Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [62]
Traduceri patristice
vol. 6
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
Cartea a patra a Exaimeronului
6. Luna a primit de la Dumnezeu putere asupra oricărei ape sau mări și asupra multor altor corpuri, și ea cârmuiește apa și vântul. Noi înșine cunoaștem foarte bine din experiență aceste lucruri. Și toți pot să dea mărturie – toți care se coboară în corăbii pe mare – că atunci când corpul lunii se mărește, apele cresc și se înalță. Dar când luna scade, apele scad de asemenea și se retrag din nou. Și se zice că o pasăre, ibis[1], corespunde [simbolic] lunii din văzduh: este albă spre-afară, dar [de culoare] închisă la mijloc. Iar atunci când cerul e fără lună, ibisul lipsește. Stă în tăcere în acest timp și postește.
Maimuța suferă schimbări care sunt în mod și mai clar asemănătoare. Când luna crește, pupilele ochilor maimuței se lărgesc. Dar când luna descrește, laturile ochilor se strâng.
Și se spune că în râul Idaspi se formează o piatră, numită rubin, care, atunci când luna crește, rezonează și cântă. Iar într-un râu celtic trăiește un pește, pe care băștinașii îl numesc „hoțul”. Când luna crește, se albește. Dar când luna descrește, se face negru.
7. Deoarece apa se înalță, iar fluxul și corpurile se schimbă în acord cu fazele lunii, [așadar] schimbă acestea în înțelesurile lor alegorice și vei vedea că sunt într-o desăvârșită armonie. Adică: pe măsură ce Biserica crește și înaintează, comunitățile credincioșilor cresc odată cu ea. Dar atunci când trupul și lumina credinței bisericești scad și sunt prigonite de cei necredincioși, întreg adaosul de oameni scade și slăbește odată cu ea.
Și la fel și vântul, care a fost creat împreună cu și peste apă, înaintează și se retrage, se intensifică și scade, în acord cu înălțarea, așezarea și căile lunii, precum și cu creșterea și descreșterea ei[2]. Din acest motiv, navigatorii urmăresc și cercetează fața lunii cu mare atenție: conturul ei, lumina și cele patru mari zile. Mă refer la [următoarele zile]: nașterea ei, apoi a șaptea, a 15-a și a 21-a. În acestea, luna lucrează încercările vânturilor.
Aidoma, Biserica, care stăpânește și rânduiește cele patru hotare ale celor patru vânturi, ca o lună a lui Dumnezeu, suferă în mod simbolic patru schimbări. Când s-a născut, îndată a suflat Duhul Sfânt [întru ea]. Dar aceasta nu a făcut marea noastră să se înalțe sau să se tulbure, ci mai degrabă a liniștit marea noastră făcând-o cu unde line și, cu această suflare bună, ne-a chemat pe noi să începem să navigăm. Apoi, în a șaptea zi, după ce au fost născuți pruncii[3], Biserica i-a catehizat pe ei în pridvorul învățăturii și a suflat viață întru alungarea duhurilor răului[4]. A stârnit vântul care l-a izgonit pe demon din cei care locuiau în neamul păcatului.
Iar când Biserica a crescut dincolo de faza sa mijlocie, Duhul S-a întors de la ea și de la cei alăptați ai ei, care s-au întors pe ei de la sfințenia lor și au dorit îndepărtarea de luminările ei, [primind] duhurile ereziilor. Aceasta s-a întâmplat atunci când ea a început să descrească. Când scade cu totul, într-adevăr, când lumina ei pălește, când toate se apropie de Judecată[5], atunci un vânt distrugător va sufla. Dar nu de la ea și nici asupra ei. Mai degrabă ar căuta să-i distrugă, dacă ar fi cu putință, pe cei aleși[6].
În aceste chipuri, luna este un tip al Bisericii. Din acest motiv, începutul lunii este numit Lună [Lumină] Nouă [νέον φῶς]: datorită renașterii celor nou botezați/ luminați [νεοφώτιστος]. Este o renaștere care este născută și renăscută pururea – asemenea lunii – până la plinirea vremii[7].
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ibis.
[2] Cf. Fac. 1, 2.
[3] Cf. I Petr. 2, 2.
[4] Cf. Ef. 6, 12.
[5] Cf. Mt. 16, 27; Rom. 2, 5-6; II Tes. 1, 7-9.
[6] Cf. Mt. 24, 24.
[7] Cf. Mt. 28, 20.