Predică la Duminica a 10-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
„neamul acesta nu iese [τοῦτο τὸ γένος οὐκ ἐκπορεύεται], decât numai cu rugăciune și [cu] post [εἰ μὴ ἐν προσευχῇ καὶ νηστείᾳ]” [Mt. 17, 21, BYZ]. Neamul acesta de demoni nu iese din oameni, decât atunci când ei se nevoiesc mult cu rugăciunea și cu postul și cu toată voia lui Dumnezeu. Pentru că e vorba de demonii care te aruncă adesea în foc și în apă [Mt. 17, 15, BYZ]. Demonii care te aruncă în focul curviei, apoi în apa rece a mâniei. Căci atunci când te aprinzi ca un foc după femeie sau după bărbat, arde în tine focul cel străin, focul poftei. Focul de a-l poseda pe celălalt. Iar atunci când nu poți să faci din el sau din ea ceea ce voiești tu, atunci te mânii, te umpli de răceală față de el sau de ea. Pentru că te vezi neputincios în fața voinței celuilalt.
Și mânia nu e o expresie a puterii, ci a slăbiciunii. Te mânii pe altul nu pentru că ai putere asupra lui, ci pentru că nu ai. Și te mânii pentru ca el să te asculte. Dar ascultarea de frică nu produce iubire. Ci reala ascultare a ta vine când ești iubit și urmat de bună voie.
Și când ești ascultat, atunci ești înțeles în adâncul tău. Pentru că cel care te înțelege, acela îți face pe plac. Dar cel care nu te înțelege și, mai mult decât atât, ți se împotrivește, acela te face să fii un lac de acumulare în care se tot adună apă plină de valuri. Și când apa sparge barajul conștiinței, când mânia întrece rațiunea, atunci ești o mânie în desfășurare, ești o apă fără zăgazuri, pentru că mânia iese din tine haotic. Și facem cele mai mari păcate la mânie, pentru că vrem să îl potolim pe celălalt, să îl convingem cu forța. Numai că omul nu se lasă convins cu forța, ci prin bunătate, prin atenție față de el, prin delicatețe.
Iar curățirea noastră de patimi, care este eliberarea noastră de demoni, de influența lor rea în viața noastră, se face prin umplerea noastră de virtuțile cele dumnezeiești, prin care noi ne umplem de bunătatea și de delicatețea lui Dumnezeu. Iar Domnul a amintit aici doar rugăciunea și postul dintre virtuțile dumnezeiești, dar ne-a indicat prin ele două pe toate celelalte. Căci cine se roagă și postește, acela și priveghează, acela se și curățește continuu, acela și iartă aproapelui toate, acela se și smerește, acela și împarte din toate cele ale sale, acela slujește în continuu lui Dumnezeu și oamenilor. Și el se umple continuu de toate virtuțile cele dumnezeiești, pentru că toate înseamnă slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru.
Fiul tatălui, fiul cel demonizat, e chemat de Domnul la Sine [Mt. 17, 17, BYZ]. Pentru că toți trebuie să venim la Domnul cu toate patimile și necazurile vieții noastre. Și Domnul l-a mustrat pe demon și demonul a ieșit din copil. Iar ieșirea demonului din copil a însemnat vindecarea copilului de demonizare [Mt. 17, 18, BYZ]. Pentru că de demonizare ne vindecăm nu cu pastile sau cu șocuri electrice, ci prin puterea lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu, la rugăciunea stăruitoare și smerită a Episcopului sau a Preotului, îi scoate pe demoni din cel exorcizat. Pentru că Dumnezeu dorește ca noi toți să ne smerim și să ne pocăim pentru păcatele noastre și să ne fie milă de cel demonizat și să ne rugăm pentru el, pentru vindecarea lui. Și când noi ne smerim, atunci și Dumnezeu Se milostivește de noi toți: și de noi, cei care ne rugăm pentru cel demonizat, dar și de el, cel care e prins în răutatea demonilor pentru păcatele sale. Iar întotdeauna când m-am rugat pentru izbăvirea de demoni, i-am văzut dezlipindu-se și de mine și de alții. Pentru că rugăciunea plină de smerenie ne face bine la toți.
Iar cum demonii nu suportă smerenia și iubirea față de oameni, ei fug deodată din noi, se depărtează de noi în grabă, lăsându-ne în pacea lui Dumnezeu. Pentru că „a fost vindecat copilul din ceasul acela [ἐθεραπεύθη ὁ παῖς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 17, 18, BYZ]: de când demonul a ieșit din el. Și când demonii ies din noi, atunci ne umplem de pacea lui Dumnezeu și de smerenie, pentru că am cunoscut din plin răutatea demonilor.
Și răutatea demonilor o vedem în patimile noastre, în patimile noastre care ne subjugă, care ne robesc. Pentru că ne robește pofta, ne robește mânia, ne robește dorința rea de parvenire. Fiecare patimă ne învață răul și ne umple de lucrări rele, potrivnice firii noastre. Dar când ne întoarcem de la patimi spre voia lui Dumnezeu, atunci fiecare bine pe care îl facem e propriu firii noastre și ne zidește interior. Pentru că și rugăciunea ne umple de bine și postul și privegherea și pocăința și mărturisirea păcatelor și simplitatea și milostenia și iertarea și facerea de bine. Orice virtute dumnezeiască ne umple de binele lui Dumnezeu, de binele de care avem neapărată nevoie. Pentru că acest bine interior e coloana noastră vertebrală, e mântuirea noastră.
Și când Domnul Se întreabă, pentru ca să ne întrebe pe noi înșine, și ne mărturisește: „O [Ὦ], generație necredincioasă și stricată [γενεὰ ἄπιστος καὶ διεστραμμένη], până când voi fi cu voi [ἕως πότε ἔσομαι μεθ᾽ ὑμῶν]? Până când vă voi îndura pe voi [Ἕως πότε ἀνέξομαι ὑμῶν]?” [Mt. 17, 17, BYZ], El ne revelează inima Sa îndurerată pentru noi. Pentru că El ne păsuiește, ne îndură, ne rabdă păcatele de tot felul. Și El ne rabdă viața păcătoasă pentru că ne iubește și, iubindu-ne veșnic, desăvârșit, așteaptă întoarcerea noastră la El prin pocăință. Pentru că El nu forțează voia noastră, nu vine la noi cu forța pentru ca să ne facă ai Săi, ci așteaptă acordul nostru pentru viața veșnică cu El.
Și răbdarea Lui e ca răbdarea noastră multă pentru copiii, nepoții și ucenicii noștri. Pentru că nimeni cu adevărat nu își dorește copii, nepoți și ucenici care să meargă în Iad, ci unii care să se mântuie. Numai că mântuirea nu e prin forță, ci prin dragoste cu totul liberă și desăvârșită față de Dumnezeu și față de aproapele. Și numai când aceia se întorc spre Dumnezeu cu adevărat, ei se mântuie.
Însă când Domnul vorbește despre o generație de oameni și spune că ea, în mod fundamental, e necredincioasă și stricată interior, arată starea lumii fără El. Pentru că, fără Dumnezeu, nu poți fi decât necredincios și stricat interior. Viața ta, oricât ar părea de civilizată și de manierată pentru alții, dacă e o viață de necredință, e o viață stricată, e o viață pătimașă. Și o viață stricată e o viață rea, pentru că e o viață demonizată. Iar ca să iasă demonizarea vieții rele din tine, tu trebuie să te umpli de rugăciune și de post, de pocăință și de mărturisire de sine. Pentru că trebuie să se dezlipească de tine demonii cei răi, cei care te învață cele rele și să te lipești cu totul de Domnul, pentru ca El să te umple de toate virtuțile Sale cele dumnezeiești.
Pentru că Domnul nu trebuie să Se îndurereze continuu pentru noi, pentru relele pe care le facem, ci trebuie să Se bucure veșnic de noi. Și El Se bucură și Se veselește de noi, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui, când noi ne umplem zilnic de sfințenia Lui. Pentru că El Se bucură să locuiască în noi, în fiecare dintre noi și în toți la un loc, ca în locașurile Lui cele veșnice.
Și când Sfinții Apostoli L-au întrebat de ce ei nu au putut să-l scoată pe demon [Mt. 17, 19], Domnul le-a vorbit despre credință. Despre credința reală în El, cea care face minuni mari. Căci, „dacă [era] să aveți credință cât un grăunte de muștar [ἐὰν ἔχητε πίστιν ὡς κόκκον σινάπεως] …nimic nu va fi vouă [nu ar fi fost vouă] cu neputință [οὐδὲν ἀδυνατήσει ὑμῖν]” [Mt. 17, 20, BYZ]. Și El, în subsidiar, le vorbea despre credința lor în El. Căci dacă ai credință în Dumnezeu, El, prin puterea Sa, ne dă nouă cele pe care le cerem. Dar dacă nu avem credință reală în El, nu cerem nimic de la Dumnezeu, pentru că ne îndoim în inima noastră.
Însă, credința reală în Dumnezeu se încrede cu totul în El. Se încrede cu totul în mila Lui față de noi. Căci El poate toate și știe toate și face toate. Dar Dumnezeu, în noi înșine, în fiecare dintre noi, le lucrează pe toate după nevoile noastre reale și nu imaginare. Și El ne ajută să le înțelegem pe cele care ne folosesc, pe cele care sunt spre binele nostru. Și rugăciunea noastră e mărturisirea inimii noastre înaintea Lui, dar și timpul când noi le primim pe cele ale Sale. Pentru că El ne dăruie pe cele ale Sale în rugăciune, în smerenie, în facerea de bine.
Iar rugăciunea e ajutată mereu de post și de priveghere, pentru că ne subțiază continuu interior, dar și trupește. Rugăciunea e pacea noastră, e liniștirea noastră, dimpreună cu postul și cu privegherea și cu iertarea tuturor. Și cum postul înseamnă a renunța la pofta ta, la nevoia ta, la grija ta, rugăciunea e punerea noastră cu totul în grija lui Dumnezeu. Postul ne scapă de griji, pentru că rugăciunea e căutarea împlinirii noastre numai în Dumnezeu. Iar cum demonii vor să ne îngrijim numai de noi înșine și de cele trecătoare, rugăciunea și postul ne scot din cele trecătoare și din noi înșine, pentru că ne lipesc de Dumnezeu. Și, fiind cu El, noi trăim în pacea și în bucuria Lui, fiind împliniți în adâncul nostru.
De aceea, iubiții mei, în mijlocul verii, când avem de toate de mâncat, Biserica ne învață cu postul și cu rugăciunea și cu privegherea, pentru a nu ne lipi de cele trecătoare. Pentru că viața Bisericii e dumnezeiască și nu mondenă. Viața Bisericii a coborât din cer, de la Dumnezeu, pentru că e slava Lui cea veșnică. Și noi, trăind bisericește, trăim cu Dumnezeu, trăim viața Lui cea veșnică, pentru că ne dezlipim interior de toate cele trecătoare și stricăcioase. Ne dezlipim mereu de pofte și de mânii și de insulte și de lucruri rele, pentru că ne unim continuu cu Dumnezeul mântuirii noastre prin slava Lui cea veșnică. Și prin întreaga noastră curățire de patimi adormim față de lumea aceasta, pentru că trăim în ritmul vieții celei veșnice a lui Dumnezeu. Fapt pentru care, Stăpâna noastră, cea care întru adormirea sa nu ne-a părăsit pe noi, să ne călăuzească în toată viața noastră spre voia lui Dumnezeu, pentru ca să trăim dumnezeiește pe pământ. Căci viața cu Dumnezeu e cea care ne îndumnezeiește și ne împlinește în mod desăvârșit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
[1] Începută la 8. 5, în zi de miercuri, pe 9 august 2023. Soare, 16 grade, vânt de 5 km/ h.