Ieșirea, cap. 18, cf. LXX

1. Și a auzit Iotor [Ιοθορ], preotul lui Madiam [Μαδιάμ], socrul lui Moisis, toate câte a făcut Domnul lui Israil, poporului Său, căci Domnul l-a scos pe Israil din Egiptos.

2. Și a luat Iotor, socrul lui Moisis, pe Sepfora [Σεπφωρα], pe femeia lui Moisis, după lăsarea ei,

3. și pe cei doi fii ai ei. [Iar] numele unuia [dintre] ei [era] Ghirsam [Γηρσαμ], zicând: „Pribeag eram în pământul cel străin [πάροικος ἤμην ἐν γῇ ἀλλοτρίᾳ]”,

4. iar numele celui de-al doilea [era] Eliezer [Ἐλιέζερ], zicând: „căci Dumnezeul tatălui meu [a fost] ajutorul meu și m-a izbăvit pe mine din mâna lui Farao”.

5. Și a venit Iotor, socrul lui Moisis, și fiii și femeia [sa] către Moisis, întru pustie, unde [acela] a tăbărât, la muntele lui Dumnezeu [ἐπ᾽ ὄρους τοῦ Θεοῦ].

6. Și a fost vestindu-i-se lui Moisis [și] zicându-i-se: „Iată, socrul tău, Iotor, vine către tine și femeia și cei doi fii ai tăi împreună cu el!”.

7. Și Moisis a ieșit întru întâmpinarea socrului său și i s-a închinat lui și l-a sărutat pe el și s-au îmbrățișat unul pe altul și l-a dus pe el întru cort.

8. Și Moisis i-a povestit socrului [său] toate câte a făcut Domnul lui Farao și egiptenilor pentru Israil, și toată osteneala care li s-a făcut lor pe cale [καὶ πάντα τὸν μόχθον τὸν γενόμενον αὐτοῖς ἐν τῇ ὁδῷ] și că Domnul i-a izbăvit pe ei din mâna lui Farao și din mâna egiptenilor.

9. Și s-a uimit Iotor de toate cele bune pe care le-a făcut lor Domnul, că i-a izbăvit pe ei din mâna egiptenilor și din mâna lui Farao.

10. Și a zis Iotor: „Binecuvântat [este] Domnul, că l-a izbăvit pe poporul Său din mâna egiptenilor și din mâna lui Farao!

11. Acum am cunoscut că mare [este] Domnul [νῦν ἔγνων ὅτι μέγας Κύριος], mai presus de toți dumnezeii [παρὰ πάντας τοὺς θεούς], pentru aceasta că s-au pus asupra lor”.

12. Și a luat Iotor, socrul lui Moisis, arderi de tot și jertfe lui Dumnezeu. Și a venit Aaron și toți bătrânii lui Israil [ca] să mănânce pâine împreună cu socrul lui Moisis înaintea lui Dumnezeu.

13. Și a fost după [aceea], a doua zi, [și] a stat Moisis a judeca poporul. Și tot poporul stătuse [înaintea] lui Moisis de dimineață până seara.

14. Și a văzut Iotor toate câte făcea poporului [și] zice: „Ce [este] aceasta, pe care tu o faci poporului? Pentru ce tu stai singur, iar tot poporul a stat [înaintea] ta de dimineață până seara?”.

15. Și Moisis zice socrului [său]: „Că[ci] poporul vine către mine [pentru ca] să caute judecata de la Dumnezeu [ἐκζητῆσαι κρίσιν παρὰ τοῦ Θεοῦ].

16. Căci, când are să li se facă lor ceartă și are să vină către mine, îl judec pe fiecare și îi învăț pe ei poruncile lui Dumnezeu și legea Sa”.

17. Și a zis socrul lui Moisis către el: „Tu nu faci drept cuvântul acesta!

18. [Cu] stricăciune vei fi stricat[1] și tu și tot poporul acesta care este împreună cu tine. Greu îți [este] ție cuvântul acesta [și] nu vei putea a-l face singur.

19. Așadar, acum ascultă-mă pe mine și te voi sfătui ție [pe tine] și Dumnezeu va fi cu tine [καὶ ἔσται ὁ Θεὸς μετὰ σοῦ]! Fă tu poporului cele către Dumnezeu [γίνου σὺ τῷ λαῷ τὰ πρὸς τὸν Θεὸν] și vei ridica cuvintele lor către Dumnezeu [καὶ ἀνοίσεις τοὺς λόγους αὐτῶν πρὸς τὸν Θεὸν]!

20. Și le vei mărturisi lor poruncile lui Dumnezeu și legea Sa și le vei arăta lor căile în[tru] care vor merge pe ele și lucrurile pe care le vor face.

21. Iar tu socotește-ți ție, din tot poporul, oameni tari [și] temători de Dumnezeu [θεοσεβεῖς[2]], oameni drepți care urăsc mândria [ἄνδρας δικαίους μισοῦντας ὑπερηφανίαν] și îi vei pune pe ei peste miile lor și sutele [lor] și cincizecimile [lor] și zecimile [lor]!

22. Și vor judeca poporul [în] tot ceasul, iar cuvântul cel lăudăros îl vor aduce la tine, iar judecățile cele mici le vor judeca ei. Și vor ușura de la tine și împreună te vor ajuta ție [pe tine].

23. [Și] dacă cuvântul acesta ai să-l faci, Dumnezeu te va întări pe tine și vei putea să stai, iar tot poporul acesta va veni întru locul său cu pace”.

24. Și Moisis a ascultat de glasul socrului [său] și a făcut câte i-a zis lui.

25. Și Moisis a ales oameni tari din tot Israilul și i-a făcut pe ei peste miile lor și sutele [lor] și cincizecimile [lor] și zecimile [lor].

26. Și judecau poporul [în] tot ceasul și tot cuvântul cel lăudăros îl aduceau la Moisis, iar tot cuvântul cel ușor îl judecau ei.

27. Și Moisis l-a trimis pe socrul său și [acela] a plecat întru pământul său.


[1] Te vei îmbolnăvi ostenindu-te atât de mult.

[2] O formă unică în LXX.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [4]

„O dăruire” totală, lui Dumnezeu, a ființei sale, „chiuie” de bucuria iubirii „și cheamă” tot mai insistent și cu tot mai multă forță lăuntrică și dragoste, pe Cel nevăzut și necuprins, dar Care Se dăruie, la rândul Său, celor care Îl iubesc pe El.

„Un suflu nou”, o nouă suflare a Duhului Sfânt, o nouă și cerească mângâiere și răcorire a harului îl întărea, încât „veci ar cuceri”: simțea puteri dumnezeiești care întrec cu mult voința sau puterea omenească. Și aceste puteri îi veneau „din bucuria ce nu va pieri”, din bucuria viețuirii în lumina dumnezeiască, a depășirii experiențelor acestei vieți trecătoare, muritoare.

Cu cât mai mult se nevoia în rugăciune și înainta în curățirea de patimi și în vederea duhovnicească, în cunoașterea tainelor Împărăției, cu atât mai mult se spăla de păcate și de toată întinarea pământească și, prin aceasta, fiecare nouă suflare a harului „înalță trepte, trecerii prin vamă”, trecerii prin vămile văzduhului. Căci în vămile văzduhului vor fi cercetate păcatele noastre, de către vameșii demoni. Dar cel care s-a curățit de patimi și de păcate prin nevoința sa, acela, după moarte, urcă repede pe treptele scării spre Ceruri, trecând fără împiedicare prin vămi.

„Din plânsul meu, iubire-îți faci cununa”: smerirea sufletului și rugăciunea neîncetată nasc plânsul curățitor. Din acest plâns, iubirea sufletului său își împletește cunună: acea cunună de lacrimi și spini pe care o poartă Sfinții aici, dar care în veșnicie devine diademă de negrăit, lucrată de Iubirea dumnezeiască, cu care sunt încununate nevoințele lor pământești.

Iar plânsul care spală sufletul de întinăciune este neapărat necesar, pentru că „prin țărână sunt, nu prin tării…”, adică pentru că suntem lut însuflețit, iar țărâna trupului ne trage permanent în jos. Viețuim mai mult „prin țărână”, prin simțurile și cugetarea trupești, „nu prin tării” duhovnicești, prin puterile duhului. De aceea e nevoie de apele lacrimilor care să ne spele de țărâna cugetului trupesc și a păcatelor.

Lucian Blaga scria odată: „Așază-ți în cruce/ gândul și mâinile./ Stele curgând/ ne spală țărânile” (Noapte extatică). Însă Blaga exprimă doar o dorință, un dor după curățirea de păcate și vederea luminii dumnezeiești. Fiindcă, deși îndeamnă la răstignirea gândurilor și a faptelor trupești („Așază-ți în cruce/ gândul și mâinile”), el nu a ajuns la împlinirea acestui țel duhovnicesc. El doar visa la o „noapte extatică”, la ieșirea din sine și vederea stelelor duhovnicești (Sfinții și Îngerii) ale Împărăției Cerurilor.

„Ce laudă ți-aș fi în veșnicii,/ Plăceri și chinuri de mi-ar fi totuna!…”: aici Sfântul Ilie își arată tânjirea după ajungerea la desăvârșirea nepătimirii, acea desăvârșire în care marii Sfinți, Mucenici sau nevoitori, nu mai simțeau nicio atracție față de lumea dinafară, fiind absorbiți cu totul în iubirea lui Dumnezeu. Pe ei nu-i mai atingeau deloc plăcerile lumii, nu-i mai ademeneau în niciun fel, dar primeau totodată și harisma de a nu mai simți durerile, de a se înălța deasupra suferințelor. Spre această desăvârșire a nepătimirii țintea și Sfântul Ilie, înțelegând că cel care ajunge la această deplină transfigurare interioară poate aduce o „laudă” deosebită, heruvimică, lui Dumnezeu „în veșnicii”.

Sfântul Ilie numește lumina dumnezeiască „Regină, mumă nașterii de stele”, de stele ale Veșniciei, de Sfinți. De aceea, „la sânul tău copil m-am regăsit”: și-a regăsit nevinovăția, puritatea sufletească. Și a trăit nașterea din nou, cea duhovnicească: „Neprihănire-n duh m-ai zămislit”.

Trăind mai mult timp în lumina dumnezeiască, ea a devenit „Stăpână dulce-a simțurilor mele!…”. Pentru că a simțit cu duhul, cu simțurile spirituale, dulceața ei – prin „dulce” înțelegând toată gama de simțiri duhovnicești de care sufletul său s-a impregnat.

Ea este „lumină-n grai”, pentru că sfințește și puterea cugetătoare și cuvântătoare a celui care o contemplă și care nu se poate sătura de ea („Te simt aici și parcă tot nu ești”), fie datorită neputinței sale, fie pentru că simte că poate crește la infinit în această lumină dumnezeiască.

Dar ea este „în veci biruitoare/ Prin tot ce trece pururea zâmbești /…/ Te preamăresc din umbra care moare!”. Ea biruie tot ce este trecător. Dar harul lui Dumnezeu zâmbește prin toate creaturile Sale, pentru că și cele care „trec” sunt pline de frumusețe și de harul Creatorului. Iar cel ce a cunoscut viața dumnezeiască, în lumina Sa, o preamărește „din umbra care moare”, cunoscând că va dezbrăca „umbra”, că va lăsa în urmă existența pământească, pentru a se uni cu lumina veșnic în Împărăția lui Dumnezeu.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [62]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea a patra a Exaimeronului

6. Luna a primit de la Dumnezeu putere asupra oricărei ape sau mări și asupra multor altor corpuri, și ea cârmuiește apa și vântul. Noi înșine cunoaștem foarte bine din experiență aceste lucruri. Și toți pot să dea mărturie – toți care se coboară în corăbii pe mare – că atunci când corpul lunii se mărește, apele cresc și se înalță. Dar când luna scade, apele scad de asemenea și se retrag din nou. Și se zice că o pasăre, ibis[1], corespunde [simbolic] lunii din văzduh: este albă spre-afară, dar [de culoare] închisă la mijloc. Iar atunci când cerul e fără lună, ibisul lipsește. Stă în tăcere în acest timp și postește.

Maimuța suferă schimbări care sunt în mod și mai clar asemănătoare. Când luna crește, pupilele ochilor maimuței se lărgesc. Dar când luna descrește, laturile ochilor se strâng.

Și se spune că în râul Idaspi se formează o piatră, numită rubin, care, atunci când luna crește, rezonează și cântă. Iar într-un râu celtic trăiește un pește, pe care băștinașii îl numesc „hoțul”. Când luna crește, se albește. Dar când luna descrește, se face negru.

7. Deoarece apa se înalță, iar fluxul și corpurile se schimbă în acord cu fazele lunii, [așadar] schimbă acestea în înțelesurile lor alegorice și vei vedea că sunt într-o desăvârșită armonie. Adică: pe măsură ce Biserica crește și înaintează, comunitățile credincioșilor cresc odată cu ea. Dar atunci când trupul și lumina credinței bisericești scad și sunt prigonite de cei necredincioși, întreg adaosul de oameni scade și slăbește odată cu ea.

Și la fel și vântul, care a fost creat împreună cu și peste apă, înaintează și se retrage, se intensifică și scade, în acord cu înălțarea, așezarea și căile lunii, precum și cu creșterea și descreșterea ei[2]. Din acest motiv, navigatorii urmăresc și cercetează fața lunii cu mare atenție: conturul ei, lumina și cele patru mari zile. Mă refer la [următoarele zile]: nașterea ei, apoi a șaptea, a 15-a și a 21-a. În acestea, luna lucrează încercările vânturilor.

Aidoma, Biserica, care stăpânește și rânduiește cele patru hotare ale celor patru vânturi, ca o lună a lui Dumnezeu, suferă în mod simbolic patru schimbări. Când s-a născut, îndată a suflat Duhul Sfânt [întru ea]. Dar aceasta nu a făcut marea noastră să se înalțe sau să se tulbure, ci mai degrabă a liniștit marea noastră făcând-o cu unde line și, cu această suflare bună, ne-a chemat pe noi să începem să navigăm. Apoi, în a șaptea zi, după ce au fost născuți pruncii[3], Biserica i-a catehizat pe ei în pridvorul învățăturii și a suflat viață întru alungarea duhurilor răului[4]. A stârnit vântul care l-a izgonit pe demon din cei care locuiau în neamul păcatului.

Iar când Biserica a crescut dincolo de faza sa mijlocie, Duhul S-a întors de la ea și de la cei alăptați ai ei, care s-au întors pe ei de la sfințenia lor și au dorit îndepărtarea de luminările ei, [primind] duhurile ereziilor. Aceasta s-a întâmplat atunci când ea a început să descrească. Când scade cu totul, într-adevăr, când lumina ei pălește, când toate se apropie de Judecată[5], atunci un vânt distrugător va sufla. Dar nu de la ea și nici asupra ei. Mai degrabă ar căuta să-i distrugă, dacă ar fi cu putință, pe cei aleși[6].

În aceste chipuri, luna este un tip al Bisericii. Din acest motiv, începutul lunii este numit Lună [Lumină] Nouă [νέον φῶς]: datorită renașterii celor nou botezați/ luminați [νεοφώτιστος]. Este o renaștere care este născută și renăscută pururea – asemenea lunii – până la plinirea vremii[7].


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ibis.

[2] Cf. Fac. 1, 2.

[3] Cf. I Petr. 2, 2.

[4] Cf. Ef. 6, 12.

[5] Cf. Mt. 16, 27; Rom. 2, 5-6; II Tes. 1, 7-9.

[6] Cf. Mt. 24, 24.

[7] Cf. Mt. 28, 20.

Predică la Tăierea capului Sfântului Ioannis Botezătorul [2023]

Iubiții mei[1],

pe 15 iunie 1991, Părintele Sofian Boghiu a vizitat[2] Marea Moschee din Damasc, în Siria[3], în care se află capul Sfântului Ioannis Botezătorul. Și acolo a văzut oameni suferinzi care se rugau lui pentru vindecare[4]. Pentru că și musulmanii îl consideră Profet, în limba arabă numele său fiind يحيى [Yahya][5].

În 634 musulmanii au cucerit Damascul, iar Califul al-Walid I a confiscat Sfânta Basilică în care se păstra capul Sfântului Ioannis Botezătorul, a dărâmat-o în mare parte și a construit în 9 ani noua moschee[6]. Însă capul Sfântului Ioannis Botezătorul, al Părintelui nostru, cel martirizat în mod nedrept, se află aici, în această încăpere din moschee[7]. Acesta fiind locul vizitat de Părintele Sofian de la Mănăstirea Sfântul Antim Ivireanul din București.

Dar, potrivit sursei de aici[8], partea din spate a capului Sfântului Ioannis este în moscheea din Damasc, pe când partea din față a capului său e în Franța, în catedrala romano-catolică din Amiens. Și cea din Franța are pe ea o zgârietură, pentru că Împărăteasa Irodias [Ἡρῳδιάς][Mc. 6, 19, BYZ], plină de mânie, a lovit cu cuțitul obrazul capului tăiat al Sfântului Ioannis Botezătorul[9]. Iar partea din față a capului său, păstrată în Franța, arată așa[10].

Însă Sfântul Ioannis Botezătorul a fost martirizat în Sevastia, în Palestina de azi, celula sa, care a fost păstrată până azi, fiind de 5 pe 4 metri[11]. Iar intrarea în celulă se face pe această ușă strâmtă[12].

Și când trăim sau intrăm în spații mici, strâmte, să ne aducem aminte întotdeauna de cuvintele Domnului: „Intrați prin poarta cea strâmtă [Εἰσέλθετε διὰ τῆς στενῆς πύλης]! […] Căci strâmtă [este] poarta [τί στενὴ ἡ πύλη] și îngustă [este] calea care duce întru viață [καὶ τεθλιμμένη ἡ ὁδὸς ἡ ἀπάγουσα εἰς τὴν ζωήν]” [Mt. 7, 13, 14, BYZ]. Întru viața cea veșnică. Pentru că noi suntem liberi să ne alegem viața pe care ne-o dorim. Putem să ne facem de cap toată viața sau, dimpotrivă, să ne umplem toată ziua de slava lui Dumnezeu. Numai că adevărata libertate, cea care ne mântuie, este libertatea în care ne nevoim mereu ca să ne sfințim viața noastră. Și, ca să ne sfințim continuu, trebuie să ne umplem de voia lui Dumnezeu cu noi. Pentru că voia lui Dumnezeu cu noi ne dă să trăim adevărata libertate interioară: libertatea care ne îndumnezeiește continuu.

Pentru că omul e om nu când abuzează de libertatea lui, ci când se zidește continuu, în mod liber, în relația sa de iubire cu Dumnezeul mântuirii sale. Omul e om când se sfințește continuu, când află în libertatea lui împlinirea sa interioară. Pentru că, așa cum alegem păcatul, așa alegem și libertatea slujirii lui Dumnezeu. Cum alegem păcatul, alegem și virtutea dumnezeiască. Și când alegem viața cu Dumnezeu, când o alegem ca împlinirea noastră cea mare, totală, atunci ne simțim foarte bine, foarte împliniți, pentru că am ales binele cu toată ființa noastră.

Sfântul Ioannis Botezătorul propovăduia adevărul lui Dumnezeu cu toată ființa sa, pentru că Îl alesese pe El din pântecele maicii sale. El moare pentru adevăr, moare martiric. Căci cine moare pentru adevăr, acela se sfințește prin adevărul lui Dumnezeu. Însă, cine moare pentru minciună, slujind minciunii, acela nu este un Mucenic, ci un impostor. Pentru că impostorul e cel care caută toată viața să te înșele, să te ducă departe de Dumnezeu și de Biserica Lui. Și impostorul are limbuție, vorbind mult și prost, dar „interesant” pentru omul neînrădăcinat în credința și în viața Bisericii.

Tocmai de aceea, mulți români pleacă urechea repede la discursurile eretice și păgâne care par „interesante”, pentru că nu îi interesează viața cu Dumnezeu, ci doar ideile despre Dumnezeu. Pentru că omul care dorește să trăiască cu Dumnezeu și să se sfințească continuu, acela caută să fie tot mai propriu Bisericii celei una, celei dintru început și care a ajuns până la noi, și nu e avid de experimente religioase. Dar cine caută idei despre Dumnezeu, dar nu și viața cu Dumnezeu, acela se îndrăgostește repede de impostorii religioși, de cei care îi promit marea cu sarea, dar nu îi dau nimic, pentru că nu are rădăcina cea vie a slavei lui Dumnezeu în toată ființa sa.

Pentru că a trăi dumnezeiește pe pământ sau adevărata ta libertate interioară înseamnă a trăi în slava lui Dumnezeu tot timpul, aici, în Biserica Sa. Și adevărata credință a Bisericii nu e ruptă de adevărata experiență a slavei lui Dumnezeu. Căci, în fiecare secol al Bisericii, cine a trăit credința lui Dumnezeu a trăit-o ca om dumnezeiesc, ca om plin de slava Lui și s-a sfințit prin ea.

Tocmai de aceea, creștinii adevărați nu sunt amatori de idei religioase și nici de practici eterodoxe sau păgâne, ci ei trăiesc și iubesc viața Bisericii, care e ascetică și liturgică și sacramentală. Căci noi trăim mereu prin rugăciune, prin priveghere, prin post, prin atenție încordată, spovedindu-ne mereu și împărtășindu-ne mereu cu Domnul și slujindu-I Lui neîncetat. Căci lupta noastră cu demonii e continuă, fapt pentru care nu ne putem considera niciodată „mântuiți” sau „feriți” de primejdie. Noi suntem mereu atenți la gândurile și la sentimentele noastre și mereu cerem ajutorul Preacuratei Stăpâne și pe cel al Sfinților și al Îngerilor Lui, închinându-ne cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Căci îi luăm pe ei toți, pe toți membrii Împărăției Sale, ca ajutători în ispitele, necazurile și bucuriile noastre. Pentru ca toți să se roage pentru noi lui Dumnezeu.

Și când îl pomenim azi pe Sfântul Ioannis Botezătorul, pe prietenul Stăpânului nostru, la sfânta sa martirizare, noi Îl slăvim pe Dumnezeu prin el. Căci toți Sfinții sunt expresia cea mai vie a libertății duhovnicești. Pentru că L-au ales pe El, de aceea au mers pe calea cea prea strâmtă a evlaviei, dar ea, calea nevoinței dumnezeiești, s-a arătat adevărata libertate a omului. Și-au făcut voia lor una cu voia lui Dumnezeu, dar, prin aceasta, au dobândit cea mai mare libertate umană: libertatea de ființe îndumnezeite. Pentru că, întru Împărăția Sa, mergem ca ființe îndumnezeite, ca personalități dumnezeiești remarcabile, fiecare Sfânt în parte fiind un unicat, o frumusețe personală inconfundabilă.

Căci e mai ușor să faci răul, răul care te omoară, pe când binele care te îndumnezeiește e plin de ispite, de greutăți de tot felul. Pentru că tot Iadul și toți cei păcătoși se luptă cu tine, cel unul, cel care vrei să te sfințești, pentru că tu ești adevărata biruință a umanității.

Sfântul Ioannis Botezătorul, cel unul, cel inconfundabil, L-a propovăduit pe Domnul după ce L-a cunoscut în mod extatic și L-a botezat pe El ca să se împlinească toată legea. Trăind ca unul fără de trup, ca un Înger pe pământ, Sfântul Ioannis a fost plin de asceza îndumnezeirii și, în același timp, el era glasul adevărului lui Dumnezeu. Glasul care îi mustra pe toți până la Împăratul zilei. Căci îi spunea lui Irodis [Ἡρῴδης][Mc. 6, 17, BYZ], Împăratului de atunci: „Nu îți este legiuit ție a avea pe femeia fratelui tău [Οὐκ ἔξεστίν σοι ἔχειν τὴν γυναῖκα τοῦ ἀδελφοῦ σου]!” [Mc. 6, 18, BYZ]. Adică pe cumnata sa, pe Irodias.

Căci Irodis Antipas [Ἡρῴδης Ἀντίπας][13] o luase pe Irodias de soție. Numai că aceasta nu a fost nevasta lui! Nevasta lui a fost fiica Regelui Aretas al IV-la Filopatris[14]. Într-o vizită la Roma, la fratele său vitreg, el se îndrăgostește de cumnata sa, de Irodias, și se căsătoresc, după ce și-a părăsit soția[15]. Numai că Irodias îi era nepoată soțului ei[16]

Și Irodias, prin fiica ei, Salomi [Σαλώμη], care era fiica lui Irodis al II-lea[17], cere martirizarea Sfântului Ioannis. Și cere martirizarea lui pentru ca să nu îi mai audă mustrările. Și cine  nu acceptă mustrarea dreaptă, nu suportă adevărul. Și cine nu suportă adevărul, nu are o viață bună, o viață cu Dumnezeu, ci una potrivnică Lui.

Iar Sfântului Ioannis Botezătorul i se taie capul pentru că o Împărăteasă era incestuoasă și nu suporta adevărul, pentru că un Împărat era beat și a făgăduit o făgăduință necugetată, rea, la beție, și pentru că o Prințesă a dansat lasciv și le-a făcut pe plac unor bărbați beți. Circumstanțe rele care au dus la moartea celui Sfânt. Căci Împărăteasa a profitat de ocazie și și-a dus răutatea ei până la capăt, manipulându-și soțul și fiica pentru a-și atinge scopul ei cel rău: moartea Sfântului Ioannis.

Dar când i s-a adus capul pe tipsie, capul său, cel plin de sânge, acela o mustra în continuare pe Împărăteasă. Iar ea îi înțepa limba ca să tacă[18]…Și de aceea, ca să nu învie, i-a ascuns capul adânc în pământ, într-un loc necinstit din curtea ei[19].

– Însă, ce înseamnă să tai capul cuiva?

– Înseamnă să strici personalitatea puternică a cuiva! Pentru că omul Sfânt vorbește la modul impunător prin fața lui, prin înfățișarea duhovnicească a feței sale. Dar când vrei să termini cu viața unui om, atunci nu îl „desființezi”, ci îl înnemurești. Pentru că omul ucis pentru credința lui devine Mucenicul Domnului. Și cine moare mucenicește, acela se botează în sângele său, curățindu-se în mod desăvârșit. Și, în același timp, cuvintele și viața lui vorbesc cu putere dumnezeiască tuturor. Pentru că vorbesc despre adevăratul om, despre adevărata alegere, despre adevărata libertate interioară.

Așadar, iubiții mei, a te lupta cu adevărul înseamnă a te lupta cu Dumnezeu. Pentru că, cine nu suportă adevărul, nu Îl suportă pe Dumnezeu, pe izvorul adevărului. Și cine se luptă cu oamenii care spun adevărul lui Dumnezeu, se luptă cu Dumnezeu. Și, în istorie, cine s-a luptat cu adevărul lui Dumnezeu, a murit rău. Pentru că a murit în păcatele sale.

Aceasta e ultima mea predică din anul bisericesc 2022-2023! Așteptăm noul an bisericesc, adică așteptăm ziua de 1 septembrie! Vă doresc multă pace, multă bucurie și împlinire! Iar Dumnezeul nostru, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, să ne dăruie tuturor cele de folos, pentru ca să ne mântuim cu pace și bucurie în Biserica slavei Sale! Amin!


[1] Începută la 13. 58, în zi de sâmbătă, pe 26 august 2023. Soare, 36 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Arhimandrit[ul] Sofian Boghiu, Jurnal, Ed. Bizantină, București, 2019, p. 385.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Moschee_din_Damasc.

[4] Arhimandrit[ul] Sofian Boghiu, Jurnal, op. cit., p. 385.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Moschee_din_Damasc și https://en.wikipedia.org/wiki/Yahya_(name).

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Umayyad_Mosque.

[7] A se vedea:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/StJohnInUmmayad.jpg.

[8] A se vedea:

https://doxologia.ro/capul-sfantului-ioan-botezatorul-cum-ajuns-franta-dupa-ce-fost-ingropat-purtat-intr-un-sac-din.

[9] Ibidem.

[10] A se vedea:

https://catalog.obitel-minsk.com/blog/wp-content/uploads/2017/06/IMG_1005.jpg.

Am preluat-o din Fr. Maxim Massalitin, The Untold Story of the Uncovering of the Head of St. John the Baptist, 7 iunie 2017, cf. https://catalog.obitel-minsk.com/blog/2017/06/the-untold-story-of-uncovering-of-head.

[11] Cf. https://doxologia.ro/inchisoarea-sfantului-ioan-botezatorul-din-sevastia-pelerinajul-parintelui-cleopa-la-locurile și https://ro.wikipedia.org/wiki/Sebastia.

[12] Preluată de aici: https://doxologia.ro/temnita-care-fost-tinut-sfantul-ioan-botezatorul-inainte-sa-i-se-taie-capul.

[13] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Herod_Antipas.

[14] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Herod_Antipas și https://en.wikipedia.org/wiki/Aretas_IV_Philopatris.

[15] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Herod_Antipas.

[16] Ibidem.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Salome.

[18] Cf.

https://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-29-taierea_capului_sf_ioan_botezatorul.html.

[19] Ibidem.

Praedicationes (vol. 19)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cine nu se roagă, nu știe nici să vorbească. Pentru că a vorbi nu înseamnă a scoate cuvinte pe gură, ci a rosti acele cuvinte care ajung la inima omului și îl bucură și îl zidesc și îl fac să ajungă la conștiința să se nevoiască pentru mântuirea sa. Cuvintele noastre sunt inima noastră, dacă ele sunt pline de slava lui Dumnezeu care locuiește în noi. Cuvintele noastre suntem noi, cei care ieșim mereu spre alții pentru a-i îmbrățișa. Dar ca să îmbrățișezi autentic trebuie să îmbrățișezi cu conștiința că ești robul lui Dumnezeu, care Îi datorezi Lui tot ceea ce ești și ai (p. 3).

Oamenii nu sunt din ce în ce mai nereligioși, ci tot mai neștiutori și mai necitiți! N-are cine să stea de ei, să îi învețe, să îi îndrume, să îi iubească. Pentru mulți se întâmplă acest lucru! Și dacă spun multe hule și prostii, spun din neștiință, nu neapărat din răutate sau din împotrivire față de Dumnezeu. De aceea e nevoie să stai cu ei de vorbă, să te vadă mâncând și vorbind, să te vadă bucurându-te și nevoindu-te alături de ei. Pentru că au nevoie să învețe cum se trăiește ortodox, cum se stă la masă ortodox, cum se muncește ortodox, cum se bucură oamenii Bisericii (p. 7).

Dar când Domnul ne-a vorbit despre Sine, potrivit revelării Sale în Scriptură, El ne-a arătat că Scriptura se actualizează în mod continuu. Pentru că și noi avem slava lui Dumnezeu în noi înșine, primită la Botez, și viața noastră cu Dumnezeu este o viață harismatică. Fapt pentru care, Dumnezeu nu ni Se revelează nouă din afară, ca Dumnezeu străin, necunoscut nouă, ci ca Dumnezeul a Cărui slavă veșnică e în noi și cu Care noi trăim în mod intim. Și când El ne vorbește despre Sine, ne vorbește dinăuntru nostru, în mod tainic, în orice clipă a vieții noastre, pentru că viața cu El e o continuă cunoaștere vie a Lui (p. 18-19).

Am, adesea, seri și nopți în care nu mă pot odihni, tocmai pentru că sunt plin de bucurie și de pace sfântă. Vreau să dorm și nu pot să dorm! Și nu pot să dorm nu pentru că am vreo grijă, ci pentru că gâlgâie în mine bucuria, țâșnește din mine rugăciunea, iar mintea mi-e clară ca un lac înghețat sub strălucirea lunii. Minte clară, limpede, tăioasă, iar inima începe să mă doară, pentru că vrea să doarmă. Și nu pot dormi, tocmai pentru că sunt prea împlinit, prea bucuros, prea împăcat cu toate. Dar aceste trăiri sfinte și dumnezeiești le am pentru că muncesc, scriu, traduc, slujesc, mă rog, discut mereu despre cele dumnezeiești. Sufletul și trupul meu sunt într-o continuă mișcare în relația mea cu Dumnezeu, de aceea nu mă mai pot odihni când îmi doresc, când aș avea nevoie. Pentru că, atunci când te înveți cu primirea celor ale lui Dumnezeu, nu te mai poți opri din vederea și din înțelegerea lor (p. 21).

Citesc adesea cărți istorice și științifice și urmăresc contribuția fiecărui mare om la dezvoltarea științifică și tehnologică a lumii. Și observ că aportul lor, adesea, e foarte mic, dar inovator, și pentru acel mic aport ei sunt „mari” pentru oameni. Dar citesc, în același timp, și teologie dumnezeiască și văd cum aportul Sfinților, în materie de fapte și de fraze experiențiale e mult mai mare decât al oamenilor de știință și de tehnologie. De ce? Pentru că Sfinții trăiesc și gândesc împreună cu Dumnezeu, pe când oamenii științei pot fi și necredincioși. Și când gândești împreună cu Dumnezeu, atunci ai o experiență abisală, mântuitoare, pentru că cunoașterea ta e în același timp și mântuirea ta (p. 25).

Rugăciunea noastră pentru mântuirea tuturor are la baza ei mila lui Dumnezeu față de noi, dar și uluitoarea noastră plasticitate interioară. Căci noi ne putem modela după Dumnezeu, după cum ne-am modelat după patimile de rușine o viață întreagă. Dacă le-am slujit demonilor în nebunia noastră, noi Îi putem sluji cu atât mai mult lui Dumnezeu, pentru că El ne-a creat tocmai pentru viața cu El. De aceea, orice om se poate schimba, se poate pocăi, se poate sfinți la orice vârstă, pentru că Dumnezeu e Cel ce ne zidește duhovnicește. Și când noi ne rugăm pentru toată lumea, pentru pocăința și mântuirea ei, credem că Dumnezeu îl poate mântui pe orice om. Și El ne mântuie pe toți, dacă renunțăm la nebunia patimilor noastre pentru viața cu El (p. 26).

Deși îmi place uneori, pentru diversitatea muzicală, slujirea mai multor Diaconi la un loc, totuși prefer un Diacon duhovnicesc, unul cu o voce plină de pocăință și de experiență sfântă, care, atunci când cântă, să mă facă să plâng, să mă facă să mă pocăiesc și nu să mă distreze ca la concert. Pentru că ascult muzică de concert, atunci când știu că sunt la concert. Dar când sunt la Biserică, eu nu vreau să mă simt la concert, nu vreau să fiu distrat, ci străpuns duhovnicește în inima mea. Pentru că la Slujbele Bisericii noi trebuie să ne pocăim, să ne trezim, să ne ridicăm din morți, să ne umplem de simțiri și de gânduri sfinte și nu să ne pierdem în cadențe melodice (p. 31-32).

Read more

Ieșirea, cap. 17, cf. LXX

1. Și a plecat toată adunarea fiilor lui Israil din pustia Sin, după taberele lor, prin cuvântul Domnului, și au tăbărât în Rafidin [Ραφιδιν], dar nu era apa poporului [ὕδωρ τῷ λαῷ][ca] să bea.

2. Și ocăra poporul către Moisis, zicându-i: „Dă-ne nouă apă, pentru ca să bem!”. Iar Moisis le-a zis lor: „De ce mă ocărâți mie [pe mine]? Și de ce-L ispitiți pe Domnul [καὶ τί πειράζετε Κύριον]?”.

3. Și a însetat acolo poporul [cu][de] apă și murmura acolo poporul către Moisis, zicându-i: „Pentru ce aceasta? Ne-ai suit pe noi din Egiptos [ca] să ne omori pe noi și pe copiii noștri și pe dobitoace [cu] sete?”.

4. Și a strigat Moisis către Domnul, zicându-I: „Ce am să fac [cu] poporul acesta? Încă puțin și vor arunca în mine cu pietre”.

5. Și Domnul a zis către Moisis: „Mergi înaintea poporului acestuia și ia cu tine din bătrânii poporului și toiagul cu care ai lovit râul ia-l în mâna ta și vei merge!

6. Aici Eu am stat înainte [ca] tu [să mergi] acolo, pe piatră, în Horib [Χωρηβ]. Și vei lovi piatra și va ieși din ea apă și va bea poporul Meu [καὶ πίεται ὁ λαός Μου]”. Și Moisis a făcut așa înaintea fiilor lui Israil.

7. Și a chemat numele locului aceluia Ispita [Πειρασμὸς] și Ocara [Λοιδόρησις], pentru ocara fiilor lui Israil și pentru a ispiti [că-L ispiteau] pe Domnul, zicând: „De este Domnul în[tre] noi sau nu?”.

8. Și a venit Amalic [Αμαληκ] și se războia [cu] Israil în Rafidin.

9. Și Moisis i-a zis lui Iisus[1]: „Alege-ți ție oameni puternici și, ai ieșit [ieșind], stai mâine împotriva lui Amalic! Și, iată, eu am stat pe vârful dealului și toiagul lui Dumnezeu [este] în mâna mea!”.

10. Și a făcut Iisus precum i-a zis Moisis lui și a ieșit [și] a stat împotriva lui Amalic. Și Moisis și Aaron și Or [Ωρ][2] s-au suit pe vârful dealului.

11. Și era, când a ridicat [ridica] Moisis mâinile, [că] biruia Israil, iar când a coborât [cobora] mâinile, [că] biruia Amalic.

12. Și mâinile lui Moisis [s-au făcut] grele. Și au luat o piatră [și] au pus-o sub el și ședea pe ea. Iar Aaron și Or întăreau mâinile sale, pe de-o parte unul, iar pe de altă parte altul. Și au fost mâinile lui Moisis întărite [ἐστηριγμέναι] până la apusurile soarelui.

13. Și Iisus l-a întors pe Amalic și pe tot poporul său cu ucidere de sabie.

14. Și Domnul a zis către Moisis: „Scrie aceasta spre pomenire în[tru] carte [κατάγραψον τοῦτο εἰς μνημόσυνον ἐν βιβλίῳ]! Și dă întru urechile lui Iisus [καὶ δὸς εἰς τὰ ὦτα Ἰησοῖ], că [cu] ungere voi șterge pomenirea lui Amalic din cel de sub cer [ὅτι ἀλοιφῇ ἐξαλείψω τὸ μνημόσυνον Αμαληκ ἐκ τῆς ὑπὸ τὸν οὐρανόν][3]!”.

15. Și Moisis a zidit jertfelnic Domnului și a chemat numele său: Domnul [este] scăparea mea [Κύριός μου καταφυγή].

16. Că[ci] cu mână ascunsă îl războiește Domnul pe Amalic din generații întru generații [ὅτι ἐν χειρὶ κρυφαίᾳ πολεμεῖ Κύριος ἐπὶ Αμαληκ ἀπὸ γενεῶν εἰς γενεάς][4].


[1] Prima apariție textuală în LXX a numelui Iisus [Ἰησοῦς]. Aici e forma de D. sg. Ἰησοῦ.

[2] Prima apariție textuală a numelui în LXX.

[3] Voi șterge pomenirea lui de pe pământ.

[4] Pentru că aici se vorbește în mod tainic de lupta continuă împotriva lui Satanas, a potrivnicului nostru.

Jurnalul Părintelui Sofian Boghiu [5]

Arhimandrit[ul] Sofian Boghiu, Jurnal, Ed. Bizantină, București, 2019, 476 p.

*

Când s-a dus să își vadă casa în Republica Moldova: „N-am mai găsit nimic. Pe unde a fost odinioară satul meu, și alte sate, de-o parte și de alta a Prutului se întinde acum o mare ca Ghenizaretul. N-a mai rămas nimic, nicio casă și nici cimitirul, care era mai pe deal, în marginea satului”, p. 362. Și în locul casei și a locurilor copilăriei sale s-a construit o hidrocentrală, p. 362. Și când și-a văzut rudele și-a dat seama că „lipsa lor mare este cuvântul lui Dumnezeu de care au fost lipsiți cu strășnicie. Această interdicție [religioasă], timp de 50 de ani, i-a obișnuit să nu mai simtă nevoia de Dumnezeu, mai ales tineretul”, p. 362-363.

Ei „par sănătoși, dar n-au poftă de hrană (duhovnicească)”, p. 363. El și-a început viața mănăstirească în Basarabia, în schitul Rughi, p. 363, care, atunci când l-a vizitat, era transformat în sanatoriu pentru 50 de copii bolnavi, p. 363.

A fost la Lavra Pașterilor din Kiev, vizitându-le cu lumânarea aprinsă în mână, p. 364.

A vizitat Siria și Iordania între 1990-1992.

Mărturisește că își va lăsa cărțile, prin testament, bibliotecii Seminarului Teologic din Chișinău, p. 369. Sfânta Icoană a Născătoarei de Dumnezeu de la Chicago a plâns între 6 decembrie 1986 și până la sfârșitul anului 1977, p. 370. Pe 2 februarie 1991 s-a deschis Spitalul Christiana, p. 370. Sfântul Calinic de la Cernica a fost botezat în octombrie 1787 în Biserica Sfântul Visarion din București, p. 371.

Pe 5 mai 1991, la Biserica Sfântul Spiridon [probabil cel Nou], s-au săvârșit 50 de Botezuri. Au fost botezați copii de la orfelinat, p. 371.

„Cine nu iubește frumusețea nu sesizează frumusețea”, p. 373. Și-a văzut pictura în frescă de la Broumanna după 20 de ani, p. 375. A spovedit tineri și tinere în limba franceză, p. 378.

Biserica Adormirii Maicii Domnului din Zahle e din 1514, fiind de-o vârstă cu Mănăstirea Dealu, p. 379.

Sfântul Împărat Justinianus a făcut o Mănăstire unde i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu, p. 382-383. Lângă orașul Sednaya, p. 383. Acolo este o Sfântă Icoană a Sfântului Apostol Lucas, p. 383.

A vizitat mormântul Sfintei Tecla, p. 383. Pe 15 iunie 1991 a vizitat moscheea Hamaizilor, unde se află capul Sfântului Ioannis Botezătorul, p. 385.

Părintele Qais din p. 385 acum este Episcop. E vorba despre PS Qais Sadiq[1].

A vizitat muntele Nebo, la 30 de km de Amman, unde a adormit Sfântul Profet Moisis, p. 386.

Pe 21 iunie 1991 a fost în Decapole, p. 386. Apoi la Petra, p. 387. Spre piramide, p. 388.

În 1991 a vizitat Rusia, p. 391. La Moscova a ajuns pe 27 noiembrie 1991, p. 393. A fost la mormântul Sfântului Andrei Rubliov, p. 394. La Optina, pe 11 decembrie 1991, p. 398. A văzut casele unde au locuit și au scris Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Gorki, p. 398-399.

Pleacă în America, în 1992, pe baza invitației de la Părintele Roman Braga, iar biletul dus-întors i-a fost plătit de Corneliu Popescu din Chicago. S-a dus să se opereze la ochiul drept, p. 404-403.

Avea diabet în 1992, p. 403. A fost hirotonit Ieromonah în 1945, în duminica Sfântului Ioannis Scărarul, p. 404. Iar în 31 martie 1992 a împlinit 47 de ani de Preoție, p. 404. Regele Mihai a venit la București pe 26 aprilie 1992.

„Tăcerea e bună la toate și întotdeauna!”, p. 404.

Din cauza unei boli nu a slujit 9 săptămâni, p. 404.

Într-o zi de vineri, pe 22 mai 1992, a plecat spre America, p. 405. Darul primit de la Corneliu Popescu a fost de 400.000 de lei, p. 405.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Qais_Sadiq.

1 2 3 5