Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [44]
Icosul al IX-lea insistă pe întregirea portretului Maicii Domnului ca cea mai iscusită lucrătoare a rugăciunii inimii și a minții (rugăciune care presupune „măestrie”, „meșteșug”, „hărnicie” și „sfântă migală”, adică foarte multă râvnă și insistență istovitoare, motiv pentru care e considerată cea mai înaltă și mai grea artă, în mediile ecleziastice) și, prin urmare, ca cea mai înalt-cunoscătoare, dintre oameni, a „schimbării la față”, adică a transfigurării umane prin lumina dumnezeiască. De aceea, ea a ajuns să întreacă, prin vedere și cunoaștere dumnezeiască, „tot vârful Minților cerești”, adică înălțimea văzătoare/ contemplativă și cugetătoare a minților de Îngeri, chiar și a celor mai înalte ierarhii îngerești:
„Preasfântă Fecioară Atotfolositoare [desăvârșit, întru toate folositoare nouă],/ tu ești mai înalt-străvăzătoare/ decât tot vârful Minților cerești/ și cunoști și tot chipul rânduielii suprafirești/ pentru schimbarea la față cea izbăvitoare./ Tu ești măestria, ești meșteșugul, ești hărnicia,/ și toată sfânta migală omenească,/ care la un loc ne face stihia/ prielnică să se mântuiască./ Și pentru care gura noastră stăruie atâta să te proslăvească”.
Heretisirile înfățișează din nou harul și darurile Preacuratei noastre Stăpâne către oamenii rugători. Astfel, ea este numită „dumnezeiască îndulcire a numelui [lui Hristos, în ființa noastră] ca mirul vărsat” sau „monahicească iscusire în cântecul de lacrimi udat” – pentru că dăruie iscusința rugăciunii smerite, cu lacrimi –, „asprimea cea de aur de pe rogojina din pustie”, „cununa de litănii [litanii, rugăciuni] din nodul mătăniilor de păr” [a metanierelor lucrate din păr de animal], „anahoree de ungher sub al candelei sfielnic adevăr” sau „izvod de scăunel pentru isihia rugătoare” ori „zborul palmelor la răpirea cea drept în picioare”.
După cum se observă, de data aceasta, Fericitul Daniil a descris aici mediul monahal în care se lucrează rugăciunea isihastă: monahul rugător se retrage în pacea chiliei și a inimii sale și se roagă neîncetat cu lacrimi, împletind oboseala istovitoare a acestei activități cu asprimea viețuirii lui în deplină sărăcie, trăind în pustie, dormind pe o rogojină (numită „de aur” în sens spiritual, ca cea care îi aduce aurul bucuriei harice), rugându-se retras, anahoretic, într-un ungher în fața „candelei” (și a Icoanei, bineînțeles) sau așezat pe un scăunel – conform metodei isihaste de rugăciune – ori stând în picioare, ca formă de asceză, privegherea și osteneala cea multă fiindu-i încununată de „răpirea” în extaz dumnezeiesc, în care vede „surâs de engolpion pentru a inimii uscăciune” – adică pe Domnul sau pe Preacurata Sa Maică dăruindu-i multă mângâiere harică.
Iar, în Condacul al X-lea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este numită „Biserică născătoare a omului lăuntric” și este rugată astfel: „Ajută-mă să mă zidesc în negrăita fire [în harul dumnezeiesc]/ din depănarea litaniei cu chemare subțire [prin rugăciune neîncetată care constă în chemarea neoprită și „subțire”, subtilă – care presupune subtilitate a minții, inteligența deosebirii gândurilor și a cunoașterii de Dumnezeu – a lui Hristos]./ Și dă-mi nașterea cea luminoasă, Duhovnica mea,/ ca din măsura Învierii să strig și eu: Aliluia!”. Preasfânta Fecioară este numită „Duhovnică”, deoarece către ea ne mărturisim în rugăciune, cu nădejdea că vom primi iertare și ajutor, prin harul și mijlocirea ei.