Predică la Duminica a 11-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
Sfinții lui Dumnezeu le-au semănat în noi pe cele duhovnicești [τὰ πνευματικὰ] [I Cor. 9, 11, BYZ], au semănat în noi adevărurile cele dumnezeiești, pentru ca noi să trăim prin ele. De aceea, noi suntem pecetea apostoliei [σφραγὶς τῆς ἀποστολῆς] [I Cor. 9, 2, BYZ] lor, suntem bucuria lor duhovnicească, suntem împlinirea lor. Pentru că, citindu-le și trăindu-le pe cele pe care ei le-au vestit și le-au scris, noi, prin acestea, ne facem ucenici ai lor. Și ne facem urmași ai lor întru Domnul [ἐν Κυρίῳ][Ibidem], pentru că mărturia lor o întrupăm în viața noastră.
Și când ești una cu ceea ce crezi, atunci nu ai cuvinte goale, ci fapte reale. Pentru că faptele tale sunt una cu credința ta, sunt tu însuți. Și când întrupezi credința în Dumnezeu, atunci o înțelegi din interior, din tine însuți, pentru că te simți al lui Dumnezeu. Și, fiind cu Dumnezeu și simțindu-te al Lui, le trăiești pe toate luminat de Dumnezeu, condus de către El, pentru ca să te simți împlinit cu adevărat și pentru ca să te mântui.
Căci esența vieții creștine e tocmai aceasta: de a fi mereu cu Dumnezeu și de a te lăsa condus de către El în orice aspect al vieții tale. Și suntem mereu cu El tocmai prin aceea că simțim slava Lui mereu în noi și trăim mereu luminările Lui cele dumnezeiești în viața noastră. Pentru că cine trăiește duhovnicește, acela e condus mereu, clipă de clipă de Dumnezeu. Și, luminat fiind de El, poate alege în orice moment cele plăcute lui Dumnezeu.
Însă, pentru că trebuie să alegi în orice moment voia lui Dumnezeu ca să fii cu El, înțelegi de aici că pacea și mântuirea ta țin mereu de alegere. De alegerea ta. De cum te lipești tu de voia lui Dumnezeu. Căci e nevoie doar de o clipă de neatenție ca să cazi în păcat. Și intrările noastre în umbra păcatului sunt dureroase, pentru că sunt ieșiri din lumina lui Dumnezeu. De aceea, prin pocăință, prin pocăința imediată și înflăcărată, dureroasă, susținută, noi ieșim din căderile noastre, ieșim din umbră la lumina cea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu. Pentru că slava lui Dumnezeu cuprinde toate și e în toate, ca una ce susține toate câte există. Și când ieșim la lumină și stăm în lumina lui Dumnezeu, înțelegem că păcatul e o alegere rea a noastră, e o alegere care ne aparține, și, în același timp, e o cădere din lumina Lui. Pentru că alegem rău și alegerea rea, alegerea ca depărtare de Dumnezeu, de voia Lui, înseamnă o cădere din voia Lui.
De aceea, în fiecare moment al vieții noastre, Dumnezeu voiește „să Se socotească [în] cuvânt cu robii Săi [συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων Αὐτοῦ]” [Mt. 18, 23, BYZ]. Pentru că vrea să știe starea noastră interioară. Vrea să știe cum ne simțim noi, ce credem noi despre El, cum ne simțim noi cu El. Și rugăciunea, vorbirea noastră continuă cu Dumnezeu, e priveliștea interioară din care El află cum suntem noi, ce vrem noi, cum ne simțim noi în clipa de față. Căci El așteaptă neîncetat mărturisirea noastră, așteaptă ca noi să Îi spunem în mod cinstit cum trăim, cum ne simțim, de ce avem nevoie.
Și când omul vorbește, vorbește neîncetat cu Dumnezeu ziua și noaptea, el e transparent cu totul înaintea Lui, dar se aude și pe el însuși. Își conștientizează mereu starea interioară. Pentru că vede cum e, cum se simte, cât de bine se simte împreună cu Dumnezeu și cât de rău îi e când păcătuiește cu ceva anume.
De aceea, prima însușire a rugăciunii e sinceritatea. Sinceritatea totală față de Dumnezeu. Iar a doua e mărturisirea totală, exhaustivă înaintea Lui. Pentru că Îi vorbim Lui despre toate ale noastre, bune sau rele, pentru ca El să ne lumineze cu privire la toate ale noastre. Înainte de a ne mărturisi Duhovnicului nostru, noi ne mărturisim în mod deplin lui Dumnezeu, pentru ca El să ne învețe să ne mărturisim păcatele noastre. Și cine se roagă cu adevărat, acela știe să fie un prieten adevărat al oamenilor. Pentru că în relațiile cu oamenii, în adevăratele relații cu ei, trebuie să primeze sinceritatea și mărturisirea de sine. Căci celălalt are nevoie să știe cine ești și cum te simți. Și află cine ești din ce crezi și din ce faci. Din cât înțelegi din tot ceea ce trăiești.
Dumnezeu Se socotește cu noi mereu! El Se judecă cu noi mereu! Se judecă ca Părintele cu fiul Său. Și judecata Lui continuă cu noi o simțim din ceea ce ne dă să trăim în fiecare zi. Pentru că noi simțim fiecare păcat al nostru ca pe o durere enormă, inexprimabilă, dar și fiecare stare de har și de bucurie ca pe o împlinire inexprimabilă. Și când păcătuim, noi simțim judecata Lui în mod dureros, pentru că ne dă să trăim tulburarea și durerea păcatului. Dar când facem lucrurile cele bune și suntem plini de slava Lui, atunci trăim judecata Lui ca pe o mare bucurie și împlinire, pentru că El ne dăruie din belșug pe cele ale Sale.
Căci El, Judecătorul Cel Drept, ne dăruie mereu după faptele noastre. Simțim durere și neîmplinire, frică, neîncredere și singurătate, atunci când păcătuim. Dar, când suntem în binele Său, când facem voia Lui și suntem plini de slava Lui, noi suntem prea-bucuroși și prea-împliniți în toate. Pentru că nu ne lipsește nimic atâta timp cât El este în noi prin slava Lui.
Și judecata Lui continuă în viața noastră ne pregătește pentru Judecata Sa finală. Căci dacă ne îndreptăm acum, urmând voia Lui, nu vom mai fi găsiți vinovați atunci, la Judecata cea de obște. Pentru că El, Judecătorul continuu al vieții noastre, dorește să ne cizeleze, să ne instruiască în cele dumnezeiești, să ne disciplineze neîncetat, pentru ca să fim ca El. Fiindcă El e singurul Judecător, Care dorește ca robii Săi să fie ca El. Pentru că rolul Lui în viața noastră e acela de a ne transfigura continuu, de a ne face continuu ca El, prin umplerea neîncetată de slava Lui.
Cum l-a iertat pe cel datornic? Prin rugăciune! Acela a venit și I-a spus: „Doamne [Κύριε], fii îndelung-răbdător asupra mea și pe toate Ți le voi plăti Ție [μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ]. Și El l-a iertat pe cuvânt. Pentru că a venit și I s-a închinat Lui și I-a făgăduit aceste lucruri [Ibidem]. Însă, când Dumnezeu ne iartă, El ne învață iertarea Lui. Ne învață să facem și noi același lucru cu semenii noștri. Să fim și noi iertători și milostivi ca El.
Tocmai de aceea, când cel iertat nu a iertat la rândul său, Dumnezeu l-a numit pe el un rob rău [Mt. 18, 32, BYZ]. Pentru că nu s-a manifestat ca El, ci ca demonii. Pentru că demonii aleg să facă răul de fiecare dată. Și când noi alegem să facem răul și nu binele, nu binele care ne împlinește, ci răul care ne omoară, atunci suntem niște robi răi ai lui Dumnezeu. Pentru că facem rău altora, dar, în primul rând, ne facem rău nouă. Și răul n-are de-a face cu Dumnezeu, cu voia Lui, pentru că răul e alegerea noastră păcătoasă.
Așadar, iubiții mei, esența răului e alegerea păcătoasă. Ieșind din voia lui Dumnezeu, noi naștem în noi răul, adică păcatul. Și de păcate scăpăm numai prin pocăință, mărturisire și iertarea lui Dumnezeu, pe care o primim prin Preotul nostru Duhovnic. Vindecare noastră de păcat e vindecarea noastră de moarte. Căci păcatele sunt cele care ne omoară sufletește și trupește. Dar când Dumnezeu ne iartă păcatele noastre în Dumnezeiasca Taină a Mărturisirii și ne învie din morți, atunci suntem vii duhovnicește, pentru că El ne dăruie iar și iar slava Lui din belșug. Și trăind în slava Lui, noi ne bucurăm de toate darurile lui Dumnezeu, pentru că El e cu noi. Și, fiind cu noi, suntem împliniți, suntem bucuroși, suntem veseli, suntem duhovnicești, suntem mereu uimiți de către El. Căci Dumnezeu ne face mereu bucurii fără asemănare în viața noastră. Amin!
[1] Începută la 10. 34, în zi de miercuri, pe 16 august 2023. Cer înnorat, 28 de grade, vânt de 10 km/ h.