar și iar păcatele noastre, dar pentru a ne întări în viața cu Dumnezeu avem nevoie de Sfinți Părinți duhovnicești, care să ne călăuzească în tot ceea ce facem. Căci omul are nevoie de exemplul viu, dumnezeiesc, de omul paradigmatic de lângă el, după cum paraliticii noștri din Evanghelie au avut nevoie de oameni plini de credință.
Închiderea în noi înșine, în casa noastră, în averile noastre n-are de-a face cu viața, ci cu moartea. Pentru că omul care nu mai primește oameni în viața lui, nu mai este nici el om în adâncul său. Dar cel care îi primește pe toți, pentru că și-i asumă pe toți în nevoința lui, acela trăiește, e om pentru oameni, e om împreună cu toți oamenii, pentru că oamenii trăiesc și se mântuie împreună. Și cine scoate din viața lui pe Duhovnici, pe Părinți, pe Sfinți, pe Îngerii lui Dumnezeu, acela se golește tot mai mult de umanitate și de mântuire. Căci fuge de comuniunea Bisericii pentru a se afunda într-o boală veșnică: singurătatea Iadului.
Cu căștile în urechi, făcând abstracție de alții, de nevoile și de dorințele lor, ești o imagine a solitudinii rele. A solitudinii de Iad. Pentru că rugăciunea e o solitudine fundamental bună a omului, căci e întâlnire și intimizare cu Dumnezeu. Dar când nu vrei să te întâlnești cu cineva, când nu iubești pe nimeni, când nu suporți pe nimeni, atunci ești un sloi de Iad, o singurătate chinuitoare. Fiindcă omul e creat pentru comuniune, e creat pentru împreuna-slujire, pentru împreuna-bucurie veșnică.
De aceea, iubiții mei, a cere ajutorul oamenilor și al Sfinților Lui înseamnă a cere iubire de la ei. Dar dacă ceri iubire, trebuie să dărui iubire. Căci nu te poți bucura cu adevărat, dacă nu dărui, dacă nu te dărui cu totul lui Dumnezeu și oamenilor. Și iubirea e grandioasă, e mare, e o împlinire uluitoare, pentru că e o odihnire fundamentală a noastră. Te odihnești și odihnești. Ieși spre alții cu toată ființa ta și te întorci spre tine cu toată bucuria și împlinirea dăruirii către alții. Pentru că nu lași egoismul să prospere, ci prosperă în tine revărsarea de iubire și de înțelegere a tuturor.
Și când voi publica această predică online, eu voi fi în săptămâna de concediu a acestui an. Una pentru un an, dar pe care o trăiesc cu recunoștință și cu multă bucurie. Pentru că mă las purtat de Dumnezeu spre locuri și oameni pe care nu-i cunosc, pentru ca să mi-i fac aproape. Și marea bucurie e tocmai aceasta: când cei de departe îți devin aproape în ciuda oricărei distanțe terestre.
Multă sănătate, pace și împlinire! Să ne revedem cu pace și să ne bucurăm veșnic împreună! Amin!
[1] Începută la 8. 09, în zi de joi, pe 6 iulie 2023. Soare, 22 de grade, vânt de 5 km/ h.
[2] Cf. https://bg.wikipedia.org/wiki/Басарбовски_манастир.
[3] Cf. http://la-povestile-mele.blogspot.com/2017/01/la-basarabovo-pe-urmele-sfantului.html.
[4] Cf. https://icoanefacatoaredeminuni.ro/moastele-sfantul-dimitrie-cel-nou-din-basarabi-sau-basaravov/.