Zi: 30 august 2023

„O dăruire” totală, lui Dumnezeu, a ființei sale, „chiuie” de bucuria iubirii „și cheamă” tot mai insistent și cu tot mai multă forță lăuntrică și dragoste, pe Cel nevăzut și necuprins, dar Care Se dăruie, la rândul Său, celor care Îl iubesc pe El.

„Un suflu nou”, o nouă suflare a Duhului Sfânt, o nouă și cerească mângâiere și răcorire a harului îl întărea, încât „veci ar cuceri”: simțea puteri dumnezeiești care întrec cu mult voința sau puterea omenească. Și aceste puteri îi veneau „din bucuria ce nu va pieri”, din bucuria viețuirii în lumina dumnezeiască, a depășirii experiențelor acestei vieți trecătoare, muritoare.

Cu cât mai mult se nevoia în rugăciune și înainta în curățirea de patimi și în vederea duhovnicească, în cunoașterea tainelor Împărăției, cu atât mai mult se spăla de păcate și de toată întinarea pământească și, prin aceasta, fiecare nouă suflare a harului „înalță trepte, trecerii prin vamă”, trecerii prin vămile văzduhului. Căci în vămile văzduhului vor fi cercetate păcatele noastre, de către vameșii demoni. Dar cel care s-a curățit de patimi și de păcate prin nevoința sa, acela, după moarte, urcă repede pe treptele scării spre Ceruri, trecând fără împiedicare prin vămi.

„Din plânsul meu, iubire-îți faci cununa”: smerirea sufletului și rugăciunea neîncetată nasc plânsul curățitor. Din acest plâns, iubirea sufletului său își împletește cunună: acea cunună de lacrimi și spini pe care o poartă Sfinții aici, dar care în veșnicie devine diademă de negrăit, lucrată de Iubirea dumnezeiască, cu care sunt încununate nevoințele lor pământești.

Iar plânsul care spală sufletul de întinăciune este neapărat necesar, pentru că „prin țărână sunt, nu prin tării…”, adică pentru că suntem lut însuflețit, iar țărâna trupului ne trage permanent în jos. Viețuim mai mult „prin țărână”, prin simțurile și cugetarea trupești, „nu prin tării” duhovnicești, prin puterile duhului. De aceea e nevoie de apele lacrimilor care să ne spele de țărâna cugetului trupesc și a păcatelor.

Lucian Blaga scria odată: „Așază-ți în cruce/ gândul și mâinile./ Stele curgând/ ne spală țărânile” (Noapte extatică). Însă Blaga exprimă doar o dorință, un dor după curățirea de păcate și vederea luminii dumnezeiești. Fiindcă, deși îndeamnă la răstignirea gândurilor și a faptelor trupești („Așază-ți în cruce/ gândul și mâinile”), el nu a ajuns la împlinirea acestui țel duhovnicesc. El doar visa la o „noapte extatică”, la ieșirea din sine și vederea stelelor duhovnicești (Sfinții și Îngerii) ale Împărăției Cerurilor.

„Ce laudă ți-aș fi în veșnicii,/ Plăceri și chinuri de mi-ar fi totuna!…”: aici Sfântul Ilie își arată tânjirea după ajungerea la desăvârșirea nepătimirii, acea desăvârșire în care marii Sfinți, Mucenici sau nevoitori, nu mai simțeau nicio atracție față de lumea dinafară, fiind absorbiți cu totul în iubirea lui Dumnezeu. Pe ei nu-i mai atingeau deloc plăcerile lumii, nu-i mai ademeneau în niciun fel, dar primeau totodată și harisma de a nu mai simți durerile, de a se înălța deasupra suferințelor. Spre această desăvârșire a nepătimirii țintea și Sfântul Ilie, înțelegând că cel care ajunge la această deplină transfigurare interioară poate aduce o „laudă” deosebită, heruvimică, lui Dumnezeu „în veșnicii”.

Sfântul Ilie numește lumina dumnezeiască „Regină, mumă nașterii de stele”, de stele ale Veșniciei, de Sfinți. De aceea, „la sânul tău copil m-am regăsit”: și-a regăsit nevinovăția, puritatea sufletească. Și a trăit nașterea din nou, cea duhovnicească: „Neprihănire-n duh m-ai zămislit”.

Trăind mai mult timp în lumina dumnezeiască, ea a devenit „Stăpână dulce-a simțurilor mele!…”. Pentru că a simțit cu duhul, cu simțurile spirituale, dulceața ei – prin „dulce” înțelegând toată gama de simțiri duhovnicești de care sufletul său s-a impregnat.

Ea este „lumină-n grai”, pentru că sfințește și puterea cugetătoare și cuvântătoare a celui care o contemplă și care nu se poate sătura de ea („Te simt aici și parcă tot nu ești”), fie datorită neputinței sale, fie pentru că simte că poate crește la infinit în această lumină dumnezeiască.

Dar ea este „în veci biruitoare/ Prin tot ce trece pururea zâmbești /…/ Te preamăresc din umbra care moare!”. Ea biruie tot ce este trecător. Dar harul lui Dumnezeu zâmbește prin toate creaturile Sale, pentru că și cele care „trec” sunt pline de frumusețe și de harul Creatorului. Iar cel ce a cunoscut viața dumnezeiască, în lumina Sa, o preamărește „din umbra care moare”, cunoscând că va dezbrăca „umbra”, că va lăsa în urmă existența pământească, pentru a se uni cu lumina veșnic în Împărăția lui Dumnezeu.