Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [5]
III
M-au mângâiat ninsorile și gerul
Din mătăsoase frăgezimi ce curg
Cu zorii, din amieze, din amurg…
…iubirea Ta se bucură-n tot cerul !…
Mereu m-am risipit în tot ce este
În ape, către stele, în pământ…
Ca să cuprind m-apropii nor și cânt
De-a pururi înflorind în Cel ce Este!…
Prin neguri Calea floarea și-o deschide
În adevărul legilor ce pier
Când mă arunc în viață către cer,
Săgeata-n mers în floare se închide!
Rătăcitori, cu gândurile duse
Unii, pe căi, pierduți în dimineți
De adevăruri mândre cu dulceți,
Se pierd de viața veșnică, Iisuse.
Mireasa Ta, pe veșnice arcade,
Nuntește rai în fiece atom.
Ai preamărit creația în Om
Și azi făptura crește în cascade!
Ne-ai dăruit din dragoste o lume;
O strâng la sân, sălbatic, în scântei.
Din Jertfa Ta se-nalță trupul ei
În fapte noi ce tremură în spume!…
Eu Te iubesc, ești raiul meu de mâine,
Tu feciorie – candelă-n pustiu –
În fața ta stă Mirele – Cel Viu
Ce te-a hrănit cu sânge și cu pâine…
Iubire-n Christ, cutremur-prăbușire
Pe vârfuri, crește-or alte temelii…
Din viață trec prin moarte și pustii
Setea de-a ști se stinge în trăire!…
Cărările s-au împlinit în Cale
Și calea Ta e floare și e Cânt.
De Adevărul veșnic mă-nspăimânt
Și mă ascund în Duhul vieții Tale.
O taină e, cu brațul ei ne ține…
De căutare, obosit, îngheț…
Dar sparg oglinda ceasului măreț.
Mlădiță dau din viața Ta în Tine!
De preamăriri vibrațiile cântă
Din străluciri în străluciri când treci
Văzduhul tace, tremură în veci
Căci te petrece faptă, te cuvântă!…
Simțiri prelungi, sfințite-n sihăstrie;
Mai argintate bolțile străpung,
Cu patimile-n lacrimi, îndelung
Cutremur sunt, spre zarea tot mai vie…
…Pe Eva mi-ai făcut-o mai frumoasă
Decât visarea gândului zglobie,
Să mă adune-adânc din veșnicie
Când mă-mprăștie dragostea spumoasă!…
Mai zăbovesc în zori de sfâșiere
Privirea, scrum spre gurile de rai;
Făpturile…își caută în grai
Lauda lor: cuvântul, înviere!…
Cum aș putea să vorbesc despre atâta măreție tainică ascunsă în aceste cuvinte? Abia dacă pot întrezări câteva sensuri, dar cu certitudine nu pot intui adevărata înălțime de gând și de simțire pe care o întrupează aceste sfinte cuvinte îmbrăcate în haina poeziei. Pentru că aici se află transpuse adevăruri și realități dumnezeiești și nu este nicio urmă de fantezie sau de metaforă în sens stilistic, ci doar taine dumnezeiești – unele mai presus chiar și decât înțelegerea autorului care le trăia și le contempla – pe care poetul încearcă să le rețină și să le explice cumva în cuvinte, deși ceea ce vedea și trăia și auzea el Împărăția lui Dumnezeu, în extaz, erau cuvinte de negrăit, așa cum ne-a spus Sfântul Pavlos. De aceea, orice comentariu literar nu poate fi decât foarte palid.
„M-au mângâiat ninsorile și gerul”: e un vers care îmi place în mod deosebit, pentru că în copilărie m-au mângâiat foarte mult ninsorile și gerul, care nășteau în sufletul meu o simțire a purității și o dorință de curăție. Ninsoarea care cădea lin din cer și zăpada albă așternută peste întinderi și care părea că acoperă și îmbracă totul în albul unei curății nepământești, și gerul care pătrundea adânc în suflet și parcă îl spăla și îngheța orice gând deșert și orice zvăpăiere de patimă…așa simțeam eu pe atunci, chiar dacă nu mergeam la Biserică – și am întâlnit acest sentiment și în poezia lui Nichita Stănescu. Era felul în care Dumnezeu mă chema la Sine, deși nu înțelegeam atunci acest lucru.
Mă gândesc că poate și Sfântul Ilie a trăit ceva asemănător cândva. Dar aici, în poezia sa, el se referă nu la o trăire omenească, nu la o astfel de simțire pământeană, ci la ceva cunoscut prin simțirile duhovnicești, mult mai presus de experiența de care am vorbit. „M-au mângâiat ninsorile și gerul” din vederile dumnezeiești, ne spune el, care sunt cu mult mai presus de fenomenele care se petrec pe pământ. Și nu mă pot gândi decât că, dacă ninsorile și gerul copilăriei mele au fost atât de frumoase, cât de minunate trebuie să fi fost ceea ce vedea el în extaz dumnezeiesc și ceea ce văd Sfinții! Spre exemplu, Sfântul Serafim de Sarov i-a dăruit lui Motovilov să simtă harul dumnezeiesc într-o zi de iarnă și acela, umplându-se de căldura harului, simțea zăpada caldă.
Cu atât mai mult, în extaz, unde vorbim de vederi și simțiri neînchipuit de frumoase și de curate, experiența Sfântului Ilie era minunată – și în altă parte vorbește de „viscole” ale luminii dumnezeiești. Căci „M-au mângâiat ninsorile și gerul/ Din mătăsoase frăgezimi ce curg/ Cu zorii, din amieze, din amurg…”.
„Mătăsoase frăgezimi ce curg” (ceea ce în poezie se numește sinestezie) indică o trăire și o receptare cu toate simțurile a luminii dumnezeiești. Sfântul Ilie încercă să exprime dulceața acestei lumini, frumusețea negrăită, nuanțe inexprimabile ale simțirilor sale. „Ninsorile” ne pot duce cu gândul la anumite intensități de alb, străluciri sau scânteieri al luminii dumnezeiești, „mătăsoase frăgezimi” la delicatețea neînchipuită cu care atinge și bucură duhul cel răpit la ceruri, iar curgerea lor neîncetată, „cu zorii, din amieze, din amurg…” arată nesfârșita preschimbare și întruchipare simbolică a tainelor Împărăției înaintea ochilor inimii celui răpit.
Și dacă Eminescu, privind natura aceasta pământească – dar având totuși o anumită simțire harică și contemplând frumusețea creației lui Dumnezeu – putea să spună că „mă uitam răpit pe mine însumi”[1], cu cât mai mult cel cu adevărat răpit în extaz duhovnicesc are simțiri și trăiri covârșitoare în lumina dumnezeiască?
Muzica versurilor Sfântului Ilie, aici, este eminesciană, într-adevăr. Și chiar rezonează în cuvinte o amintire din versurile lui Eminescu: „Din noaptea vecinicei uitări/ În care toate curg,/ A vieții noastre desmierdări/ Și raze din amurg,// De unde nu mai străbătu/ Nimic din ce-au apus –/ Aș vrea odată-n viață tu/ Să te înalți în sus” (Din noaptea). Dar dacă Eminescu se gândea la „curgerea” tuturor frumuseților pământești, ca „raze din amurg”, spre noaptea morții și a uitării, Sfântul Ilie a reținut duioșia infinită a melodiei și a sugestiilor eminesciene, vorbind însă despre cu totul altceva, despre „mătăsoase frăgezimi ce curg/ Cu zorii, din amieze, din amurg…”, ale luminii dumnezeiești. Și care nu mai curg în uitare, precum frumusețile pământești muritoare, ci „curg” în veșnicie, veșnic: „cu zorii, din amieze, din amurg…”. Căci „…iubirea Ta se bucură-n tot cerul!…”. Iar bucuria iubirii lui Dumnezeu este creația infinită și revelația iubirii și a bucuriei Sale către făpturile Lui raționale.
[1] Reamintesc strofa din poezia O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, în care apare acest vers:
„Și tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi”.