Lună: septembrie 2023

Versul „Cum nu mi s-a dat Duhul cu măsură” este o parafrază la In. 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură”. Însemnând că Dumnezeu dăruiește multă bogăție de har celor care fac voia Lui. Iar Sfântul Ilie a simțit din plin această „nemăsurare” de bunătate și de harisme ale Domnului, pe care le-a revărsat peste el. Remarcăm că parafrazează nu de puține ori Sfânta Scriptură: o citise cu multă atenție și pătrundere înainte de a fi întemnițat și, probabil, mai avusese discuții și în închisoare cu alți deținuți politici care erau Preoți, actualizând astfel în memorie anumite versete. Și, desigur, totodată, Duhul Sfânt îi amintea ceea ce trebuia, făcându-l să cuprindă înțelesurile tainice și mistice ale Dumnezeieștii Scripturi…

El mărturisește trăirea unei Cincizecimi personale, vorbind despre „limbile de foc” ale Duhului Sfânt (cf. Fapt. Ap. 2, 3). Sau poate, iarăși, ceva aparte văzut în descoperire. „Pânze de vis” poate fi o metonimie eminesciană indicând ceva ce ne-a descris drept „corăbii” și „altare fantastice[1]”: „Mă simțeam mereu cu trup-altar între alte altare, arhitectonic legate între ele în timpul rugăciunii. Vedeam corăbii care veneau spre mine, și altare fantastice, în culori”[2].

„Corăbiile erau mai mult bărci… Niște bărci mai mari. Așa le vedeam în vedere dumnezeiască… Însă, când se apropiau de mine, vedeam că ele sunt de fapt siluete de Sfinți, cărora eu nu puteam să le disting foarte bine înfățișarea. Și…când îl vedeam pe Sfântul Apostol Pavel în vedenie, îmi apăreau niște arcade care se extindeau și cuprindeau universuri. Erau de culoare bleu. Dar sub acele forme diverse pe care le vedeam… știam, de fapt, că mă întâlnesc cu un Sfânt anume. Prezența lor îmi revela și numele acestora…”[3].

Așadar, versul „Pânze de vis, din limbile de foc” indică, probabil, prezența în vedere mistică a unor bărci/ corăbii simbolice, care, insistând el în nevoință și în rugăciune, i se descopereau mai apoi a fi Sfinți. Poate unii dintre Sfinții Apostoli, despre care e posibil să fi vorbit în mod tainic, zicând:  „Pânze de vis, din limbile de foc”. Sau poate fi o altă înțelegere mistică…

Sfântul Ilie a mărturisit că: „Am văzut temple, biserici sub diverse forme în extaz… Însă cele pe care le-am văzut erau mai strălucitoare, mult mai impunătoare și fin lucrate în comparație cu Bisericile pe care le putem vedea pe pământ. /…/ Însă ceea ce era interesant era că fiecare Sfânt mi se arăta sub o anume culoare. Fiecare Sfânt avea culoarea lui duhovnicească… Și, spre exemplu, Sfântul Gheorghe [† 23 aprilie] avea culoarea roșu, verde Sfântul Dumitru [† 26 octombrie] iar negru și alb Sfânta Parascheva [† 14 octombrie]”[4].

„Când se gândea la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință, și era [fiind] în lumina lui Dumnezeu, vedea apropiindu-se de el un templu minunat și minuțios lucrat, cum nu a văzut vreodată pe pământ. «Era de un roșu aprins, foarte frumos». La Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, îi apărea culoarea vernil. La Sfânta Prea Cuvioasă Maică Parascheva vedea călugărițe îmbrăcate în negru… Dar «un negru frumos»… Și aveau fața și mâinile albe. La Sfântul Apostol Pavel vedea sfere, care se transformau în arcade și bolți, care cuprindeau tot universul… și i se revela culoarea bleu”[5].

În altă parte spune că, în nevoința sa, „m-au ajutat și celelalte trupuri duhovnicești de Sfinți și Îngeri”[6]…

Aceste „Pânze de vis, din limbile de foc,/ Ne duc pe căi ce spațiile fură,/ Să mutăm munții, stelele din loc”: calitatea de contemplator duhovnicesc nu înseamnă o poziție statică, ci se arată un univers duhovnicesc în care contemplarea presupune o dinamică spirituală, o mișcare fulgerătoare în cruce: pe orizontală, „pe căi ce spațiile fură” (precum își imagina Eminescu despre Luceafărul său, care zbura printre ceruri de stele și pentru care „căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”[7], ca să fac o comparație cu literatura…), dar și pe verticală, în sensul de creștere duhovnicească, încât simțea cum Duhul Sfânt dăruiește putere „să mutăm munții, stelele din loc”. Așa cum Mântuitorul a făgăduit celor care vor avea credință și așa cum le-a dăruit Sfinților Apostoli, care mai înainte erau temători, iar apoi au cucerit lumea, umblând ca niște corăbii neînfricate și propovăduind  pretutindeni.

Și observăm că analogia a ceea ce poate fi contemplat în extaz cu realitatea noastră concretă, materială, nu se oprește la natura terestră, pentru că Sfântul Ilie vorbește despre „Sclipirea nebuloaselor fierbinte” care „În Duh și în afară [de trup și de lumea aceasta] m-au tot dus”. Și a mărturisit că, pe cât înainta în rugăciune și în curățirea de patimi, pe atât înainta și în vederea luminii dumnezeiești, în care i se deschideau noi și noi lumi, universuri contemplate doar cu ochii inimii…

„I-am spus că Sfântul Ioan Damaschin denumește omul «un microcosmos în macrocosmos». Și el mi-a spus că omul se poate dezvolta spiritual până la a cuprinde o galaxie. O altă vedenie: a văzut trei coloane, între care erau cercuri care cuprindeau microcosmosuri, care se deschideau în macrocosmosuri și care, la rândul lor, cuprindeau galaxii. E vorba despre ceea ce vedea în lumina lui Dumnezeu… Și când omul se îndumnezeiește, îmi spune el, cuprinde universuri și galaxii întregi din Împărăția lui Dumnezeu”[8]…

Nu știu dacă prin „sclipirea fierbinte” a nebuloaselor se referea la incandescența luminii lor, ca un superlativ vizual, sau totodată și la o senzație calorică duhovnicească. Probabil că da. Și remarcăm, de asemenea, că oferă o denumire cunoscută doar în epoca modernă unui fenomen pur duhovnicesc. Sigur că nu întâlnim în cărțile mai vechi referiri la „nebuloase”. Explicațiile pot fi două: fie doar termenul este nou, fie – așa cum s-a întâmplat adesea în istorie – Dumnezeu i-a dat Sfântului Său să vadă în extaz simboluri și realități duhovnicești care aveau legătură cu preocupările lui în materie de cunoaștere. Iar Sfântul Ilie preciza: „Simbolul e din cauza neputinței celui care vede extatic. Și când vrei să exprimi ceea ce ai văzut…iarăși nu poți vorbi decât simbolic. Însă e clar faptul că unele simboluri sunt generale…pe când altele sunt personale (s. n.)”[9].

Și a mai spus ceva esențial: „Nu se primesc rezolvări de-a gata [a ceea ce vedem în extaze], ci simboluri sub diferite forme, care se măresc [în ceea ce privește forma și conținutul lor] sau apar sub alte înfățișări”[10]. Apropo de cei care cred că Dumnezeu Se exprimă numai elementar și că oricine ia Biblia în mână o și înțelege fără eforturi!… El nici măcar Sfinților Lui pe care îi răpește în extaz nu le dă să vadă întotdeauna, în revelații, lucruri clare, obligându-i la noi eforturi de rugăciune și de cugetare…

[1] Folosește „fantastice” cu sensul: inimaginabil de frumoase, care întrec orice închipuire omenească.

[2] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 27, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.

[3] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 87.

[4] Idem, p. 86-87.

[5] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 113.

Modul cum spunea „un negru frumos” exprima de fapt superlativul, iar fața sa iradia de bucurie. Noi nu ne putem imagina culoarea negru ca fiind foarte frumoasă, dar el susținea că acel negru văzut de el în lumina dumnezeiască era extraordinar de frumos. Și este de remarcat că forma un contrast puternic cu „fața și mâinile albe” ale monahiilor văzute în vedenie. Altădată mi-a spus că „Negrul e culoarea care pune în evidență albul feței. El evidențiază o față albă, frumoasă, luminoasă” (idem, p. 167). (Și e foarte interesant că, în acea perioadă, Părintele Dorin l-a visat de câteva ori și de fiecare dată „era îmbrăcat în negru…dar fața și mâinile îi erau luminate, pline de lumină”, cf. idem, p. 76.) Și mi-a citat aproximativ un vers dintr-un poem al lui Eminescu, Icoană și privaz, în care apare același contrast. Mi-a spus că ar fi vrut să facă un studiu numit „Culorile în poezia eminesciană” (cf. idem, p. 166). Cred că și-a dat seama că Eminescu avea și lecturi duhovnicești, dar și intuiții și poate chiar luminări dumnezeiești în anumite privințe. Mi-am reamintit această discuție acum, recent, când am recitit vol. 10 din operele sale. Am comentat în același sens culorile care apar în cele două metamorfoze ale Luceafărului (și cred că el m-a luminat ca să înțeleg aceasta):

«Remarcăm, de asemenea, că, în prima apariție, Luceafărul e îmbrăcat cu un „vânăt giulgi” (în unele variante manuscrise e albastru), iar în cea de-a doua în „negru giulgi”. Înfățișarea aceasta mortuară nu poate să nu frapeze. Chiar gesturile lui amoroase, după cum am văzut mai înainte („I-atinge mâinile pe piept,/ I-nchide geana dulce”), conțineau evidente sugestii tanatice. În ceea ce privește legătura cu Zburătorul sau cu strigoiul, existența interferențelor între teme și motive trebuie studiată cu foarte mult discernământ, pentru fiecare poem în parte, pentru că Eminescu gândește și regândește și aprofundează fiecare problematică de nenumărate ori, plecând de la o situație anterioară dar ajungând, nu de puține ori, la soluții cu totul noi, atât din punct de vedere poetic, cât și filosofic.

Vestimentația Luceafărului, îmbrăcarea lui în „vânăt giulgi” și în „negru giulgi” poate să aibă însă și alte sensuri sau să vizeze alte scopuri, și anume punerea în lumină a frumuseții personajului. Ca dovadă, avem versurile din Icoană și privaz, în care haina neagră și cea viorie scot în relief frumusețea marmoreană a copilei: „De vrei ca toată lumea nebună să o faci,/ În catifea, copilă, în negru să te-mbraci – / Ca marmura de albă cu fața ta răsari,/ În bolțile sub frunte lumină ochii mari/ Și părul blond în caier și umeri de zăpadă – / În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă! // De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,/ Atuncea tu îmbracă mătasă viorie./ Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,/ Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor/ Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,/ Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând”.

Întorcându-ne la Luceafăr, deși giulgiul, ca element vestimentar, este un element tanatic inechivoc, culorile alese, vânăt (însemnând vioriu sau violet) și negru, s-ar putea să nu aibă valoare sumbră, ci dimpotrivă, să fie culori vitale, care să pună în evidență trăsăturile fizice și spirituale extraordinare ale aceluia, mlădierea unui suflet luminos în interiorul unui trup de marmură albă».

Această exegeză a mea a fost publicată mai întâi aici:  https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/.

Ulterior și în vol. 6 din Istoria de față, p. 744-745 : https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.

[6] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 26.

[7] De fapt, Eminescu a luat această sugestie tot din literatura religioasă, din aghiografii mai ales, în care se afirmă o altă valoare a timpului în Raiul contemplat de Sfinți în vedeniile extatice.

[8] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 137-138.

[9] Idem, p. 88.

[10] Idem, p. 71.

„Urcarea în feciorie” înseamnă înălțarea duhovnicească prin curăția inimii și a minții. Iar faptul că „ne-am urcat în feciorie unul” arată unirea cu Dumnezeu, în harul Duhului Sfânt, după cum a spus Domnul: „ca să fie una, precum Noi [suntem una]!” (In. 17, 11). Pentru că, așa cum am spus și mai sus, Dumnezeu este feciorie și curăție, în mod absolut. Sau „ne-am urcat în feciorie unul” indică faptul că s-a curățit de patimile trupești, a devenit nepătimitor, ne-mai-doritor de cele trupești, feciorelnic atât cu sufletul cât și cu trupul, ajungând „întru unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârșit, întru măsura vârstei plinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13).

Și Sfântul Ilie „s-a urcat” în fecioria Duhului, cu harul lui Dumnezeu, pentru că „mi-e plin safirul de rubine”, sau altfel spus, pentru că s-a coborât cu mintea în inimă și safirul minții s-a umplut de rubinele inimii, cugetarea curată s-a unit cu iubirea dumnezeiască din inimă.

„Împletind urmașul cu străbunul”: unind trecutul cu viitorul, Sfântul fiind nădejdea de mântuire a multor generații.

„Mi-am liniștit înfrângerea în tine”: suferința amară a înfrângerii din viața aceasta a liniștit-o în harul dumnezeiesc, prin vederea vieții celei fericite a veșniciei, care depășește cu mult împlinirea oricăror idealuri sau dorințe pământești.

„Am plăsmuit”: m-am renăscut duhovnicește, m-am recreat pe mine însumi întru harul dumnezeiesc, prin credință și iubire și nevoință. „Și Duhul e ca vântul” pentru că „Duhul [Sfânt] suflă unde vrea și [tu] auzi glasul Lui, dar nu știi de unde vine [El] și unde merge; astfel este tot cel născut din [harul] Duhului” (In. 3, 8).

„Ne vom scula în freamăt tot mai vii” la învierea cea de obște, în freamătul Duhului ca vântul. Vom fremăta de viața dumnezeiască precum copacii pădurii adânci al căror frunziș nu tace niciodată, ci e pururi viu și rugător.

Iar cel ce contempla lumina dumnezeiască, în același timp auzea chemarea lui Hristos: „Aud chemând, din nori de cer, Cuvântul:/ «Neînfricați și blânzi, veniți, copii!»”. Nu știu dacă simțea lăuntric acest cuvânt, duhovnicește, sau îl și auzea, în vedenie.

„Dansați cu Duhul”, săltați de bucurie, sufletul să tresalte în „viorii acorduri”: o sinestezie din punct de vedere poetic, care transcrie, din nou, senzații duhovnicești, din ceea ce Sfântul Ilie vedea și auzea în extaz. În legătură cu epitetul „viorii”, amintesc confesiunile Sfântului Ilie: „Am văzut lumina dumnezeiască descompunându-se[1] până la violet, violetul fiind cea mai compactă culoare a luminii dumnezeiești…și la care am ajuns foarte greu. Îți cere o mare curăție a minții și a inimii și a întregului trup. Am văzut violetul luminii dumnezeiești numai sub forma câtorva picături care cad. […]  Culorile au o succesiune în cer […]. Și pentru a vedea și a înțelege diversele culori ale luminii necreate, îți trebuie o sfințenie pe măsură. Asta înseamnă succesiune: grade ascendente, tot mai mari, ale sfințeniei. Pe măsură ce crești în curăție și sfințenie, pe atât vezi tot mai multe culori ale luminii dumnezeiești și înțelegi tot mai mult realitățile dumnezeiești pe care Dumnezeu ți le descoperă în mod dumnezeiesc”[2].

„Dansați cu Duhul viorii acorduri,/ Lăsând în goluri”, în lumea golită de sens și de credință, „dâre triumfale” ale biruinței voastre asupra deșertăciunii și a păcatului! Sau poate că înțelesul este mult mai profund și e, din nou, rodul direct al experienței extatice.

„Precum oceanul nordic în fiorduri/ Senine, reci, sub viscol de petale”: dansați cu Duhul viorii acorduri precum oceanul nordic în fiorduri senine… Muzica oceanului nordic și a fiordurilor sale e neauzită și necunoscută marii majorități a oamenilor. Doar foarte puțini ajung să o asculte. La fel și culorile nordului polar, viorii (albul întinderilor înghețate poate căpăta nuanțe viorii) și în alte culori, sunt văzute și contemplate de foarte puțini oameni. Fotografiile sau înregistrările video nu pot reproduce cu adevărat sunetele și culorile vii de acolo.

În poezia sa, ca în majoritatea situațiilor, Sfântul Ilie vorbea despre ceea ce vedea în lumina dumnezeiască, mai ales că se referă la un „ocean nordic” cu „fiorduri senine și reci”, aflat însă „sub viscol de petale”, și care dansează „sub viorii acorduri”. Și undeva mai sus, în alt poem, am comentat versul: „M-au mângâiat ninsorile și gerul/ Din mătăsoase frăgezimi ce curg”. Sunt fenomene trăite, contemplate în lumina dumnezeiască și care au, în mod analog, frumusețea celor hibernale terestre (întrecându-le, desigur, inexprimabil de mult), fără suferința frigului sau a durerilor provocate, aici, pe pământ, de asprimea gerului iernii.

[1] În sensul revelării ei în multe intensități, culori și nuanțe. Căci el a mărturisit: „Totul a început prin apariția crucii de lumină solară în dreptul inimii, apoi lumina s-a extins, în mod treptat, asupra întregului corp. […] Cu timpul, lumina spirituală m-a învăluit și s-a extins spre infinit. […] Mi-a apărut întâi lumina albă, apoi, treptat, luminile mistice în culori deosebite. Am auzit, am simțit, am gustat cu mirosul, am pipăi în Duh cu duhul și trupul meu duhovnicesc – văzut în diferite feluri de culori și forme”. Cf. Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 26, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.

[2] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 71, 83.

Vederea luminii dumnezeiești îl umplea pe Sfântul Ilie de dragoste nespusă, curată și sfântă. De aceea o ipostaziază poetic prin sugestii de trăsături ale unei înfățișări feminine, numind-o „iubita mea”, ca și cum ar fi pictat o făptură umană cu o înfățișare preafrumoasă: „ovalul” feței (ovalul reprezenta forma perfectă pentru autorul acestor versuri), „împietrirea formelor curate”, „pocalul/ Culorilor pe față împurpurate”, „Purtând minuni, din ceruri, pe obraz” etc.

Voia să exprime faptul că chipul luminii dumnezeiești sau al Împărăției cerești este inimaginabil de frumos, de aceea a înfățișat, ca pe niște trăsături umane, câteva elemente din vedeniile sale, care i-au rămas în mod pregnant în amintire: forme „curate”, desăvârșite, culori minunate, senzația de frăgezime și de prospețime a scăpărărilor și scânteierilor harice ale luminii.

Mă gândesc că, dacă nouă, lumina noastră pământească, lumina solară, ne produce atâtea minunate senzații în funcție de anotimp sau de ceasurile zilei ori de locul în care ne aflăm și de jocurile sale printre ramuri de copaci sau pe oglinzi de ape și, nu de puține ori, ne oferă acel sentiment de mângâiere  și de prospețime a atingerilor sale, cu cât mai mult nu va fi simțit Sfântul Ilie, cu sensibilitatea sa poetică sporită mult de harul dumnezeiesc, frăgezimi indescriptibile ale luminii dumnezeiești, în atingeri duhovnicești, pe care încearcă să le sugereze în stilul vechii poezii a Cântării Cântărilor: „Îmi scapără sub degete ovalul/ Și împietrirea formelor curate;/ Iubita mea, cum ți-aș sorbi pocalul/ Culorilor pe față împurpurate! /…/ Tu suie-mi sub priviri și mângâiere/ Mai despletită-n fragedul extaz,/ Căci te-am dorit în sfânta mlădiere/ Purtând minuni, din ceruri, pe obraz”. Dar orice idee de realism sau de erotism frivol este expulzată de subtilitatea simbolurilor și a sugestiilor inefabile, precum și de ermetismul imaginilor plastice.

Remarcăm faptul că vorbește despre „luciri” și „scăpărări” și „scânteieri” ale luminii dumnezeiești, despre „dulceața” ei, despre vedere a nimburilor ori a formelor „împietrite”, despre „arcușuri” și „murmure” ale lucirii, despre culori care împurpurează fața luminii și despre dorința de a sorbi (de a simți cu tot sufletul) pocalul de culori, ca pe un vin haric, despre pipăiri ale scăpărărilor și „mângâieri” „în fragedul extaz”: adică despre un preaplin de simțiri și „senzații pure”!

„Lucirea mării” de lumină dumnezeiască „murmură întruna” – este o lumină sonoră, care se vede și se aude, care produce o bucurie negrăită celui care o contemplă: „râzând alergi pe limpezi lunecușuri”. În același timp, însă, sentimentul de bucurie și senzația de joc nu seamănă cu nimic din cele pământești, ci este o nevinovăție plină de gravitatea sfințeniei: „Acvatic și de umbre în cristale/ E jocul tău în preajma ta o rugă”.

Lumina divină se desface „din valuri abisale” pentru a fi contemplată de cel căruia i se revelează. Acesta trăiește, deopotrivă, impresia de fluiditate a mișcării și a preschimbărilor, de extraordinară mobilitate și dinamism („Râzând alergi /…/ „Îmi scapără sub degete ovalul” /…/ Acvatic și de umbre în cristale/ E jocul tău /…/ Să-ți oglindim ispititoarea fugă”), cât și pe cea de stabilitate, de nemișcare: „împietrirea formelor curate”.

Înțelegerile mistice îmi scapă, mă depășesc…