Predică la Duminica anterioară Înălțării Sfintei Cruci [2023]
Iubiții mei[1],
după parabola Viei de duminica trecută, care e o Evanghelie a toamnei, a roadelor duhovnicești, ne pregătim acum pentru praznicul Înălțării Sfintei Cruci, Sfânta Cruce fiind împlinirea vieții noastre. Pentru că toată viața noastră e o continuă asceză, o continuă răstignire interioară a patimilor și a poftelor noastre, pentru ca să fim proprii Domnului. Și cu cât ne curățim mai mult de patimile noastre, cu atât vedem puterea curățitoare, luminătoare și sfințitoare a Dumnezeieștii Cruci a Domnului în noi înșine. Pentru că lucrează tot mai mult în noi slava lui Dumnezeu, cea care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi în mod desăvârșit.
De aceea, cei care nu trăiesc în ritmul mântuirii zilnice a Bisericii, nu cunosc în ei înșiși puterea mereu întăritoare și sfințitoare a Dumnezeieștii Cruci. Pentru că taina mântuirii se lucrează în continua noastră curățire de patimi. Toată rugăciunea, tot postul, toată privegherea, toată suferința noastră în lupta cu patimile noastre și cu demonii sunt purtarea Crucii Domnului, adică e ascultarea noastră față de El. Pentru că împlinirea poruncilor Lui e Crucea Lui. Și toată viața noastră creștină e o asumare a Crucii Domnului, prin care noi ne umplem de viața Sa cea dumnezeiască. Dar pentru ca noi să ne mântuim a trebuit ca Fiul Tatălui să Se coboare din cer [In. 3, 13, BYZ], smerindu-Se pe Sine și făcându-Se ascultător până la moartea pe Cruce [Filip. 2, 8, BYZ]. Căci S-a făcut ascultător Tatălui Său până la moarte. Pentru că Tatăl L-a dat pe Fiul Său, Cel Unul-născut, „ca tot cel care crede întru El să nu piară [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], ci să aibă viață veșnică [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [In. 3, 16, BYZ].
El a coborât din cer, fără să Se despartă de Tatăl și de Duhul după ființa Lui, pentru ca să trăiască și să moară pentru noi. Iar moartea Lui pe Cruce este viața noastră cea veșnică, este umplerea noastră de slava Lui, pentru ca noi să moștenim Împărăția Sa.
Fiindcă scopul venirii Sale la noi nu a fost acela de a judeca lumea, ci de a o mântui. „Căci Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Lui întru lume ca să judece lumea [ἵνα κρίνῃ τὸν κόσμον], ci ca să fie mântuită lumea prin El [ἀλλ᾽ ἵνα σωθῇ ὁ κόσμος δι᾽ Αὐτοῦ]” [In. 3, 17, BYZ]. Și noi ne lucrăm mântuirea noastră pe fiecare zi prin nevoința pe care ne-o asumăm pentru a împlini voia Domnului. Căci pe fiecare zi trăim taina Crucii Sale în noi înșine, adică schimbările dumnezeiești prin care noi ne sfințim neîncetat.
Troparul praznicului cere cu putere ajutorul și mântuirea lui Dumnezeu pentru noi: „Mântuie, Doamne, poporul Tău [Σῶσον, Κύριε, τὸν λαόν Σου] și binecuvântă moștenirea Ta [καὶ εὐλόγησον τὴν κληρονομίαν Σου]! Dăruie Împăraților biruințele împotriva barbarilor [νίκας τοῖς Βασιλεῦσι κατὰ βαρβάρων δωρούμενος] și păzește patria Ta prin Crucea Ta [καὶ τὸ Σὸν φυλάττων διὰ τοῦ Σταυροῦ Σου πολίτευμα]!”[2]. Pentru că mântuirea și binecuvântarea noastră sunt de la Dumnezeu. Și El dăruie biruința în războaie, pentru că Își păzește patria Sa cu Crucea Sa.
În cultul Bisericii noastre din România, fragmentul: „Dăruie Împăraților biruințele împotriva barbarilor [νίκας τοῖς Βασιλεῦσι κατὰ βαρβάρων δωρούμενος]” a fost reformulat astfel: „biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește”[3]. Dar forma originală, cea grecească, vorbește despre vechimea troparului, pentru că a fost scris atunci pe când Împărații creștinii se luptau cu barbarii. Reformularea românească a mutat centrul de greutate de la Împărații creștini la orice creștin, pentru că dușmanii luați în calcul n-au mai fost barbarii, ci demonii. Căci cel potrivnic este diavolul, cel care ni se împotrivește neîncetat.
Sfântul Profet Moisis, în lupta cu tiranul Amalic, când și-a întins mâinile întru înălțime, a vestit mai înainte Răstignirea Domnului[4]. Pentru că Crucea Lui ne umple de putere dumnezeiască în viața noastră. Iar când a înălțat șarpele în pustie, Sfântul Moisis a vestit mai înainte înălțarea Domnului pe Cruce [In. 3, 14, BYZ]. Pentru că asceza continuă, continua răstignire interioară e o înălțare continuă spre Dumnezeu. Și El S-a înălțat pe Cruce, pentru ca să ne tragă pe toți la Sine, pentru ca să ne umple pe toți de viața lui Dumnezeu.
Iar Pomul vieții a fost sădit în locul Căpățânii, adică Crucea Lui, pentru că Împăratul veacurilor a lucrat mântuire în mijlocul pământului [ἐν μέσῳ τῆς γῆ][5]. Căci unde e Crucea Lui, adică iubirea Lui cea veșnică pentru noi, acolo e centrul lumii. Și inima noastră, acolo unde iubim și suferim pentru Domnul, e centrul vieții noastre. Pentru că toți privesc spre centru, spre Cel care e viața noastră, iar noi, ca să fim cu El, ne coborâm mereu mintea în inimă, pentru ca acolo să I ne închinăm Lui, Celui veșnic viu. Fiindcă El e mereu cu noi și voiește ca și noi să fim mereu cu El.
– Și cum putem noi ca să fim mereu cu Dumnezeu?
– Prin aceea că Îl trăim pe El ca fiind centrul întregii existențe! Oriunde privim și orice facem suntem cu El și stăm în fața Lui. Și rugăciunea noastră e mereu spre El și e toată dragostea noastră pentru El, căci ne împlinim întru El în mod deplin. Și raportând toate ale noastre și ale întregii existențe la Dumnezeu, noi suntem mereu cu El, pentru că de la El așteptăm toată explicația, toată înțelegerea, tot ajutorul, toată viața, toată mântuirea noastră. O viață teocentrică, o viață care Îl are în centrul ei pe Dumnezeu, e o viață bisericească. Pentru că Dumnezeul nostru e Dumnezeul treimic, din a Cărui Biserică și noi, nevrednicii, facem parte, pentru ca să creștem mereu în viața de sfințenie cu El. Iar viața de sfințenie este trăirea Crucii Sale până la sfârșit, adică ascultarea deplină față de Dumnezeu, după pilda vieții Domnului nostru.
Așadar, iubiții Mei, înviem mereu duhovnicește numai dacă trăim mereu Crucea Domnului! Durerile, suferințele, necazurile, lipsurile, ispitele, greutățile de tot felul sunt Crucea Domnului pentru mântuirea noastră. A accepta Crucea Lui înseamnă a accepta viața noastră cu toate ale ei. Înseamnă a nu ne plânge când e ne greu, a nu dezerta din slujirea Domnului, ci a ne smeri continuu și a ne ruga continuu pentru întărirea noastră cea duhovnicească. Căci Domnul, Cel care ne-a dat existența și viața, ni le-a dat tocmai pentru că sunt un dar pentru mântuirea noastră. Nu ne-am născut la întâmplare, nu se petrec lucrurile cu noi la întâmplare, viața noastră nu e o nefericire, pentru că toate ale noastre sunt rânduite de Dumnezeu. Dacă Îl întrebăm mereu pe El, dacă stăm cu El tot timpul, El ni le explică pe toate. El ne dă să înțelegem de ce trăim una sau alta, care e sensul ispitelor și al durerilor noastre, pentru că toate sunt pentru mântuirea noastră.
Și dacă ajungem să fim cu totul încredințați de faptul că Dumnezeu ne călăuzește în tot ceea ce facem, atunci ne liniștim, ne afundăm în pacea Lui cea fără de hotar, pentru că le trăim și le așteptăm pe toate în pacea Lui, cu bucurie și cu seninătate. Căci „dacă pe cele bune le-am primit din mâna Domnului [εἰ τὰ ἀγαθὰ ἐδεξάμεθα ἐκ χειρὸς Κυρίου], pe cele rele nu le vom îndura [τὰ κακὰ οὐχ ὑποίσομεν]?” [Iov 2, 10, LXX]. Și dacă le îndurăm pe toate duhovnicește, prin ele ne sfințim neîncetat, pentru că împlinim voia Domnului cu noi. Și voia Lui este ca în locul în care suntem, cu resursele și cu înțelegerea pe care o avem, să ne mântuim împreună cu El. Pentru că Dumnezeu ne umple de minunile Sale neîncetat, dacă ne lăsăm călăuziți tot timpul de El. Amin!
[1] Începută la 9. 01, în zi de marți, pe 5 septembrie 2023. Soare, 23 de grade, vânt de 16 km/ h.
[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html.
[3] Cf. https://doxologia.ro/troparul-sfintei-cruci.
[4] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html.
[5] Ibidem.