Zi: 16 iulie 2023

În Condacul al VIII-lea, Preacurata Fecioară și „Maică neispitită de nuntă” este singura persoană dintre oameni care a avut nestrămutat gândul la Dumnezeu și „singura inimă de om, întru care nescăzut/ numele de mărire cântă,/ din tot rostul lui cel viu și neprefăcut”. Astfel încât, ajungând să Îl poarte în pântece pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, „în tine doar, ca niciodată/ inima omului,/ cu inima Domnului/ au bătut și bat laolaltă”.

Rugăciunea neîncetată (rugăciunea minții și a inimii) este numită „ornic al gândului și al cerului”, pentru că ea ritmează curgerea vieții făcând-o să capete ritmul veșniciei. Iar Preasfânta Fecioară, ca ceea ce este „Căruță de Lumină neîntinată” și „ne-nserată” (Caleașcă, adică, a Luminii, a Împăratului Hristos, într-o exprimare metaforică), este rugată: „Îmbunează-ne și pe noi cu darurile inimii, Binecuvântată!”. Adică fă-ne buni prin darul rugăciunii inimii, prin rostirea neîncetată a rugăciunii în inima noastră.

Căci „către tine râvnim rușinați și scăzuți/ cu sufletul apus și genunchii frânți” și „ne atârnă prin pâclă gândul răpus./ Dar, iată, acum către tine ne plecăm,/ Maica lui Iisus,/ îmbrățișează-ne ca pe niște pietre ale vieții/ dornice de izvoarele dimineții,/ [ale] dimineții neînserate,/ și înviază-ne cu inimi noi și curate” (Icosul al VIII-lea): înviază-ne din moartea păcatului, prin rugăciunile tale! Pentru că Dumnezeu poate și din pietre să facă fii ai lui Avraam (cf. Mt. 3, 10), adică din inimile împietrite. Și cei ce au fost pietre nesimțitoare pot să devină pietre ale Bisericii, prin ajutorul Maicii Preacurate, dacă tânjesc după dimineața vieții veșnice.

Heretisirile acestui icos actualizează alte numiri simbolice atribuite tradițional Preasfintei Împărătese, în conformitate cu profețiile vechitestamentare: arcă, cufăr, corabie, chivot etc. Dar este numită și „cutie de cântec prin care sună o rază”: Hristos, Raza Tatălui, care ne-a luminat pe noi prin întruparea Sa și nașterea din Preasfânta Sa Maică. Precum și „hram al cerurilor, în care minte-ai liturghisitor”, căci mintea ei a fost pururea la Dumnezeu și ne poate ajuta și nouă să ne înălțăm cu mintea de pe pământ la cer.

În Condacul al IX-lea, considerându-se că „sunt și eu din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând”, autorul regăsește timbrul arghezian, modelat liric pentru pocăința tânjitoare:

Doamne Iisuse Hristoase, /…/
către Tine mă aplec cu fruntea,
și mâna mi-o pun ca Toma la locul cel sfânt.
Strâns adunat în mine, așezat fără cuvânt

aștept ca orbu-n puntea
„Luminii din adânc cea fără înserare,
și care-i pusă-n om, ca un lăuntric soare
să lumineze întreagă în încăperea ființei”[1].

Cum nu Te văd de noapte, [de] grosimea de păcate,
Te pipăi cu sfială,
cu degetul nădejdii, cu degetul credinței,
cu deget [de] bănuială, cu deget de dorire și chiar de îndoială.
Și neajuns aș pune încă [și] cealaltă mână;

dar inima străpunsă de fulger de arsură,
îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână
chemarea Ta întreagă; și fără voia mea
bătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un: Aliluia!

---

[1] Ghilimelele aparțin autorului. Probabil a reprodus de undeva și a pus onest ghilimele, chiar dacă nu e, probabil, o reproducere cu maximă fidelitate.