Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [6]
Versurile „Mereu m-am risipit în tot ce este/ În ape, către stele, în pământ…” cred că indică dorința lui de cunoaștere, setea lui de a cuprinde cu înțelegerea tot ce există, de la ape și păduri până la cerul cu stele și tot ceea ce este pe pământ. Și, așa cum spune într-un vers puțin mai departe, „Setea de-a ști se stinge în trăire!…”, în experiența mistică a revelării Împărăției cerurilor în lumina dumnezeiască.
Dorul lui neîncetat de cunoaștere și de cuprindere a întregii lumi s-a împlinit prin vederea tainelor celor mai presus de fire care i s-au revelat în extaz duhovnicesc. De aceea, Sfântul Ilie spune: „Ca să cuprind m-apropii nor și cânt/ De-a pururi înflorind în Cel ce Este!…”.
„Ca să cuprind” înseamnă: ca să îmi potolesc setea de Absolut, de trăire și cunoaștere plenare, de viață veșnică. De-aceea „m-apropii” de Dumnezeu ca un „nor și cânt”. Sfântul Grigorios Palamas spunea: „Asemănătoare lucruri sunt norul și smerenia, căci aceasta din urmă este zămislită din pocăință și ea sloboade izvoarele lacrimilor din ochi, înlătură pe cei vrednici de la fapte nevrednice, îi înalță și apoi îi apropie alăturându-i de Dumnezeu, după ce au fost îndreptați prin har, prin bunătatea cea cuprinzătoare a milostivei voințe a lui Dumnezeu”[1].
Și: „smerenia este ca un car al înălțării la Dumnezeu, al înălțării spre acei nori care vor avea să-i poarte la Dumnezeu pe cei ce vor fi împreună cu Dumnezeu în veacurile cele fără de sfârșit, cum a proorocit Apostolul, spunând: «Vom fi răpiți în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul» [I Tes. 4, 17]”[2].
Adică norul smereniei este cel care îl înalță pe omul care varsă ploi de lacrimi spre norii luminii dumnezeiești, întru care vede pe Domnul. Așadar, și Sfântul Ilie spune: „Ca să cuprind m-apropii nor și cânt”, cu smerenie și cu cântare către Domnul Dumnezeu, devenind numai duh, ca un nor ușor, „de-a pururi înflorind” întru bucurie și viață „în Cel ce Este!… [cf. Ieș. 3, 14: «Eu sunt Cel ce este»; In. 8, 58: «înainte să fie Avraam, Eu sunt»]”.
„Prin negurile” acestei lumi, „Calea” Hristos „floarea și-o deschide”, adică își arată floarea frumuseții, floarea Adevărului. Pentru că cei aprinși de dorul lui Dumnezeu nu văd „adevărul legilor ce pier”, ci florile preafrumoase ale cuvintelor lui Dumnezeu, presărate pe calea Lui (In. 14, 6: „Eu sunt calea și adevărul și viața!”).
„Când mă arunc în viață către cer”, în trăirea dumnezeiască, „săgeata-n mers” a rugăciunii „în floare se închide!”. Pentru că, răpit la cer, în lumina dumnezeiască, devine cu totul vedere și contemplație.
Remarcăm polisemantismul simbolului florii, utilizat de mai multe ori în spațiul a două strofe. Probabil că Sfântul Ilie a avut o rațiune specială pentru care a recurs la aceasta.
Din păcate, sunt oameni care, „Rătăcitori, cu gândurile duse/ Unii, pe căi, pierduți în dimineți/ De adevăruri mândre cu dulceți,/ Se pierd de viața veșnică, Iisuse”. Sunt atrași de alte „adevăruri”, ale lumii acesteia, care le excită mândria și îi subjugă prin „dulcețile” poftelor pământești. Fascinați de lucrurile repede pieritoare ale acestei vieți, „se pier de viața veșnică”, dau ceea ce este etern pentru putregaiuri sclipitoare. Sfântul Ilie constată aceasta cu durere multă, de aceea și comunică această realitate sfâșietoare într-un dialog intim cu Dumnezeul său.
„Mireasa Ta”, sufletul omenesc, omul credincios, înălțându-se „pe veșnice arcade”, în lumina dumnezeiască, „nuntește rai în fiece atom” al ființei sale. Căci Dumnezeu, Preasfânta Treime, „ai preamărit creația în Om”, în Fiul omului, care a luat trup omenesc și a îndumnezeit firea noastră umană, deschizând calea îndumnezeirii pentru fiecare făptură omenească în parte care crede și face eforturi ascetice pentru a se curăți de patimi și de păcate și pentru a primi și a trăi în harul Său: „Și azi făptura crește în cascade!”.
Minunat oximoron este acesta: omul „crește în cascade”! Căci cascadele cad, nu cresc. Dar „nemărginire pe nemărginire cheamă întru glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 8): adică nemărginirea greșelilor și a păcatelor noastre cheamă nemărginirea milei lui Dumnezeu în glasul cascadelor harului Său. Și „fericit este omul al cărui ajutor al lui este de la Tine, Doamne. Căci el suișuri în inima lui a orânduit, în valea plângerii, întru locul în care a fost pus de către Tine. […] Iar cei ai Lui vor merge din putere întru putere și Dumnezeu Se va arăta dumnezeilor în Sion” (Ps. 83, 6-8).
Așa a fost și Sfântul Ilie „în valea plângerii, întru locul în care a fost pus”, a fost lăsat prin îngăduință de Dumnezeu, El știind inima lui și cunoscând că întemnițarea îi va fi lui spre multă sfințire. Căci acolo a mers „din putere întru putere și Dumnezeu” i S-a arătat lui și i-a arătat lui Sionul de sus, Împărăția cea veșnică, pe cât a putut el cuprinde.
[1] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătrașcu, Ed. Anastasia, București, 2000, p. 24.
[2] Ibidem.