Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [3]
II
În vid m-arunc și vremea mă sfâșie;
Cuvânt și chip uimirile se sting,
Mărite aripi visele se frâng…
Nici umbra lor nu intră-n veșnicie!…
Plăpândă, mândră, fină, necuprinsă,
Pe când văzută treci prin nevăzut,
Ecouri naști din ce te-a străbătut
Mărire vie, faptă neînvinsă!…
Dezvăluire limpede-n ocoale
Iubita mea din forme și din duh…
…Atracții noi ne spulberă-n văzduh
Împreunarea liberă-n simboale!…
O dăruire chiuie și cheamă…
Un suflu nou ce veci ar cuceri,
Din bucuria ce nu va pieri,
Înalță trepte, trecerii prin vamă!…
Din plânsul meu, iubire-îți faci cununa
Căci prin țărână sunt, nu prin tării…
Ce laudă ți-aș fi în veșnicii,
Plăceri și chinuri de mi-ar fi totuna!…
Regină, mumă nașterii de stele
La sânul tău copil m-am regăsit
Neprihănire-n duh m-ai zămislit
Stăpână dulce-a simțurilor mele!…
Lumină-n grai, în veci biruitoare
Prin tot ce trece pururea zâmbești
Te simt aici și parcă tot nu ești
Te preamăresc din umbra care moare!
Versurile au cumva aerul poeziei ermetice barbiene, fiind greu, chiar imposibil de înțeles de către un cititor neinițiat. Însă, după cum am explicat mai sus și după cum însuși autorul, Sfântul Ilie, ne-a spus, intenția sa nu a fost de a-și încripta mesajul, precum procedaseră Ion Barbu și alții, de la simboliști încoace (sau chiar Eminescu, într-o anumită măsură). Caracterul ermetic a venit de la sine, fiind născut de natura mistică a trăirilor și a experiențelor exprimate de aceste versuri. Totodată, putem remarca faptul că firea aplecată spre poezie și artă a autorului, obișnuința sa cu lirica românească și universală i-au mlădiat expresivitatea poetică, sugerându-i, de la sine, anumite opțiuni expresive, nuanțe poetice și metaforice (să le zicem), o anumită curgere melodică, în acord cu starea sa spirituală. Versul nu este nici scurt, nici, lung, de 10-11 silabe, cu rimă îmbrățișată, tonul nu este nici vesel, nici trist-elegiac, nici melancolic, versurile emană o muzică intelectualizată, profundă, imprimată într-o poezie gnostică, de cunoaștere, deși nu e vorba de cunoaștere raționalistă, după cum am explicat. Poezia revarsă în cel care citește o bucurie tainică, lină, dulce, adâncă, profund interiorizată, exprimată într-un stil poetic demn, elegant, rafinat cu măsură, fără exaltări și exagerări în nicio direcție, păstrând echilibrul unei armonii clasice, deși aerul poeziei, cum spuneam, poate părea modernist.
Tocmai în aceasta stă minunea, că marea exaltare a bucuriei harice, care întrece orice bucurie umană, fericirea mai presus de fire pe care a trăit-o ieșind în duh în lumina dumnezeiască, nu l-a determinat pe Sfântul Ilie să caute o expresivitate lirică pe măsură – așa cum au încercat mulți poeți a căror experiență spiritual-lăuntrică a depășit, cumva, trăirile banale ale umanității, fără a atinge însă pragul lumii de dincolo. Ci experiența extazului dumnezeiesc l-a îmbrăcat pe Sfântul Ilie nu numai în lumina divină nevăzută de nimeni din jur, dar și în multă smerenie și simplitate, care se vede și în haina lirică pe care a îmbrăcat-o poezia sa: nesfârșită demnitate, pace lăuntrică, armonie, sobrietate îmbinată cu fericire și candoare, inteligență îmbinată cu ingenuitate.
Garabet Ibrăileanu scria odinioară despre Eminescu, în legătură cu efectele muzicale ale versurilor sale, despre „muzica rimelor care ajută la impresia totală, difuză, a unei poezii”: „scriitorul nu le-a căutat, ci i-au venit subt condei, pentru că au fost produse de muzica din sufletul lui – ori, dacă le-a căutat, nu se cunoaște. […] Nu e nevoie să presupunem, numaidecât, intenție din partea autorului. S-a exprimat așa, pentru că așa trebuia să se exprime. «Armonia imitativă» a rezultat, pe deasupra, ca o întâmplare binevenită. Și desigur că aceste cuvinte i-au venit în minte poetului spontan, ca efect al muzicii din suflet, ca produs al instinctului poetic, și nu al voinței conștiente. Conștiința a primit numai, a selectat din diversele expresii, care îi vor mai fi apărut în conștiință”[1].
Dacă acestea sunt valabile pentru Eminescu – și consider că sunt și că marele critic (marginalizat astăzi pentru a fi supraevaluat (sub)mediocrul și plagiatorul Lovinescu) a remarcat corect caracterul inspirat al versurilor eminesciene (deși, ca orice critic agnostic, Ibrăileanu evită să vorbească despre inspirație de la Dumnezeu, folosind alți termeni și concepte științifice) – cu atât mai mult, în cazul poeziei scrise de Sfântul Ilie, putem vorbi despre o poezie scrisă…în metru haric…
„În vid m-arunc și vremea mă sfâșie”: în vidul acestei vieți, în trăirea și experimentarea ei, lăsându-se în voia lui Dumnezeu, unde îl va duce; iar vremea ne macină (sau, poate, în mod aparte, vremea aceasta a experienței carcerale, care îi chinuia foarte mult trupul). Pentru cel ce a început să cunoască tainele Împărăției cerurilor, existența aceasta pământească e mai degrabă un „vid” și a se întoarce la rutina zilnică seamănă cu o aruncare în vid, pentru el, în care trecerea timpului e o sfâșiere.
Sau cuvintele „În vid m-arunc” pot să însemne altceva, mai tainic, mai duhovnicesc, așa cum a înțeles și comentat Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: „«Vidul» de care vorbește Învățătorul nostru aici e «noaptea» rugăciunii, lipsa oricărui gând, pentru a țâșni în inimă și în toată ființa, lumina dumnezeiască. «În vid m-arunc» se înțelege: «în rugăciunea fără închipuiri» ale materiei sau ale gândurilor”[2].
În această lume, „Cuvânt și chip uimirile se sting,/ Mărite aripi visele se frâng…”: adică experiențele vieții care ne produc uimire se consumă repede, iar visele și idealurile omenești se frâng ușor. „Nici umbra lor nu intră-n veșnicie!…”. Eminescu spusese ceva asemănător, în poemul Fata-n grădina de aur: „O, Adonai! Al cărui gând e lumea/ Și pentru care toate sunt de față /…/ Deși Te-adoră stele, mări în spume,/ Un univers cu vocea îndrăzneață,/ Toate ce-au fost, ce sunt, ce-Ți nasc în cale/ N-ajung nici umbra măreției Tale”.
„Nici umbra lor nu intră-n veșnicie!…” înseamnă că nimic din cele trecătoare nu atinge pragul veșniciei, nimic din cele care ne încântă în viața aceasta pământească. Fie că e vorba de lucruri materiale, fie de gândurile și visele noastre superflue, neîntemeiate pe voia lui Dumnezeu. Dar cunosc aceasta cu adevărat și o resimt dureros doar cei care au făcut experiența trăirii în veșnicie, încă în trup fiind ei.
Sfântul Ilie se exprimă extrem de simplu, lapidar, cu foarte mare economie de cuvinte, concentrând enorm de multă gândire în propoziții foarte scurte. Din punctul acesta de vedere, arta lui poetică se apropie mult de cea a lui Bacovia, care îl întrece și pe Barbu în maxima concentrare de idei în cuvânt și care, din această cauză, a indus în eroare foarte mulți critici literari, care, neatenți, au crezut că e vorba doar de sentimentalism. Și tocmai de aceea și Sfântul Ilie pune adesea în versuri puncte de suspensie, ca și Bacovia. Substanța poeziei este însă cu totul alta, desigur.
Restul secvenței a doua din acest poem se concentrează iarăși pe experiența ieșirii în lumina dumnezeiască, în extaz. Și aici, din nou, Părintele Dorin face un comentariu mult mai avizat[3] din punct de vedere teologic și duhovnicesc.
Lumina dumnezeiască este: „Plăpândă, mândră, fină, necuprinsă”. Alăturarea acestor epitete pare ilogică (este oximoronică, în orice caz), unei raționalități riguroase. Însă Sfântul Ilie încearcă să descrie, pe cât pot cuvintele omenești, ceea ce a văzut și a simțit, faptul că lumina necreată și veșnică a lui Dumnezeu este percepută, cu simțurile duhului, ca „plăpândă” și „fină”, pe de-o parte, dulce și blândă sufletului la simțire, dar și „mândră” și „necuprinsă”, pe de alta, exprimând atuuri ale lui Dumnezeu însuși, care este atotputernic și necuprinzibil, dar și extraordinar de blând și de iubitor, arătând infinită sensibilitate față de oameni.
Ea „văzută treci prin nevăzut”, pentru că cel aflat în extaz o vede și n-o vede în același timp. Mai greu de explicat…
Ea i-a apărut Sfântului și mult-nevoitorului Ilie ca o „dezvăluire limpede-n ocoale” (alt oximoron, și vom întâlni la tot pasul această figură de stil, pentru că realitatea veșniciei nu poate fi exprimată logic-riguros cu vocabularul nostru palid, chiar și recurgând la expresivitatea poetică), adică sub chipul unor cercuri. Pe acestea el le numește „dezvăluire limpede”, în sensul de descoperire sau revelație, de vedere dumnezeiască. Însă aceste cercuri ascundeau, la rândul lor, alte taine și alte revelații[4]. Ele „cuprindeau microcosmosuri, care se deschideau în macrocosmosuri și care, la rândul lor, cuprindeau galaxii”[5]. De aceea am spus că „dezvăluire limpede” este un oximoron, pentru că era „limpezimea” vederii în extaz duhovnicesc a unor imagini sau simboluri care ascundeau noi și noi revelații. Așa cum mărturisește Sfântul Ilie: „Eram numai o oglindă pură, vie, lucrătoare, purificată și receptivă. În adâncurile mele Se sălășluise Duhul lui Dumnezeu, Care îmi descoperea creația spirituală. Ce pot să mai zic de spiralele, de coroanele în cercuri concentrice de lumi și universuri, ce ocoleau și izvorau din centrul de lumină spre care tot priveam și, cu cât eram mai atent, tot nu Îl vedeam pe Dumnezeu, ci numai creația Lui, care se multiplica, se descoperea și de care mă apropiam în continuu?!”[6]. Căci, înduhovnicindu-se tot mai mult, „omul se transformă în altarul lui Hristos, pentru că el poate deveni o galaxie, un univers îndumnezeit”[7].
Sau cum a scris altădată:
„Și, după cum se naște o galaxie și ea se poate constitui într-un univers, tot la fel spiritul nostru individual se poate dezvolta până la stadiul de a conține un univers spiritual, un cer, după cum ne-a spus Domnul: „Eu în voi și voi în Mine” (a. In. 17, 21). Dumnezeu în om și omul în Dumnezeu, adică îndumnezeirea omului. De ce oare nu credem în aceasta?!…De ce tot ne mai întrebăm?!! Omul respinge această realitate duhovnicească, această promisiune a Domnului, care e sarcina vieții noastre. De ce oare?!!! Este evidentă realitatea forței și a energiei spirituale pentru că ea este evidența îndumnezeirii, posibilitatea tuturora de a se îndumnezei. De ce omul o respinge? Ce mândrie, ce neîncredere oarbă, ce îngustime spirituală îl constrânge, încât nu dorește să încerce drumul, ascensiunea spirituală?!”[8]
Măreția lui duhovnicească e de neînchipuit pentru noi (pentru mine, cel puțin)…
El putea să numească, astfel, lumina dumnezeiască „iubita mea”: „Iubita mea din forme și din duh”. Și în lumina necreată: „…Atracții noi ne spulberă-n văzduh/ Împreunarea liberă-n simboale!…”. În simboluri mistice. Și nu e vorba de văzduhul nostru, ci de un cu totul alt văzduh, în Împărăția cerurilor.
[1] G.[arabet] Ibrăileanu, Studii literare, vol. II, repere istorico-literare alcătuite de Rodica Rotaru, Ed. Minerva, București, 1979, p. 98-100.
[2] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 39.
[3] A se vedea idem, p. 40-44.
[4] A se vedea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul împărăției, op. cit., p. 112.
[5] Idem, p. 139.
[6] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 270.
[7] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul împărăției, op. cit., p. 113.
[8] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 270.