Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [7]
„Ne-ai dăruit din dragoste o lume”: lumea a fost creată de Dumnezeu numai din iubire, din dorința de a aduce la existență făpturi și un univers întreg care să se împărtășească de fericirea negrăită a harului Său, a existenței Sale. Versul următor, „O strâng la sân, sălbatic, în scântei”, ne îndeamnă să credem că, aici, Sfântul Ilie se referea mai degrabă la lumea veșniciei, nu la existența pământească. La acea lume a veșniciei, în lumina Sa, pe care Dumnezeu a dorit de la bun început să o dăruiască făpturilor Sale raționale, dar în care au rămas numai Îngerii care nu s-au trufit și pe care o recâștigă, după Învierea Domnului, toți oamenii care au trăit și trăiesc sfânt și cuvios.
Spunând că „O strâng la sân, sălbatic, în scântei”, poetul nostru dumnezeiesc vorbește despre ardoarea cu care se ruga. Nu există nicio legătură cu instinctivitatea irațională, ci epitetul „sălbatic” indică aici disperarea lui de a nu pierde cumva lumina dumnezeiască. Și acest lucru este caracteristic doar celor care, din iubire nesfârșită pentru Dumnezeu, sunt în stare să-și încordeze astfel ființa în asceză și rugăciune, într-o tensiune lăuntrică imensă, cu totul epuizantă, ignorând cu infinită răbdare și curaj durerile și neputința trupului. „Scânteile” arată probabil strălucirile luminii dumnezeiești, prin care Dumnezeu îi răsplătește pe cei care Îl iubesc pe El cu atâta căldură și măreție a sufletului.
O strofă superbă este aceasta: „Eu Te iubesc, ești raiul meu de mâine,/ Tu feciorie – candelă-n pustiu – / În fața ta stă Mirele – Cel Viu/ Ce te-a hrănit cu sânge și cu pâine…”. Iarăși îl auzim pe Sfântul poet spunându-i lui Dumnezeu „Te iubesc”, dar declarațiile lui sunt revărsări sincere ale sufletului, de aceea nu se vede aici nicio urmă de retorism. Ci este o mărturisire vie, care, în contextul versurilor sale, este extrem de firească. Dacă ar fi iubit retorismul, poezia sa ar fi fost plină de podoabe stilistice sau ar fi căutat să fie creatorul unui stil poetic nou. Dar Sfântul Ilie s-a păstrat într-o simplitate cuceritoare, deopotrivă din adâncă smerenie și considerând, probabil, că revelațiile dumnezeiești nu au nevoie de subterfugii stilistice. Ce metafore să mai construiești când și așa tainele exprimate aici sunt de negrăit?
„Eu Te iubesc, ești raiul meu de mâine”: era și raiul lui de zi cu zi, dar prin „raiul meu de mâine” cred că Sfântul Ilie avea în vedere fericirea veșnică unde nu mai există nicio umbră de cădere sau de clătinare. În care avea să fie (și este!) cu Dumnezeu în mod neîntrerupt, fără grija alunecărilor sau a ispitelor, a luptei încordate.
„Tu feciorie – candelă-n pustiu –”: Dumnezeu este „feciorie” („Dumnezeu, chiar și dând naștere [creând], nu pierde fecioria, întrucât El dă naștere fără unire, fără emanație și fără pătimire”[1]) și „candelă în pustiu”, în pustiul lumii noastre. Dar și virtutea fecioriei este o candelă în pustiul spiritual al acestei lumi. Și Sfântul Ilie ne arată că cei care iubesc curăția și fecioria le iubesc pentru că înțeleg că Dumnezeul nostru este astfel, din veșnicie, întru totul curăție, întru totul blândețe, bunătate, pace și sfințenie. La modul absolut. Și că prin aceste virtuți ne atrage spre El, ne umple de dorirea Lui. Nu e o simplă dorință de strunire a trupului și a patimilor noastre, ci mai ales o dorință de unire cu El, de care nu ne putem apropia dacă nu iubim să fim ceea ce este El.
Sfântul Ilie a înțeles duhovnicește virtutea fecioriei, prin lepădarea gândurilor și a dorințelor trupești pătimașe. Când a fost arestat, a lăsat acasă o soție minunată și un copil de două luni, pentru a petrece 12 ani și jumătate în cele mai crunte pușcării comuniste. Dar aici s-a petrecut minunea despătimirii sale, printr-un efort intens de rugăciune și de asceză pe care el l-a adăugat chinurilor fizice și psihice la care era supus, ajungând ca, în ultimele două temnițe prin care a trecut, adică la Gherla și la Aiud, să pășească pe treapta desăvârșirii în curățirea de patimi și să trăiască zile în șir în lumina dumnezeiască…
De aceea spune: „Tu feciorie – candelă-n pustiu –/ În fața ta stă Mirele – Cel Viu/ Ce te-a hrănit cu sânge și cu pâine…”. Pentru că fecioria minții și a inimii e iubită de Mirele ceresc, de Dumnezeul cel viu, care hrănește dorul sufletului „cu sânge și cu pâine”, cu Sfânta Euharistie, cu Trupul și Sângele Său. Căci: „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste…” (primul tropar din cele două, finale, ale Rugăciunilor înainte de Dumnezeiasca Împărtășire).
„Cu sânge și cu pâine”: condacul Canonului Sfintei Împărtășiri spune: „Să nu mă treci cu vederea, Hristoase, pe mine, cel ce primesc Pâinea, adică Trupul Tău, și dumnezeiescul Tău sânge…”.
[1] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, op. cit., p. 259.