Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [1]

„Ești poet în măsura în care înțelegi că totul se poate lega, prin spirit,
la înălțimea legăturilor de intensitate pe care le aduc iluminările inspirației.

 Modul ființării unei poezii trebuie să fie o sărbătoare pentru un poet.
Ea este o euharistie sufletească, în care sufletul
se împărtășește de cuvântul dumnezeiesc din belșug, spre slava Sublimului din oameni.

 Poezia e sacră atâta timp cât sentimentul poetic este curat și pur.
Poetul, prin poezie, își liniștește și își spală sufletul în botezul inspirației.
El primește darul lacrimilor și al suspinului frumos,
ca răsplată a renașterii sale prin iubirea în Dumnezeu.

 Arta viitorului va aparține lui Dumnezeu.
Și ea va fi inimaginabilă pentru noi, cei care acum ne zgâim
la tot felul de încercări serbede de destructurare a realității.
Arta viitorului va transparentiza lumea,
o va privi în profundul ei, și nu o va degrada”.

(Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu)

„Travaliul poetic este pentru Fericitul Ilie tot una
cu a privi în Soare ca să scrii din mijlocul Lui”.

(Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș)

Poezia Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu (Ilie Mocanu, născut la Turnu Măgurele în 1919 și adormit tot acolo în 2005), scrisă, în cea mai mare parte, în temnițele comuniste, este prima poezie cu adevărat mistică din literatura română, în sensul cel mai corect, teologic-duhovnicesc, al cuvântului mistic – de aceea am și folosit majusculele în titlu. Pentru că avem poeți români inspirați de Dumnezeu, care au scris adesea cu harul Lui – după cum Istoria mea (https://www.teologiepentruazi.ro/tag/istoria-literaturii-romane-o-perspectiva-critica-ortodoxa/) arată cu prisosință – dar nu și o poezie revelată în totalitate, compusă în urma unor vederi dumnezeiești, extatice.

Versurile sale sunt rodul extazelor duhovnicești, al trăirii un timp îndelungat în lumina dumnezeiască, ca urmare a eforturilor sale ascetice și a rugăciunii neîncetate pe care le-a practicat în închisoare. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș a făcut cunoscută personalitatea și opera sa în cele 11 volume publicate pe platforma noastră online[1].

Trebuie precizat, de la bun început, că aceste poeme nu sunt un accident sau nu reprezintă exclusiv doar un mijloc de memorare, descoperit ad-hoc în temniță, a experiențelor mistice transpuse în versuri: Sfântul Ilie iubise poezia încă de tânăr și scrisese mult (21 de caiete) și înainte de a intra în închisoare, de a fi arestat de comuniști, însă i-au fost confiscate de Securitate. De asemenea, și după ieșirea din închisoare i-a mai fost confiscat un caiet. Așa încât a decis să nu mai scrie decât lucruri absolut esențiale, deși simțea o mare nevoie de a scrie și ar fi putut să scrie foarte mult: experiențe mistice, literatură, critică literară, eseistică etc. Era un fluviu de idei și de gânduri și un munte de experiențe și de trăiri.

Și nu numai amenințarea perchezițiilor l-a determinat să nu mai scrie multe, ci și nevoia de a lucra, după eliberare (făcând, pe deasupra, și meditații la engleză cu elevii, pentru a-și întreține familia, soția sa fiind casnică), bolile dobândite în urma condițiilor de detenție infernale, cât și scârba față de contextul social-istoric de atunci, marcat de corupție și impostură, și față de mizeriile umane care, susținute de acest context, mișunau (ca și astăzi) în posturi înalte, inclusiv în învățământ și cultură, emițând pretenții și așteptând laude și elogii doar pentru că au ajuns „sus”.

Sfințenia lui cea prea mare a fost tăinuită de oameni, cât a trăit. Dar nu numai personalitatea, ci și opera lui este minunată. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș[2] a comentat deja opera sa poetică, explicând contextul în care a fost scrisă, deopotrivă istoric și spiritual, precum și semnificațiile adânci ale versurilor și ale simbolurilor sale. La insistențele sale, așadar, voi încerca un comentariu care să îl așeze pe Sfântul Ilie în interiorul literaturii și al poeziei românești, pentru că marea lirică mistic-isihastă este un dar cu totul minunat pe care îl face Dumnezeu literaturii noastre.

Astfel, el se adaugă marilor nume ale dumnezeieștilor poeți din literatura ortodoxă, precum Sfântul Grigorios Teologul, Sfântul Efrem Sirosul/ Sirianul, Sfântul Romanos Melodul, Sfântul Ioannis Damaschinos sau (nu în ultimul rând, ci, poate, în primul rând) Sfântul Simeon Noul Teolog, ultimul fiind în mod deosebit iubit de Sfântul Ilie și de ucenicul său, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (el însuși un geniu poetic plin de har al zilelor noastre).

Încep, deci, să scriu, la insistențele sale, pentru că eu mă simt copleșită și incapabilă de un asemenea demers, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, pentru că e foarte greu să mai scriu ceva în completarea comentariilor sale. „A vorbi despre el și despre experiența sa poetică înseamnă să ai în comun cu el intrarea în slava lui Dumnezeu”[3], ceea ce eu nu am. În poezia Sfântului Ilie nu e vorba despre trăiri, senzații sau gânduri pur umane, ci, într-o copleșitoare măsură, de revelații dumnezeiești transpuse sub formă poetică și scrise cu un ac pe pereți, în acele condiții carcerale cumplite, pentru a fi reținute. Nu pot adăuga înțelesuri duhovnicești la cele spuse deja de Părintele Dorin – dimpotrivă, voi urmări mereu explicațiile sale în excursul meu –, ci comentariul meu va încerca, în măsura în care Sfântul Ilie va lumina și va ajuta neputința și neștiința mea, să analizez poemele sale din punct de vedere literar-poetic.

În acest sens, pot să încep prin a spune, din capul locului, că Sfântul Ilie este și un geniu poetic, ascuns sub multă smerenie și delicatețe, și nădăjduiesc să pot lămuri aceasta pe parcurs. Există două feluri de genii în literatură (și în artă, în general): unele care ies în evidență imediat (ca Eminescu, Nichita Stănescu, Dali etc.) și altele care se văluresc într-o haină poetică/ literară/ artistică foarte sensibilă, delicată. Sfântul Ilie, dacă poezia sa este privită cu mai multă atenție, face dovada unei foarte profunde cunoașteri a poeziei românești și nu numai – de la Eminescu și de la alții a înțeles cum să ascundă cuvintele, sensurile concrete, într-o melodie învăluitoare, într-un văl imagistic și melodic diafan, inefabil (ca să scrii poezie, „îți trebuie o anumită stare muzicală” a spiritului, spunea el. „Mai întâi vine muzica, apoi armonia și apoi cuvintele unei poezii”[4]). Mai ales că, în poezia sa, a avut nevoie în mod deosebit să indice cititorului faptul că ceea ce expunea el în versuri erau vederi deopotrivă concrete și mai presus de toată realitatea, încât se poate spune că a împlinit cu adevărat acel vechi deziderat propus de simboliști și urmărit, de fapt, de toată poezia modernă, de a ajunge și de a se situa, în și prin versuri, „au delà du réel” (dincolo de realitate).

De fapt, Sfântul Ilie a ajuns acolo unde atât Eminescu, cât și Arghezi, Blaga și alții au tânjit, și anume la vederea lui Dumnezeu. În cazul liricii apusene, așa cum spuneam și altădată, mulți poeți au vrut să facă din poezia lor vehiculul sau instrumentul tocmai al acestei comunicări cu Absolutul, pe care romano-catolicismul și apoi curentele protestante o împiedică, prin doctrina lor. Ortodoxia nu numai că nu o împiedică, ci o reclamă insistent. Sfântul Ilie a ajuns acolo unde Arghezi sau Blaga mărturisesc că ar fi dorit foarte mult să ajungă (deși Blaga nu s-a străduit prea mult), la vederea lui Dumnezeu, la descoperirea Lui în revelație către el, la trăirea în lumina dumnezeiască.

Prin pronia divină, Sfântul Ilie, în tinerețe, pe lângă un mare spirit căutător, care citea enorm de mult și cu nesaț, cărți de teologie (câte erau și câte putea găsi, și adevărul e că nu erau prea multe, traducerile din Sfinții Părinți în română existând doar în Mănăstiri, în manuscrise), literatură, filosofie și știință, a fost și un mare iubitor de poezie, de o mare delicatețe și sensibilitate, dublate de multă înțelepciune și rigurozitate. Voise să devină profesor de română și, după cum ne-a spus, la absolvirea studiilor pedagogice, pentru a intra în învățământ, trebuia să susțină 10 lecții deschise (așa era pe atunci). După prima lecție, cu tema Eminescu și Ion Barbu, responsabilul cu notarea i-a spus că nu mai are nevoie să le mai vadă pe celelalte 9. A fost suficientă o lecție ca să devină profesor[5].

Și cred că a fost din nou ceva providențial, atât că s-a întâmplat astfel, cât și că mi-a spus acest amănunt, pentru că, mai târziu, în închisoare, când și-a compus poeziile, a folosit, cred eu, „încifrarea melodică” eminesciană și „metoda ermetică” a lui Barbu, ca strategii lirice, când a avut de transpus în cuvinte omenești vedenii supra-omenești, dumnezeiești, care, cum spunea odinioară Sfântul Apostol Pavlos, nu pot fi descrise în limbajul nostru pământesc. Deși ermetismul nu a reprezentat neapărat o opțiune căutată (în sensul în care Ion Barbu a apelat la el): „Dificultatea de a exprima ceva, vorbind în general, naște ermetismul. Poemul poate să pară ermetic cititorului însă el să nu fie deloc așa, adică să fie foarte explicit. Intenția mea poetică nu a fost una de tip ermetic. Eu am ales întotdeauna între a fi apropiat de ceea ce am văzut sau între a fi mai explicit. Și am ales, mai mereu, varianta de a fi apropiat de ceea ce am văzut în mod extatic”[6].

Spre deosebire de alți confrați care au trecut prin temnițele comuniste, Sfântul Ilie a luat decizia – poate de neînțeles pentru unii – de a nu vorbi nimic despre chinurile și torturile pe care le-a îndurat acolo. În poezie a transpus numai vederile dumnezeiești, imaginile și simbolurile mistice contemplate în lumina dumnezeiască. Ba chiar și-a exprimat adesea nemulțumirea că mărturiile celor care au traversat infernul detenției în lagărele de concentrare comuniste, exprimate direct sau prin poezie, s-au focalizat asupra schingiuirilor și a demenței unui asemenea sistem de anihilare morală și fizică a oamenilor, deși trecuse el însuși prin cele mai cumplite centre de detenție: Uranus, Jilava, Baia Sprie, Cavnic, Gherla, Aiud. Însă el gândea și vorbea de la înălțimea celui care a trăit încă din această viață în Împărăția lui Dumnezeu, față de care toate cele ale existenței pământești sunt umbre fără consistență, precum spune Sfânta Scriptură, și putea să privească cu luciditate critică sfântă ceea ce este poate fi considerat oarecum firesc din perspectivă strict umană…

Nu a făcut parte din gruparea de la Gândirea, nici nu s-a integrat vreunei mișcări literare – nu ne-a dat vreo mărturie în acest sens. Oricum, a ajuns la București, student, în 1939, iar în 1940 a plecat pe front (la un moment dat, a lăsat să se înțeleagă că avea să-i reproșeze ceva lui Nichifor Crainic, dar nu a vrut să spună ce anume). Erau vremuri foarte tulburi, izbucnise al doilea război mondial…

Dar concepțiile sale poetice pot fi asumabile unei orientări care stimează profund și valorifică marea tradiție poetico-spirituală românească. Însă el scrie o poezie care e cu totul autentică și personală, amintind doar, uneori, ca tehnică, de anumite partituri și vibrații lirice cunoscute.

Sfântul Ilie era convins că poezia trebuie să fie o expresie a Sublimului dumnezeiesc și că nu are nimic de-a face cu patimile omenești.

Totodată, poezia sa nu este, ca în cazul Fericitului Daniil Tudor, Teologie transpusă în versuri (la drept vorbind, nu citise sistematic Teologie înainte de a intra în închisoare, ci era avid de cunoaștere în toate direcțiile[7], deși era profund credincios). Ci exprimarea lirică a unor trăiri și simțiri dincolo de experiența omenească și de raționalitatea discursivă, arătând ceea ce „a cunoscut, a pipăit cu toate simțurile spirituale, [adică] existența de dincolo de materia sensibilă”[8].

În notarea poetică a experiențelor sale mistice, a revelațiilor dumnezeiești, Sfântul Ilie a recurs la prozodia clasică, în primul rând pentru că aprecia calitatea melodică a unei poezii, considerând-o intrinsecă actului poetic, așa cum am arătat mai sus, și apoi pentru că, în felul acesta, poemele erau mai lesne de memorat. Cunoștea, desigur, și experiențele poetice moderniste, care păstrau doar anumite elemente prozodice sau practicau versul liber. Însă a considerat că armonia muzicală reprezintă o dimensiune simțuală esențial de reverberat în versuri, după cum și revelațiile sale se adresau tuturor simțurilor duhovnicești.

Însă cineva care ar citi fără să cunoască persoana care a scris aceste versuri ar putea fi indus în eroare din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pare poezia unui om liber, care n-ar avea nimic de-a face cu universul concentraționar comunist, cu experiențele torturilor și ale suferințelor preacumplite din acele închisori! În al doilea rând, saturați cum suntem de „metaforele” multor indivizi impostori care, de-a lungul vremii (nu numai pe timpul comunismului), s-au crezut „poeți” și au îmbâcsit literatura și limba română cu molozul nesfârșit al înjugărilor de cuvinte menite, după capul lor, să le aducă „gloria”, dar, totodată, fiind noi înșine neatenți și necurățiți de patimi, lipsiți de sensibilitate adâncă, am putea să nu remarcăm faptul că aceste versuri ne prezintă o experiență spirituală cu totul autentică și abisală!

Sfântul Ilie trăiește în fiecare cuvânt pe care îl spune și îl scrie, la el nu există metaforă în sensul de podoabă stilistică goală, nu există cuvânt de prisos, cuvânt care să facă rima sau să umple măsura versului. Toate cuvintele sunt exclusiv din experiență și „exprimă adevărul”, cum zicea Eminescu. Sfântul Ilie a întors poezia românească la simplitatea duhovnicească a exprimării. Iar dacă totuși face corelații cu tradiția poetică românească, cu expresii sau stiluri poetice cunoscute de el și îndrăgite mai înainte de a intra în închisoare, din operele marilor noștri poeți, o face pentru a putea indica, cât de cât, chiar și palid, măreția trăirilor și a descoperirilor dumnezeiești.

Dar el nu a căutat să fie creator de limbaj sau să traducă experiențe sale cele mai presus de fire (de firea umană căzută) într-un limbaj poetic ermetic și mai presus de fire – ar fi putut să facă și acest lucru (avea capacitatea intelectuală – duhovnicește nu mai vorbesc), dacă ar fi vrut! Cu toate acestea, se întâmplă, uneori, ca limbajul aparent simplu să fie la fel de obscur, tocmai prin aparenta lui simplitate, ca și cel ermetic…


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/. (Citatele din motto sunt preluate din vol. 10, p. 33-36.)

Și aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2020/05/03/sfantul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-4-mai-acatistul-si-predici-intru-pomenirea-sa/.

[2] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-dr-dorin-octavian-piciorus/.

[3] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, în Despre omul Împărăției, Teologie pentru azi, București, 2012, p, 102, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[4] Idem, p. 133.

[5] A se vedea idem, p. 114-115.

[6] Idem, p. 122.

[7] De altfel, a făcut Facultatea de Litere și Filosofie din București în doar 2 sau 3 ani, susținând examene de recuperare și licența în 1947 și trecându-le cu brio, ajungând în același an și profesor de Limba Română – examene extrem de dificile, nu ca în zilele noastre, în care mulți trec cu bani și cu pile…

[8] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 33, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *