Praedicationes (vol. 19)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cine nu se roagă, nu știe nici să vorbească. Pentru că a vorbi nu înseamnă a scoate cuvinte pe gură, ci a rosti acele cuvinte care ajung la inima omului și îl bucură și îl zidesc și îl fac să ajungă la conștiința să se nevoiască pentru mântuirea sa. Cuvintele noastre sunt inima noastră, dacă ele sunt pline de slava lui Dumnezeu care locuiește în noi. Cuvintele noastre suntem noi, cei care ieșim mereu spre alții pentru a-i îmbrățișa. Dar ca să îmbrățișezi autentic trebuie să îmbrățișezi cu conștiința că ești robul lui Dumnezeu, care Îi datorezi Lui tot ceea ce ești și ai (p. 3).

Oamenii nu sunt din ce în ce mai nereligioși, ci tot mai neștiutori și mai necitiți! N-are cine să stea de ei, să îi învețe, să îi îndrume, să îi iubească. Pentru mulți se întâmplă acest lucru! Și dacă spun multe hule și prostii, spun din neștiință, nu neapărat din răutate sau din împotrivire față de Dumnezeu. De aceea e nevoie să stai cu ei de vorbă, să te vadă mâncând și vorbind, să te vadă bucurându-te și nevoindu-te alături de ei. Pentru că au nevoie să învețe cum se trăiește ortodox, cum se stă la masă ortodox, cum se muncește ortodox, cum se bucură oamenii Bisericii (p. 7).

Dar când Domnul ne-a vorbit despre Sine, potrivit revelării Sale în Scriptură, El ne-a arătat că Scriptura se actualizează în mod continuu. Pentru că și noi avem slava lui Dumnezeu în noi înșine, primită la Botez, și viața noastră cu Dumnezeu este o viață harismatică. Fapt pentru care, Dumnezeu nu ni Se revelează nouă din afară, ca Dumnezeu străin, necunoscut nouă, ci ca Dumnezeul a Cărui slavă veșnică e în noi și cu Care noi trăim în mod intim. Și când El ne vorbește despre Sine, ne vorbește dinăuntru nostru, în mod tainic, în orice clipă a vieții noastre, pentru că viața cu El e o continuă cunoaștere vie a Lui (p. 18-19).

Am, adesea, seri și nopți în care nu mă pot odihni, tocmai pentru că sunt plin de bucurie și de pace sfântă. Vreau să dorm și nu pot să dorm! Și nu pot să dorm nu pentru că am vreo grijă, ci pentru că gâlgâie în mine bucuria, țâșnește din mine rugăciunea, iar mintea mi-e clară ca un lac înghețat sub strălucirea lunii. Minte clară, limpede, tăioasă, iar inima începe să mă doară, pentru că vrea să doarmă. Și nu pot dormi, tocmai pentru că sunt prea împlinit, prea bucuros, prea împăcat cu toate. Dar aceste trăiri sfinte și dumnezeiești le am pentru că muncesc, scriu, traduc, slujesc, mă rog, discut mereu despre cele dumnezeiești. Sufletul și trupul meu sunt într-o continuă mișcare în relația mea cu Dumnezeu, de aceea nu mă mai pot odihni când îmi doresc, când aș avea nevoie. Pentru că, atunci când te înveți cu primirea celor ale lui Dumnezeu, nu te mai poți opri din vederea și din înțelegerea lor (p. 21).

Citesc adesea cărți istorice și științifice și urmăresc contribuția fiecărui mare om la dezvoltarea științifică și tehnologică a lumii. Și observ că aportul lor, adesea, e foarte mic, dar inovator, și pentru acel mic aport ei sunt „mari” pentru oameni. Dar citesc, în același timp, și teologie dumnezeiască și văd cum aportul Sfinților, în materie de fapte și de fraze experiențiale e mult mai mare decât al oamenilor de știință și de tehnologie. De ce? Pentru că Sfinții trăiesc și gândesc împreună cu Dumnezeu, pe când oamenii științei pot fi și necredincioși. Și când gândești împreună cu Dumnezeu, atunci ai o experiență abisală, mântuitoare, pentru că cunoașterea ta e în același timp și mântuirea ta (p. 25).

Rugăciunea noastră pentru mântuirea tuturor are la baza ei mila lui Dumnezeu față de noi, dar și uluitoarea noastră plasticitate interioară. Căci noi ne putem modela după Dumnezeu, după cum ne-am modelat după patimile de rușine o viață întreagă. Dacă le-am slujit demonilor în nebunia noastră, noi Îi putem sluji cu atât mai mult lui Dumnezeu, pentru că El ne-a creat tocmai pentru viața cu El. De aceea, orice om se poate schimba, se poate pocăi, se poate sfinți la orice vârstă, pentru că Dumnezeu e Cel ce ne zidește duhovnicește. Și când noi ne rugăm pentru toată lumea, pentru pocăința și mântuirea ei, credem că Dumnezeu îl poate mântui pe orice om. Și El ne mântuie pe toți, dacă renunțăm la nebunia patimilor noastre pentru viața cu El (p. 26).

Deși îmi place uneori, pentru diversitatea muzicală, slujirea mai multor Diaconi la un loc, totuși prefer un Diacon duhovnicesc, unul cu o voce plină de pocăință și de experiență sfântă, care, atunci când cântă, să mă facă să plâng, să mă facă să mă pocăiesc și nu să mă distreze ca la concert. Pentru că ascult muzică de concert, atunci când știu că sunt la concert. Dar când sunt la Biserică, eu nu vreau să mă simt la concert, nu vreau să fiu distrat, ci străpuns duhovnicește în inima mea. Pentru că la Slujbele Bisericii noi trebuie să ne pocăim, să ne trezim, să ne ridicăm din morți, să ne umplem de simțiri și de gânduri sfinte și nu să ne pierdem în cadențe melodice (p. 31-32).

Însă când simți că Dumnezeu e Cel care face minuni negrăite prin tine, clipă de clipă, atunci nu mai spui că slujești, ci că ești părtaș modului în care El, Dumnezeul nostru, ne slujește pe noi. Pentru că El, de fapt, e Cel care slujește toate, iar noi suntem martorii nevrednici ai milei Sale… (p. 34).

Căci, venind aici, în Biserica lui Dumnezeu, care sunt căutările noastre cele mai adânci? Trăirea cu Dumnezeu și slujirea Lui! Dar noi trăim cu El tot timpul și ne umplem tot timpul de dorința de a-I sluji Lui. Pentru că Îl slujim pe El și când cântăm în ritmul stranei la Biserică, dar și când dorim și facem bine tuturor. Iar rugăciunea noastră interioară, rugăciunea din tot timpul și din tot locul, atunci când vine la Biserică și intră în ritmul Slujbelor Bisericii, ea se umple de noi și noi înțelegeri sfinte, pentru că orice venire la Biserică este luminătoare pentru sufletul și trupul nostru. Căci Dumnezeu ne luminează sufletul nostru, dar ne umple de lumină și trupul nostru prin ceea ce auzim și vedem la Biserică și prin închinarea noastră liturgică.  Pregătirea continuă pentru Biserică înseamnă deschiderea noastră permanentă către slujirea lui Dumnezeu. Pregătirea noastră pentru a sluji și pentru a ne împărtăși cu Domnul înseamnă dorința continuă după comuniunea cu El și cu toți frații noștri de credință. Căci atunci când ne împărtășim cu Domnul, noi mărturisim că El este Dumnezeul tuturor și, când El intră în noi și este cu noi prin împărtășirea cu El, Domnul ne învață să îi iubim pe toți cu iubire dumnezeiască. Și marea lecție a lui Dumnezeu pentru toată viața noastră e să ne învețe să iubim ca El. Să ne învețe să iubim pe toți oamenii și întreaga Lui creație. Căci fiecare om și fiecare ființă și fiecare lucru creat de Dumnezeu are rolul său bine definit. Dar ca să înțelegi acest lucru și să te pătrunzi de el, trebuie să te smerești mult. Și viața e o continuă smerire a noastră! Pentru că viața e o continuă dezbărare de preconcepții (p. 69-70).

Una e să scrii, iar alta e să uimești continuu prin ceea ce scrii. Dar cel care uimește continuu e ca muntele pe care vara ninge și e viscol, când la șes e soare și căldură. Cel care uimește continuu e cel care e bătut de cele mai mari ispite și de cele mai mari dureri și de cele mai jegoase vorbe, dând în schimb cele mai importante cărți ale umanității. Pentru că excelența nu se naște din băltoaca compromisurilor, ci din abisala rezistență împotriva tuturor intemperiilor. Însă, dacă nu-i ovaționăm pe cei mari, tocmai pentru că ne întrec cu mult, iar aplauzele noastre sunt mai mult sau mai puțin ridicole în fața lor, ne bucurăm în mod clăpăug de păcatele oamenilor marcanți. Căci, prin asta, credem că sunt cumva „ca noi”. Credem că și ei păcătuiesc „ca noi”, ca cei care pierdem timpul degeaba toată ziua…Însă nu așa stau lucrurile! Omul mare păcătuiește ca om mare, ca om ispitit din toate părțile, pe când omul de rând păcătuiește pe măsura lui.  Căci ceea ce iese din păcatul unui om mare, nu iese din păcatele multor păcătoși de rând. Pentru că atunci când se pocăiește, omul lui Dumnezeu renaște ca pământul primăvara, pe când cel care știe că a păcătuit, dar n-are prea mult chef de schimbare, rămâne cu părerea de rău, fără ca ea să devină o primăvară a pocăinței (p. 76-77).

Și putem scrie Dogmatica cea mare a Sfântului Dumitru Teologul atât prin punerea la un loc a texte diverse, pe calapodul existent al Dogmaticii în 3 volume, dar creând și noi capitole cu subiectele pe care le-a tratat. Și putem umple această operă magistrală cu multe note de subsol, atât cu privire la formarea capitolelor, cât și la semnificațiile actuale ale problemelor discutate. Pentru că el, vorbindu-ne despre Dumnezeul Cel viu și despre Biserica Lui, ne-a vorbit despre lucruri neperisabile, despre lucruri care nu sunt o modă, ci o experiență continuă de viață. Când ne-a vorbit despre chipul lui Dumnezeu din om, în cele două volume din 1995, l-a propovăduit pe om în relație cu Dumnezeul nostru treimic în perspectiva învierii noastre pentru viața cea veșnică. Dar această carte extinde multe capitole din Dogmatica sa. La fel Chipul evanghelic al lui Hristos, din 1992, Iisus Hristos: lumina lumii și îndumnezeitorul omului, din 1993, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, tot din 1993, care se alătură studiilor hristologice din 1990, publicate la Craiova, împreună cu Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, și cărții Iisus Hristos sau Restaurarea omului, de la Sibiu, din 1942. Studiile și articolele sale sunt secțiuni dogmatice cuprinzătoare. La fel, notele sale de subsol cuprind multe nuanțe teologice, care pot fi cuprinse în problematica sa dogmatică. Și fără a fi o carte romanțată, un astfel de proiect dogmatic ar recupera întreaga exprimare dogmatică a Sfântului Dumitru Stăniloae, mai ales pentru cei care nu înțeleg dimensiunile reale ale teologiei sale. Pentru că ar pune la un loc texte care astăzi par disparate, dar care au dezvoltare interioară. Care înseamnă o aprofundare a unui capitol dogmatic. Și e normal să fie așa! E normal ca un teolog să scrie, la diverse vârste, despre același subiect și să se exprime în mod aprofundat despre el. Căci, dacă ar mai fi trăit încă 89 de ani și, în mod minunat, ar mai fi putut să scrie, el însuși și-ar fi adunat toate aceste texte dogmatice la un loc. Pentru că el știa că fiecare text pe care l-a scris pe o anume problematică dogmatică a fost un plus, căci în fiecare dintre ele a venit cu noutăți. Și toate acestea le-ar fi încadrat în Dogmatica lui, în una cu mult mai multe volume, care ar fi arătat că Dogmatica ortodoxă nu are sfârșit. Pentru că ea vorbește despre Dumnezeul nostru Cel veșnic, despre Dumnezeul nostru Cel fără de început și sfârșit, Care ne mântuie pe noi (p. 91-92).

Însă, nevoia reală a întregii Biserici nu e să își uite Sfinții, ci să îi pomenească în mod continuu! Acolo unde sunt cinstiți și sunt canonizați tot mai mulți Sfinți ai lui Dumnezeu, viața Bisericii e plină de bucurie și de întărire dumnezeiască. Eu nu știu când sau dacă va fi canonizat vreodată Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele meu duhovnicesc, omul pe care Dumnezeu mi l-a arătat, în multe moduri dumnezeiești, a fi Sfântul Lui și despre care am scris și voi scrie în toată viața mea. Dar problema mea cotidiană nu e canonizarea lui, ci e conștiința vie că trebuie să mă rog lui, să îl cinstesc, să îi urmez viața și să îi aprofundez scrierile sale (p. 93).

Și acolo, unde am păcătuit, adică în noi înșine, tot acolo suntem și iertați și vindecați de Dumnezeu! Pentru că El ne rezidește continuu din interior și o face cu cea mai mare delicatețe posibilă. Și, de aici, de fapt, din această cunoaștere tainică a milei lui Dumnezeu, se naște marea sensibilitate de care avem nevoie în toată viața noastră! Pentru că de la El, de la Dumnezeul nostru, de la Cel care ne iartă în mod foarte atent și cu totul delicat, învățăm să ne creștem copiii, să ne iubim soții, să ne sfătuim ucenicii (p. 97-98).

Domnul, în In. 17, 3, când vorbește despre cunoașterea Tatălui și a Fiului, implicit și de cunoașterea Sfântului Duh, se referă la o cunoaștere interioară a Dumnezeului treimic, la cunoașterea Lui prin slava Sa. Căci a cunoaște că Dumnezeu e Tată, Fiu și Sfânt Duh e începutul mântuirii noastre, dar cuprinsul și împlinirea ei este umplerea noastră continuă de slava Treimii și de toate faptele sfințeniei lui Dumnezeu, prin care vom intra întru Împărăția Sa cea veșnică. Pentru că aici începem viața cu El, viața veșnică cu El, pe care o vom trăi veșnic în Împărăția Sa cea veșnică. Și începem aici viața cu El, pentru că Biserica Lui e divino-umană. Aici noi ne umplem de viața Lui, pentru ca să fim veșnic cu El. Însă, a nu dori să ne umplem de slava Lui în Biserică, înseamnă a nu accepta învierea noastră din  morți, înseamnă a nu dori viața cea veșnică. Și prin asta ne aruncăm în Iad, în moartea cea veșnică, pentru că nu vrem să trăim dumnezeiește pe pământ, așa cum dorește Dumnezeu (p. 111).

Sfântul Serafim din Sarov și Sfântul Siluan Atonitul, atunci când vorbeau despre dobândirea Duhului Sfânt ca scop și împlinire a vieții noastre, se refereau la simțirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine. Slavă pe care Domnul o numește în rugăciunea Sa „viață veșnică” [In 7, 2, BYZ], iar pe care Sfântul Lucas o numește „puterea Domnului” [Lc. 5, 17, BYZ]. De aceea, „toată mulțimea căuta a se atinge de El! Că putere ieșea din El și îi vindeca pe toți” [Lc. 6, 19, BYZ] cei bolnavi. Iar puterea Lui este slava Sa cea veșnică, care ne umple pe noi de curățire, de luminare și de sfințenie (p. 112).

Pentru aceasta, iubiții mei, trebuie să ne lăsăm mereu pătrunși de slava Lui la orice Slujbă și rugăciune a Bisericii! Trebuie să ne osândim mereu pe noi înșine, trebuie să ne umilim mereu, trebuie să ne smerim mereu înaintea Domnului ca să fim proprii venirii Lui în noi prin slava Sa! Căci El vine și locuiește la cei simpli cu inima, la cei plini de cugetarea la El, la cei smeriți și iertători, la cei plini de bunătate și de iubire sfântă. Iar fiecare dintre noi putem să Îl primim pe El în noi și să trăim cu El tot timpul vieții noastre. Căci El este viața și împlinirea noastră. Amin! (Ibidem).

Vom avea parte de viața în slava Lui cea veșnică, numai dacă de acum trăim în slava Lui. Și a trăi în slava Lui e darul Său, pentru că am primit slava Lui în dar la Botezul nostru. Și o reprimim iar și iar de fiecare dată când ne spovedim și ne împărtășim cu Domnul, pentru că El ne dăruie iertarea Lui mereu și ne umple de slava Lui pe măsura vieții noastre ascultătoare de El. Însă, dacă nu Îl ascultăm pe El și I ne împotrivim Lui, ajungem să ne demonizăm. Ajungem să fim ca cel ce avea în el „demoni de multe vremuri” [Lc. 8, 27, BYZ], care era demonizat de mulți ani. […] Pentru că chinurile sunt pentru cei care păcătuiesc fără se pocăiască de păcatele lor! Dar cei care umblă în faptele lui Dumnezeu, pe care El le dorește, în faptele sfințeniei, aceia trăiesc întru slava Lui. Și cel care e om cuvios, acela e îmbrăcat în slava lui Dumnezeu și e întreg la minte, pentru că stă la picioarele Domnului [Lc. 8, 35, BYZ]. Și stă la picioarele Lui, pentru că ascultă de El tot timpul (p. 115-116).

Un Sfânt contemporan nouă spunea că rugăciunea e lipire permanentă de Dumnezeu, care nu suportă nicio distanțare interioară față de El. Iar dacă noi am trăi așa, rugându-ne mereu și dorindu-L numai pe El, Dumnezeu ar rândui toate ale noastre în mod minunat (p. 122).

Mulți, văzând avalanșa de informații a lumii noastre, vor să o cuprindă pe toată, lucru care e imposibil. Așa cum nu poți să oprești imensitatea unui fluviu, la fel nu poți opri ritmul în care se publică, se citește, se dezbate, se prezintă informații de tot felul. Însă, dacă am fi luminați de Dumnezeu, am ști ce ne trebuie. N-am mai dori să cuprindem denecuprinsul a tot ce se publică și se dezbate, ci am vedea, ca în apa Lomului, doar ce strălucește teologic, doar ceea ce ne liniștește duhovnicește. Căci Sfântul Dimitrios, având lumea la picioare, putea să petreacă, să se distreze, să se amuze, dar el a ales să facă teologie. A ales să îi învețe pe oameni voia lui Dumnezeu în casa sa. După cum eu aleg să fac din timpul meu predică, carte, expunere online, extinzându-mi existența și casa pe tot mapamondul. Pentru că pot fi citit de oriunde, deși eu scriu dintr-un loc anume, și pot fi iubit și apreciat de mulți, deși nu ne-am întâlnit niciodată.  Și aceasta, pentru că și alții, ca și mine, trăiesc cu Dumnezeu, se bucură de oamenii Lui și, când găsesc pe cineva care face voia Lui, nu mai știu cu ce să îl ajute în această slujire a sa. Căci oamenii lui Dumnezeu se bucură de adevăr, de dreptate, de pace, de curăție, de sfințenie. Oamenii lui Dumnezeu se bucură când văd că cineva muncește, se străduiește continuu, se dăruie continuu, se sfințește continuu. Și se bucură, pentru că înțeleg că ei au învățat toate acestea de la Sfinții Lui, cu care ei înșiși trăiesc (p. 124-125).

Fariseilor celor iubitori de bani și care își băteau joc de Domnul [Lc. 16, 14, BYZ], El le-a spus: „Voi sunteți cei care vă îndreptați pe voi înșivă înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre. Că[ci mintea] cea înălțată în[tru] oameni, urâciune [este] înaintea lui Dumnezeu” [Lc. 16, 15, BYZ]. Căci cei care pozează pentru oameni, care doresc să fie crezuți Sfinți de către oameni, ei fiind păcătoși, n-au niciun câștig, pentru că Dumnezeu le știe inima lor rea. Pentru că mintea înălțată, înfumurată, mândră nu e o bucurie pentru Dumnezeu, ci o urâciune. Dar mintea care își recunoaște păcatele și care cere mereu mila Lui, aceea e o frumusețe mare înaintea lui Dumnezeu. Pentru că El, celor ce se pocăiesc și se smeresc continuu, le dăruie slava Lui din belșug. Și slava Lui cea veșnică e frumusețea cea negrăită a oamenilor lui Dumnezeu (p. 126).

Risipa de bani și de mâncare e unul dintre păcatele mari ale lumii noastre. Cheltuim mult pentru distracții, dar nu și pentru culturalizarea noastră sau pentru a face milostenie. Nu cumpărăm o carte, dar cumpărăm carne și pâine și prăjituri cu duiumul. Și ceea ce ne prisosește nu dăruim, ci aruncăm la gunoi. După marile sărbători, tomberoanele dau pe-afară.  Și nu-i vedem pe cei care n-au, pentru că îi vedem tot timpul. Sunt în ochii noștri și ne agasează pretutindeni, dar tocmai de aceea nu îi vedem (p. 129).

Mă grăbesc încet. Mă grăbesc în sufletul meu, dar nu și în trupul meu. Pentru că grijile și fricile care mă agită nu îmi folosesc la nimic, pe când liniștea și odihna trupului mă lasă să muncesc intens în sufletul meu. Iar graba mea e tot mai mult interioară și nu exterioară, fapt pentru care economisesc energie vitală și timp. Căci mă grăbesc să termin o carte și încă una și încă una, dar graba aceasta interioară înseamnă atenție la detalii, echilibru, liniștire, împăcare, bucurie, împlinire interioară. […] Rugăciunea, scrisul, munca, slujirea, cititul mă fac tot mai pașnic și mai adâncit în bucurie și în împlinire. În jurul meu simt multă pace și bucurie când creez și când slujesc, pentru că în mine e o enormă pace și bucurie. Dumnezeul mântuirii noastre mă călăuzește în fiecare zi și mă lu- minează să fac voia Lui. Mă întărește în tot drumul și în toată munca, îmi descoperă cine sunt cei din fața mea, cei cărora le vorbesc, îmi deschide inimile oamenilor (p. 133-134).

Căci persoana, viața și opera mea sunt dăruite întregii Bisericii și întregii lumi, pentru că simt în mod profund că viața mea e un dar imens al lui Dumnezeu. Pentru că El a folosit cutremurul din 1977 ca să mă țină în viață și, mai apoi, a făcut minuni peste minuni ca să pot trăi, să pot învăța, să pot crea, să pot sluji, să mă pot dărui tuturor. Și la astfel de minuni, eu nu pot răspunde decât în mod total, dăruindu-mă cu totul slujirii Sale. Așa că orice lucru făcut de cineva, în folosul meu real, este evaluat de mine holistic, este evaluat ca un bine făcut pentru întreaga mea slujire în folosul tuturor. Căci orice lucru făcut pentru mine îl consider ca un lucru făcut pentru întreaga Biserică și pentru întreaga lume. Și pentru aceasta vă mulțumesc și iarăși vă mulțumesc, pentru că v-ați arătat buni și milostivi cu toți oamenii prin intermediul meu! (p. 135)

Reala viață e viața ca un înviat din morți. E viața de după convertire, e viața de după schimbarea ta radicală. În care ai înțeles că numai Dumnezeu știe cum să ne împlinim interior. Și numai El ne poate ajuta să facem acest lucru în fiecare zi. Și că așa stau lucrurile, vedem din ceea ce ne-a spus Domnul despre învierea de obște. Pentru că toți vom învia atunci, la venirea Lui întru slava Sa, dar învierea noastră cu trupul, în care trupul și sufletul nostru vor fi din nou reunite și noi vom fi ființe duhovnicești și nemuritoare, nu va însemna și un conținut interior nou. Pentru că noi, cei de aici, așa cum vom pleca, Sfinți sau păcătoși, așa vom fi și la învierea de obște. Pentru că ceea ce avem în sufletul nostru e comoara sufletului nostru (p. 137).

Duhovnicii trebuie să aibă această vedere duhovnicească a sufletelor oamenilor, care e rodul curăției lor interioare. Pentru ca să nu mai pierdem timpul. Căci una e să știi, de când vine omul la tine, cine este el, și alta e să îl asculți de zeci de ori spovedindu-te la tine și să nu poți să spui mare lucru despre el. Pentru că cel care vede sufletele oamenilor, luminat fiind de Dumnezeu, e cel care ne ajută în mod real în viața noastră. Căci el ne va spune lucrul de care avem nevoie, el ne va povățui în viața cu Dumnezeu cu bucurie și cu pace, pentru că știe să te învie din moartea păcatelor (p. 138-139).

Ucenicii Sfântului Iosif Isihastul vorbeau cu toții despre harisma lui de a vedea oamenii. Căci el le spunea ce le trebuie. Și cuvintele sale erau pecetluite de Dumnezeu, pentru că se împlineau după cum le-a spus el. Trăind lângă Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, lucrurile erau și mai dumnezeiești. Pentru că nu îmi vorbea despre ce o să se petreacă cu mine, ci îmi dăruia, în timp ce vorbeam cu el, acolo, în fața lui, dezlegări la întrebări pe care nu i le mai formulam și îmi da să trăiesc înțelegeri și experiențe sfinte ca urmare a marilor lui virtuți dumnezeiești. Mai pe scurt, el iradia ca un soare, iar eu le trăim pe loc, fără alte explicații. De aceea, despre viitor, mi-a vorbit foarte rar, și am înțeles și de ce, deși el le vedea pe toate ca în palmă. Pentru că atunci când sfătuiești și povățuiești duhovnicește ai nevoie de realizări imediate, de creșteri duhovnicești continue, în așa fel ca ucenicii tăi să devină la rândul lor Părinți duhovnicești. Căci rolul povățuirii sfinte e de a-i crea pe viitorii Sfinți Părinți ai Bisericii. Și pentru a trăi și a povățui pe calea mântuirii, trebuie să învii din morți. Dar învierea morților e darul și lucrarea lui Dumnezeu. Căci a învia duhovnicește înseamnă a vedea slava Lui. Pentru că numai vederea lui Dumnezeu te învie din morți, așa cum, numai la atingerea Lui de ea și la porunca Domnului, a înviat fiica lui Iairos [Lc. 8, 41, BYZ]. Care este imaginea vie a sufletului nostru mort prin păcate, pe care îl învie numai El, dacă i Se arată lui întru slava Sa (p. 139-140).

Și acesta e motivul pentru care oamenii se împărtășesc adesea cu Domnul și nu au nicio simțire dumnezeiască, nicio urmare sfântă, transfiguratoare în viața lor: pentru că sunt morți sufletește. Ca să simți slava Lui din Sfânta Euharistie, tu trebuie să fii plin de slava Lui în mod anterior. Adică să fii viu duhovnicește. Dar dacă tu vii ca un mort și te atingi de Domnul, nu se petrece nimic minunat cu tine însuți, dar se petrec lucruri dumnezeiești cu cei care vin cu toată credința la Domnul, ca femeia cu curgere de sânge. Deși erau zeci, sute, mii de oameni care veneau și se atingeau de Domnul trupește, doar o femeie bolnavă s-a atins de El cu adevărat [Lc. 8, 44, BYZ]. Doar ea s-a atins duhovnicește de El, deși se atinsese doar de marginea veșmântului Său [Ibidem]. Pentru că atunci când ea s-a atins de El cu credință, Domnul a mărturisit: „S-a atins de Mine cineva! Căci Eu am cunoscut puterea care a ieșit din Mine” [Lc. 8, 46, BYZ] Însumi. Și puterea care a vindecat-o este slava Lui cea veșnică, cea care ne învie și pe noi din morți. Căci, prin vederea și simțirea slavei Sale și noi înviem din morți și suntem vii. Și simțim și vedem și le trăim pe toate duhovnicește, pentru că slava Lui este în noi și ea este lumina, pacea, înțelepciunea, bucuria, curajul și sfințenia noastră. Dacă nu vezi duhovnicește, nu poți vorbi și gândi duhovnicește. Iar dacă nu vezi slava Lui și nu o simți în tine, nu înțelegi viața preadumnezeiască a Bisericii. Căci nu înțelegi nimic din ce se petrece cu tine și cu ceilalți de lângă tine în Biserica slavei Sale (p. 140).

Dumnezeu ne dăruie timpul mântuirii tocmai pentru ca să ne aprindem dumnezeiește pentru El. Pentru ca să ne aprindem de slava Lui și să luminăm prea frumos înaintea Lui. Căci noi suntem făcliile duhovnicești ale lui Dumnezeu. Suntem făcliile pascale ale lui Dumnezeu, care umplu de bucurie și de pace și de înțelegere sfântă pe cei care Îl caută pe Dumnezeu (p. 162).

Iar Dumnezeieștii Părinți care au vorbit despre viața isihastă a Preacuratei Stăpâne în Templu, despre copleșitoarea ei curăție și sfințenie și despre preadumnezeieștile ei vedenii dumnezeiești, au subliniat iubirea ei plină de râvnă pentru a-I sluji Domnului. Pentru că dorea să fie cu totul numai a lui Dumnezeu. S-a dăruit cu totul Lui, fără rest, tocmai de aceea și Domnul S-a dăruit ei cu totul. De unde învățăm că sinceritatea totală e marea intrare la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu îl cunoaște pe cel care e sincer cu totul în iubirea lui pentru El și acestuia i Se arată pe Sine Însuși. Și când vedem că un anumit Sfânt Părinte a avut vedenii dumnezeiești de copil sau în adolescența lui, asta înseamnă că a fost plin de sinceritate și de iubire pentru El de când era mic. Iar Dumnezeu Se arată tuturor pe măsura iubirii și a sincerității și a curăției lor. Da, Dumnezeu nu greșește niciodată! Nu greșește atunci când dă daruri mari oamenilor. Pentru că darurile Sale sunt pe măsura inimii și a vieții lor. Darurile Sale sunt pe măsura râvnei lor de a-I sluji Lui și de a sluji tuturor. Iar dacă noi ne umplem de invidie și de ură pe darurile pe care El le dăruie oamenilor, greșim foarte mult. Pentru că Îl invidiem și Îl urâm tocmai pe El, pe Cel care e bun cu toți, dar Care dăruie fiecăruia după inima sa (p. 166-167).

Acolo unde Domnul a pus adjectivul bogat [Lc. 18, 25, BYZ], dumneavoastră puneți-vă patimile și veți afla motivul pentru care nu sunteți buni pentru Împărăția lui Dumnezeu! Căci oricine e bogat în păcat e impropriu Împărăției lui Dumnezeu. Dar cine e bogat în adevăr, în curăție și în sfințenie, acela e copilul lui Dumnezeu și le vede pe toate cu ochi curați, pentru că e moștenitorul Împărăției Sale (p. 178).

După cum citim în Dumnezeiasca Evanghelie, cea împătrită, a Bisericii, Domnul S-a întâlnit cu tot felul de oameni în Israil, dar puțini au văzut cu adevărat că ei s-au întâlnit cu Dumnezeu pe stradă. El era în fața lor, dar puțini L-au înțeles, L-au văzut, L-au crezut! Iar astăzi lucrurile stau la fel. Pentru că eu mă bucur cu Dumnezeu și vorbesc cu El neîncetat, dar oameni fără de număr nu cred că El există. Și nu există pentru ei, pentru că nu și-au deschis inima, precum un copil, ca să stea înaintea Lui. Căci oricui își deschide inima spre cunoașterea lui Dumnezeu, El i Se revelează acestuia. Pentru că nu există om, care L-a căutat pe El, și El să nu i Se reveleze pe Sine. Căci Dumnezeu e avid de mântuirea noastră, venind imediat la cel care Îl caută (p. 180).

Adevărata împlinire a omului e când este recunoscător și mulțumitor neîncetat față de Dumnezeu. Căci omul recunoscător față de Dumnezeu este atent și îngăduitor și cu oamenii. Iar românii creștini sunt deschiși și ospitalieri, ei ajută și omenesc pe oricine, pentru că văd în semenul lor un frate și nu un client. Când omul e un client, el face cât banii lui. Dar când omul e frate, atunci el are o valoare neprețuită, pentru că tot ceea ce faci pentru el, faci pentru Dumnezeu. Și când faci lucruri pentru Dumnezeu, atunci cinstești cu adevărat oamenii, pentru că îi vezi pe toți ca potențiali moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu (p. 191).

Dar când Dumnezeu locuiește în tine în mod real prin harul Său, în mod paradoxal, nu te umpli de prieteni, ci de oameni circumspecți în ceea ce te privește. Și toți te urmăresc cu neîncredere, pentru că nu te manifești ca ei. Nu pari de-al lor. Și nu pari de-al lor, pentru că viața ta nu mai e condusă de tine, ci de Dumnezeu. Pentru că El te luminează neîncetat. Și ei sunt atenți la tot ceea ce nu înțeleg la tine, pentru că îi supără viața ta altfel, viața ta diferită de a lor. Reușitele tale, faptele tale bune, îi stresează, pentru că îi mustră. Căci și-ar dori să pierzi timpul ca ei, să nu faci mare lucru, să fii de lume și să nu ai verticalitate, să nu ai așteptări mari de la ei. Și pentru că ai așteptări mari de la oameni, și asta pentru că ai de la tine în primul rând, tu rămâi singur, da, tocmai tu, care trăiești cu Dumnezeu și ești cel mai de încredere om al planetei. Și rămâi singur, pentru că nu ești de lume, ci ești al lui Dumnezeu. Căci pe tine te plac doar oamenii lui Dumnezeu… (p. 200).

Când Sfântul Arhiepiscop Nicolaos m-a luminat să  iau asupra mea nevoința online a scrisului teologic, a scrisului zilnic, a scrisului mărturisitor, n-am avut de partea mea decât pe soția mea. Ea știa că pot să fac asta, pentru că vedea scrisul meu zilnic. Iar creația mea online, urmată apoi și de editările de carte marca Teologie pentru azi [TPA], n-a fost altceva decât o externalizare a muncii mele zilnice. Dar această dăruire de sine, această oboseală imensă din iubire pentru oameni, a fost primită cu răceală maximă. Mi-am pierdut toți prietenii, cunoscuții, oamenii care credeau că „mă știu”, că „mă cunosc”, că „n-am de-a face cu scrisul”.  Pentru că, pe fiecare zi, am arătat că eu sunt omul scrisului, că eu am de-a face cu scrisul, pentru că numai cu scrisul mă ocup. Și e normal că mi-am pierdut „prietenii”, pentru că ei nu aveau de-a face cu scrisul. Dar pentru mine scrisul era și este fundamental, pentru că el pune pe tapet adevărul omului (p. 201-202).

De vreo 4-5 ani, când pomenesc nume și nume la Dumnezeiasca Proscomidie și când mă rog pentru oameni, îi simt venind pe toți, vii și adormiți, către mine. E o simțire lucidă, duhovnicească, de mare bucurie și cutremurare, și nu extatică! Pe care o trăiesc în timp ce slujesc. Pentru că pe toți pe care îi iert, pentru care mă rog, pe care îi iubesc, îi simt unindu-se cu mine duhovnicește, îi simt mereu unindu-se cu mine și eu, dimpreună cu toți, cu Dumnezeul tuturor. N-aș fi putut să am această experiență mistică, dacă n-aș fi fost Preot și nu aș fi slujit eclesial. Dar când mă rog pentru toți oamenii, când îi iert și îi cuprind pe toți în iubirea mea, îi simt pe toți prietenii mei. Nu mai gândesc în dialectica prietenului și a neprietenului, a celui care merită și nu merită să mă rog pentru el și să îl iubesc, ci mă rog și îi iubesc și îi iert pe toți. Pentru că am înțeles cu fapta imensa poruncă a iubirii și a iertării și a binecuvântării pe care ne-o cere Domnul (p. 207).

Oamenii credincioși, cei care par normali și evlavioși la Biserică, îi ocrotesc în inima lor pe acești demoni „teologici”, care îi învață infatuarea, aroganța, nesimțirea, bădărănia, hula prelucrată cu minuțiozitate, neîncrederea perfidă în tot lucrul cel bun, minunarea de sine egoistă. Și când un om credincios mai și citește câteva cărți, mai și scrie, mai și traduce, a cunoscut și Părinți duhovnicești din mai multe țări ale lumii, atunci el e un hotel de demoni, dacă nu are o nevoință ascetică continuă a mântuirii sale. Că aici e marea dramă a oamenilor credincioși: că ei nu pot fi credincioși fără să dorească să trăiască sfânt, să trăiască cu Dumnezeu. Dacă vii doar la Biserică, dacă te spovedești și te împărtășești că așa se face, dacă le faci pe toate cu minte trupească și nu dumnezeiască, nu te schimbi, nu te curățești, nu te luminezi, nu te sfințești, ci stai în urâțenia ta interioară la nesfârșit. Și nesporirea noastră în bine se vede atunci când zgândări Iadul din oameni! (p. 210).

Ori ești cu mentalitatea lumii înrădăcinată în tine și te comporți trupește și intelectual, ori te lași cu totul în mâna lui Dumnezeu și înveți să trăiești potrivit luminărilor Sale celor dumnezeiești. Și pentru că cei credincioși nu s-au decis pentru viața cu Dumnezeu în inima lor, ei stau cu fauna Iadului în ei înșiși, fără să se curățească de ea, sperând ca să fie curățiți cândva, în viața lor, de către Dumnezeu sau pe lumea ailaltă. Numai că Dumnezeu vrea să ne curățim de Iadul din noi acum, dimpreună cu El, în fiecare clipă, adică să trăim duhovnicește tot timpul, și nu mâine sau anul viitor! Dar noi nu vrem acum, de aceea viața noastră religioasă e o iluzie. Pentru că ea nu ne atinge interior, nu ne schimbă zilnic, nu ne umple de minunile Sale cele curente, cele din fiecare zi (p. 213).

Dar dacă nu vrei totul, adică pe El Însuși, ci doar puțin, doar darurile Sale, nu vii la Cină, ci trăiești ca un flămând de sensuri dumnezeiești, fără însă să le cunoști. Pentru că mulți doresc să fie sănătoși, să fie în pace, să aibă de toate, să fie împliniți, dar fără să trăiască dumnezeiește pe pământ. Vor de toate, dar fără El și Biserica Lui. Vor o împlinire duhovnicească, dar fără a-i trăi exigențele zilnice. Însă Domnul ne spune că Cina, adică El Însuși, este exigența continuă a vieții noastre, pentru că pe El trebuie să Îl dorim neîncetat și cu El trebuie să ne împărtășim zilnic.  Dacă facem abstracție de El, ne minimalizăm pe noi înșine, pentru că minimalizăm nevoile noastre reale, pe cele duhovnicești și teologice. Și noi, fiecare dintre noi, avem nevoie de citiri teologice și duhovnicește, avem nevoie de rugăciune, de post, de priveghere, de slujire liturgică, de spovedirea păcatelor noastre, de împărtășirea continuă cu Domnul, de toată fapta cea bună și cuvioasă (p. 225-226).

Omul este impresionant, remarcabil, extraordinar cu adevărat, nu atunci când se desfigurează interior, ci atunci când se îndumnezeiește zilnic. Hipertehnologizarea omului nu îl împlinește pe om în mod real, dacă, în timp ce se racordează la înțelegerea lumii, el nu se racordează interior și la cunoașterea personală a lui Dumnezeu. Numai Sfântul se împlinește cu adevărat, pentru că el se împlinește în relația reală cu Dumnezeu, dar poate să se împlinească în același timp și prin tehnologia, cultura, modul de a fi al omului actual. Viața sfântă, viața cu Dumnezeu, nu exclude viața socială și comunitară, ci o presupune. Iar noi suntem chemați tocmai la o asemenea viață: la o viață creștină care își asumă întreaga lume și întreaga existență în slujirea ei față de Dumnezeu (p. 242).

Și când citim vedeniile cele multe și diverse ale Sfinților Săi, citim despre cum Dumnezeu li S-a revelat lor, așa după cum a făcut-o și la Iordanis. Pentru că El Se arată mereu Sfinților Lui și Se arată pe măsura credinței și a sfințeniei lor. Li Se arată spre folosul lor real, pentru mântuirea lor, pentru că știe că au nevoie de aceste vederi ale Sale. Și vederile Lui sunt conținutul teologiei Bisericii. Pentru că ceea ce El ne arată în vederile Sfinților e realitatea Lui, e cum e El și cum Se manifestă El față de Sfinții Lui și cum e Împărăția Sa. De aceea, Teologii Bisericii sunt cei care sunt învățați de către El, prin vederi dumnezeiești, cele ale Sale. Și cele ale Sale au fost consemnate în scris și ele fac parte din Sfânta Tradiție a Bisericii. Și cei care vor să se mântuie, aceia trebuie să cunoască și să iubească adevărul Tradiției Bisericii. Pentru că Tradiția Bisericii e Tradiția lui Dumnezeu. E ceea ce El a tezaurizat de-a lungul secolelor în Biserica Sa, în materie de adevăr, prin întreaga experiență teologică a Sfinților Lui. Iar tot cultul și toată viața Bisericii fac parte din Tradiția Bisericii. Pentru că Tradiția Bisericii e modul viu în care noi trăim ca oameni ai credinței și ne manifestăm teologic (p. 252-253).

Judecata Domnului începe pentru noi atunci când tindem spre păcat. Pentru că conștiința noastră se tulbură când consimțim cu păcatul și începe să ni se împotrivească. Și atât înainte de păcat, în păcat și după aceea, conștiința noastră e împotriva noastră, pentru că Dumnezeu judecă păcatul nostru. El îl condamnă din fașă. Pentru că niciun păcat nu are de-a face cu viața noastră, atâta timp cât orice păcat e antiuman, e antiviață, e depersonalizant. Iar vindecarea de păcatele noastre începe cu durerea și cu pocăința pentru ele, cu rușinarea profundă și cu suferința profundă pentru ele, cu urârea lor în mod desăvârșit și cu mărturisirea lor înaintea Domnului, apoi înaintea Preotului Duhovnic. Iar când Domnul, prin Duhovnicul nostru, ne iartă de ele și simțim slava Lui inundându-ne interior și vindecându-ne de păcatele noastre, ele, păcatele noastre, rămân mereu înaintea noastră ca o frescă vie a decadenței noastre. Căci ele ne spun ce suntem noi fără Domnul. Fresca păcatelor noastre ne spune de unde am fost iar și iar ridicați de către El, din ce Iad, și că binele duhovnicesc pe care îl trăim în noi înșine e darul Lui (p. 308).

De aceea, iubiții mei, rugați-vă, bucurați-vă, postiți, liniștiți-vă interior, umpleți-vă de înțelepciune dumnezeiască! Pentru că milioane de cărți ne stau în față, milioane de Sfinți vor să fie cunoscuți de către noi, milioane de oameni vor rugăciunile noastre și prietenia noastră. Amin! (p. 313)

A fi desăvârșit înseamnă a fi Sfânt. Numai că sfințenia e fără sfârșit. Creștem mereu în rugăciune, în curăție, în lu- minare dumnezeiască, în sfințenie. Sfințenia nu spune niciodată: „E de ajuns cât am făcut! Știu foarte multe, am tot ce îmi trebuie”, ci, dimpotrivă, ea e o trudă și o împlinire continuă. Tocmai de aceea, când Dumnezeu ne cere să fim oameni desăvârșiți, să fim oameni atenți și buni și curați, ne cere să fim la nesfârșit astfel și nu doar în anumite momente. Fapt pentru care, nevoința mântuirii noastre e continuă și nu doar de două clipe. Pentru că și azi și mâine și în fiecare zi, noi trebuie să fim desăvârșiți, așa cum Dumnezeu e desăvârșit [Mt. 5, 48] (p. 391).

Sufletul nostru e creat de Dumnezeu în noi, la zămislirea noastră în pântecele mamei, pentru ca să fie soarele nostru rațional. Sufletul nostru ne este dat de Dumnezeu pentru ca să îl umplem cu lumina și cunoașterea Lui și cu toată frumusețea Sa cea veșnică, dimpreună cu trupul nostru. El ne e dat pentru a fi dumnezeiești și raționali și nu pentru a fi animalici și pământești. De aceea, când nu dorim să fim ceea ce trebuie să fim, adică oameni dumnezeiești, ne arătăm ca oameni netrebnici, ca oameni de nimic, pentru că ne călcăm în picioare demnitatea și măreția noastră (p. 409).

Opusul îndumnezeirii personale este satanizarea continuă. Este dezumanizarea abisală și veșnică. Pentru că omul care se îndumnezeiește în relația cu Dumnezeu se personalizează continuu, devine tot mai om, pe când cel care se îndepărtează și acum și veșnic de Dumnezeu, acela se dezumanizează tot mai mult, devine tot mai neom (p. 410).

Copiii noștri nu sunt dependenți de telefon și de computer degeaba, ci pentru că nu-i iubim și nu avem relații reale cu ei și nu suntem enciclopedii vii pentru ei. Când părinții lor sunt serbezi, sunt plictisitori la culme, copiii încearcă să se amuze și să se distreze pe unde pot. Când părinții lor nu știu de niciunele și nici nu vor să învețe și nici nu comunică cu ei și nici nu îi consideră vrednici de interesul lor, copiii își caută afecțiunea și plăcerea în online, în televizor, în jocurile video, pentru că acolo găsesc acțiune, dinamism, noutate, mergerea în pas cu lumea lor (p. 410-411).

Dacă părinții muncesc, bunica sau bona îi înlocuiește pe părinți cu totul, pentru că ele creează conținutul vieții lor zi de zi. Dacă pleci de lângă ei, copiii vor fi alții. Ei nu sunt niște căni pentru ceai, pe care să le găsești tot acolo când te întorci de la muncă, ci niște ființe extrem de receptive, într-o continuă schimbare interioară. Pe fiecare zi învață și pe fiecare zi viața lor se poate transforma într-un dezastru. Dacă părinții nu sunt prietenii lor cei mai buni și cei care îi ajută în toate, alții îi vor învăța să trăiască sau să moară (p. 411).

Marea problemă, singura noastră problemă reală, este iubirea. Pentru că ea e porunca nouă a Domnului, cea în care ne cere să ne iubim unii pe alții dumnezeiește, adică așa cum ne iubește El pe noi [In. 13, 34, BYZ]. Toată discuția despre adicții, despre dependențe cade, dacă suntem iubiți și dacă iubim cu adevărat. Pentru că dependențele de filme, de violență, de droguri, de băutură, de bani, de faimă, de curiozitate se ofilesc atunci când avem relații reale cu oamenii, care ne împlinesc în mod real și care țin loc de lumea toată. E normal să vezi un film, să citești o carte, să joci un joc, să ai nevoia reală de a cunoaște alți oameni, locuri, lucruri, dar e anormal să te izolezi într-o patimă și să nu mai ai nevoie de nimeni. Pentru că patima e, de fapt, absența relațiilor reale cu oamenii. Ai patima băuturii, a fumatului, a curviei, a înavuțirii, nu pentru că ai nevoie de excitante sau de multe lucruri în viața ta, ci pentru că nu ai iubiri reale în viața ta. Nu ai convorbiri reale în viața ta. Căci dacă ai avea, te-ar interesa să îl înțelegi pe celălalt și să crești întru înțelegere alături de el și nu te-ai însingura pătimaș (Ibidem).

Moartea a apărut ca urmare a păcatului [Rom. 7, 13, BYZ]. Nici păcatul și nici moartea nu au de-a face cu noi, cu ontologia noastră, cu modul în care ne-a zidit pe noi Dumnezeu. Și învierea cea de obște, cât și viața veșnică a omului, ne arată că moartea va fi desființată de Dumnezeu [I Cor. 15, 26, BYZ], pentru că omul e creat de Dumnezeu să fie veșnic viu.  Așadar, iubiții mei, suntem creați de Dumnezeu pentru a fi vii, pentru a fi veșnic vii și nu putem fi veșnic vii și cu totul împliniți decât în relația noastră continuă cu Dumnezeul mântuirii noastre. Orice împlinire a voii Lui e o continuă înălțare a noastră spre El, pentru că e o continuă creștere în asemănarea noastră cu El. Poruncile Lui ne fac ca El, ca Dumnezeul nostru. Dar orice păcat ne coboară din suișul nostru continuu spre Dumnezeu (p. 418).

În Dogmatica mea tocmai acest lucru fac: adun cu minuțiozitate revelarea lui Dumnezeu din Scriptură și de la Sfinții lui Dumnezeu din toate secolele, pentru a arăta că fie- care afirmație teologică este importantă pentru mântuirea noastră. Pentru că pe baza acestora, puse toate la un loc, sintetizate, rezultă marile elaborări teologice care ne răspund la întrebările vieții noastre. Iar Dumnezeieștii Părinți au pornit de la Scriptura, Tradiția și viața Bisericii, de la experiența lor de viață, ca oameni ai credinței, pentru a scrie teologie. Și au scris-o cu deplină încredințare, cu deplină în- credere în Dumnezeu, pentru că era credința care îi mântuia pe ei (p. 425).

Atunci când facem sondaje de opinie despre religiozitatea poporului român, credem în mod fals că numărul contează, că procentul contează. Dar, în viața reală, contează oamenii reali, oamenii care fac lucruri reale pentru Biserica și pentru mântuirea oamenilor. Contează teologii care scriu teologie, contează ctitorii care zidesc Biserici, contează cei care sunt nelipsiți de la Slujbe și fără de care n-am putea să ținem Bisericile în viață. Adică nu procentele statistice vin la Biserică, ci oameni reali, mult mai puțini decât în statistică, dar care țin Biserica vie pe pământul românesc (p. 432-433).

Biserica României e ținută vie de nici 10% din locuitorii României. Și când vezi omul, oamenii care o țin vie, înțelegi de ce lucrurile sunt cum sunt și nu sunt mai prospere. Pentru că toți ne-am dori o Biserică plină de credință, de sfințenie și de comuniune sfântă. Dar, cel mai adesea, oamenii săraci și puțin școliți sunt zilnic la Biserică. Lipsesc tinerii și oamenii în putere din Biserică, lipsesc oamenii învățați, lipsesc oamenii cu mari potențe, în ciuda excepțiilor nenumărate. Ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a României nu se hrănește din teologia și viața Bisericii, ci flămânzește și însetează, mergând istovită prin pustiul înfocat al lumii (p. 433).

Viitorul Bisericii e viitorul lumii. Viitorul cel mântuitor al lumii. Căci numai cei care merg cu Dumnezeu vor fi vii și acum, cât și veșnic. Amin! (Ibidem)

A fi om credincios înseamnă a fi un om introdus în mod sacramental în viața Bisericii și care trăiește în ritmul Bisericii. Din acest motiv, oricine trăiește în afara Bisericii lui Dumnezeu, în afara Bisericii Cincizecimii, e un om necredincios, pentru că nu crede cu adevărat în Dumnezeu și nu trăiește în Biserica lui Dumnezeu. Căci credința și experiența credinței se trăiesc aici, în Biserica Lui, și nu în afara ei. Ba, mai mult, orice om botezat ortodox, care neglijează Biserica Lui, trăiește ca un om necredincios, pentru că credința se trăiește eclesial, se trăiește comunitar, se trăiește liturgic (p. 436).

Iubiții mei, vacanța reală e cea în care putem să uităm, cu harul lui Dumnezeu, de toate grijile noastre. Vacanța reală e odihna duhovnicească a sufletelor și a trupurilor noastre. Și când Dumnezeu ne odihnește, El ne odihnește pentru că trăim întru poruncile Sale. Și a trăi întru poruncile Lui înseamnă a ne odihni în ele, a ne odihni pe măsură ce le împlinim pe ele. Amin! (p. 469).

Zile de foc, de arșiță, iar orice adiere e o alinare. Iar eu înțeleg adierea aceasta bună ca fiind corelativul slavei lui Dumnezeu, care alină arșița noastră interioară. Iar dacă arșița de acum este insuportabilă pentru noi, cum va fi „suportabil” Iadul cel veșnic?! Asta pentru cei care cred, în mod nebunește, că Iadul e „preferabil” Raiului…Dar omul cu minte bea un ceai fierbinte sau o bere rece pentru ca să își stingă fierbințeala interioară. El nu toarnă benzină pe el și nici nu-și dă foc, ci caută răcorire, umbră, alinare pentru viața lui. Căci el caută binele lui Dumnezeu, caută normalitatea, ceea ce îi face bine și nu ceea ce îl vatămă. Alegeți-L pe Dumnezeu întotdeauna! Alegeți normalitatea Lui întotdeauna! Pentru că orice păcat dăunează grav sănătății noastre sufletești și trupești. Amin! (p. 510-511).

Mulțimile L-au căutat pe El și cuvintele Lui. Pentru că nu poți să cauți cuvintele, opera cuiva, fără să îl cauți pe el. Autorul e în cărțile lui, după cum Domnul e în toate cuvintele și faptele Sale. Și noi citim Dumnezeieștile Evanghelii pentru ca să Îl vedem pe Domnul, să vedem cum vorbea și trăia El, pentru ca să trăim și să vorbim și noi precum El. Tocmai de aceea, Dumnezeiasca Scriptură și Cărțile Sfinților Părinți sunt filmele vii și nemuritoare ale vieții noastre. Pentru că noi Îl vedem pe Domnul, pe Maica Lui și pe toți Sfinții Lui în marea și deplina lor viață. Și, văzându-i pe ei, ne umplem și noi de viața lor (p. 516).

Cel care urcă zilnic spre Dumnezeu nu își pune problema că urcă pe un munte înalt, pe cel mai înalt munte, în jurul căruia sunt numai prăpăstii, ci e absorbit continuu de împreuna discuție cu Cel împreună cu Care urcă. El e plin de rugăciune către Dumnezeu, el e absorbit cu totul de El și urcă dimpreună cu El pe muntele Său. Fapt pentru care nu privește în urmă, pentru că s-ar îngrozi dacă ar privi hăurile din care vine, ci, fiind cu El, cu Dumnezeul său, vede peste tot frumosul Lui, binele Lui, curăția Lui, sfințenia Lui. Vede bunătatea și curăția lui Dumnezeu peste tot, pentru că le vede și în sine. Și el, cel curățit mereu de Dumnezeu, se face frumos, pentru că se umple mereu de frumusețea lui Dumnezeu, dimpreună cu Care urcă neîncetat. Și urcarea dimpreună cu El e o continuă revelare a Lui. Pentru ca în mod plenar, când nici nu te aștepți, când nici nu știi că ești propriu vederii Lui, Dumnezeu ți Se revelează în viața ta (p. 520).