Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [8]
Versul „Iubire-n Christ, cutremur-prăbușire” pare din nou enigmatic. De fapt, este, ca mai toate celelalte, extrem de lapidar. (De altfel, vorbirea eliptică, tainic-obscură, e specifică Scripturii, e specifică lui Dumnezeu.) Și ar putea să nedumerească: de ce este iubirea în Hristos sau pentru Hristos „cutremur-prăbușire”? Pentru că, odată revelată și primită în inima omului, ea nu îl mai lasă cum era și, cel mai adesea, îi schimbă întreaga perspectivă de viață și nu de puține ori îi schimbă chiar întreg parcursul existențial. Ea „cutremură” ființa lui și crezurile și idealurile lui de până atunci, temeliile vieții lui anterioare, și nu o dată face să se „prăbușească” aceste temelii. De aceea: „cutremur-prăbușire”.
Iubirea lui Hristos reconfigurează ființa noastră, pentru a o restaura, dar această restaurare presupune, cel puțin inițial, a dărâma zidurile vieții noastre vechi, construcția noastră idealist-fantezistă despre propria existență. În cazul Sfântului Ilie, temnița i-a frânt aspirațiile intelectuale, familiale și sociale. Însă bogăția trăirilor spirituale din închisoare l-au făcut să renască, să pună o nouă temelie, și mai bună, mai curată și mai sfântă, vieții sale: „Pe vârfuri, crește-or alte temelii…”. Adică înălțându-se pe vârfurile, pe piscurile munților vederii lui Dumnezeu.
„Din viață trec prin moarte și pustii”: din viața pe care și-o construise în societate este scos și dus să străbată deșertul închisorilor comuniste. Arestarea și condamnarea la ani mulți de temniță grea l-au făcut să înceapă un cu totul alt parcurs existențial, „prin moarte și pustii”.
În închisoare, „setea de-a ști”, pe care o manifestase afară, setea lui de cunoaștere a tainelor vieții și ale universului, în toate direcțiile (literară, științifică, filosofică…), „se stinge în trăire!…”, adică într-o cunoaștere deplină a tainelor existenței umane, prin trăirea, cu duhul, în veșnicie, în Împărăția cerurilor, în extaz duhovnicesc.
Astfel, toate „cărările” posibile ale vieții lui, pe care el și le-a imaginat sau dorit, „s-au împlinit în Cale”, și-au găsit împlinirea în Hristos, în iubirea Lui, care i-a arătat robului Său taine de negrăit, pe care nu ar fi putut să le citească undeva și, chiar dacă le-ar fi putut citi, nu le-ar fi putut înțelege dacă nu le-ar fi trăit el însuși. În felul acesta a devenit cel mai mare mistic al secolului XX și un Sfânt Părinte duhovnicesc de neprețuit, care ne-a dat mărturii rare și detaliate despre calea îndumnezeirii prin rugăciunea isihastă.
Iar „calea Ta e floare și e Cânt”: e floare a Împărăției lui Dumnezeu, care se deschide în cel mai gingaș și delicat mod, în culori, miresme și senzații indescriptibile în cuvinte. „Și e Cânt” mai presus de orice cântare pământească. Iar pentru Sfântul Ilie acestea nu erau doar niște idei exprimate poetic, ci o realitate foarte vie și concretă, trăită, palpabilă cu plinătatea simțurilor duhului său.
„De Adevărul veșnic mă-nspăimânt/ Și mă ascund în Duhul vieții Tale”: superbe versuri! Dacă Adevărul veșnic ne înspăimântă, gândindu-ne la Judecata lui Dumnezeu și la care va fi hotărârea Sa, trebuie nu să fugim de Dumnezeu, ci să ne ascundem „în Duhul vieții” Sale! Să ajungem, prin asceză, nevoință, rugăciune și prin împlinirea poruncilor Sale la a primi harul Duhului Sfânt, pentru ca „Duhul vieții” Sale să ne acopere și să ne ascundă în cortul Său în ziua primejdiei și mai ales în înfricoșătoarea zi a Judecății lui Dumnezeu.
Pentru că de Dumnezeu nu avem unde să fugim: „În soare Și-a pus cortul Lui. Și El este ca un mire ieșind din cămara Sa. […] Și nu este care se va ascunde de căldura Lui” (Ps. 18, 5-7). Nu ne putem ascunde de căldura Lui, ci doar în căldura Lui, în iubirea Mirelui sufletelor noastre, „în Duhul vieții Tale”.
Pronia dumnezeiască „o taină e, cu brațul ei ne ține…”. Vrând s-o înțeleagă, „de căutare, obosit, îngheț…”. Pentru că tainele ei sunt nepătrunse. „Dar sparg oglinda ceasului măreț”: sparg oglindirea vremelnică a lui Dumnezeu în idei și gânduri pieritoare sau palide față de Adevăr, sparg ceea ce e doar reflectare în contigent a chipului absolut al lui Dumnezeu, pentru a ajunge de la oglindă la Realitate, la vederea lui Dumnezeu.
Aici Sfântul Ilie a intertextualizat niște versuri celebre ale lui Ion Barbu: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur,/ Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ În grupurile apei, un joc secund, mai pur” (Din ceas dedus sau Joc secund)[1]. Ion Barbu însă doar preconiza un alt mod de a scrie poezie, intrând „prin oglindă în mântuit azur” (deși a fost și el interesat de Teologie și de rugăciunea inimii, mergând o vreme la Mănăstirea Sfântului Antim, la ședințele „Rugului Aprins”).
Sfântul Ilie a intrat în mod real, cu duhul, în azurul mântuirii, în lumina dumnezeiască. Nu a rămas la stadiul cunoașterii lui Dumnezeu și a tainelor vieții doar prin oglindirea intelectuală în rațiunea supusă „ceasului” care pare „măreț” al vremii noastre, ci a spart oglinzile despre care a vorbit și Sfântul Pavlos: „Dar acum văd prin oglindă, în enigmă/ reflectare, apoi [voi vedea] față către față, acum cunosc în parte, iar apoi voi cunoaște desăvârșit precum și am fost cunoscut” (I Cor. 13, 12). Iar Sfântul Grigorios Teologul se ruga: „să Te aflu milostiv pe Tine în ceasul morții și al Judecății, când se vor sparge oglinzile trupului”[2]!
„Mlădiță dau din viața Ta în Tine!”: pentru că „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă” (In. 15, 5). Spărgând oglinzile înțelegerii și ale cunoașterii trupești, omul duhovnicesc devine mlădiță roditoare a Viței Hristos, rodind viață din viața Lui dumnezeiască.
[1] Amintesc puțin din comentariul meu, publicat prima dată aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/14/din-ceas-dedus-jocsecund/:
„Creația poetică este „adâncul acestei calme creste”. Ea este dedusă „din ceas”, din contingent, din temporalitate, pentru a fi înălțată „în mântuit azur”. Călinescu a indicat ieșirea din contingență, dar nu a văzut în „mântuit azur” decât semnificația de „pură gratuitate” a artei. Mă îndoiesc foarte tare că Ion Barbu s-a gândit la gratuitatea artei prin această metaforă cu rezonanță ortodoxă incontestabilă. Poezia este „adâncul” unui „creste”: o înălțime care are adâncime. Sau poezia este „adâncul”, reflectarea unei „calme creste” celeste, a unei înălțimi cerești a idealului, în „oglinda” sufletului uman. Înălțimea e „calmă”, nu abruptă, nu vertiginoasă, nu născătoare de reflecții amețitoare sau de goluri în suflet. „Creasta”, înălțimea idealului care se răsfrânge în suflet, are nevoie să intre, împreună cu sufletul, în „mântuit azur”, în Cerul mântuirii lui Dumnezeu. Poezia e oglindirea înălțimii idealului în adâncul sufletului uman și exprimarea lui în cuvinte care să invoce un „mântuit azur”, care să indice un Cer albastru al mântuirii sufletului. […] …în comparație cu jocul apei, care naște „grupuri”, poezia trebuie să fie „un joc secund, mai pur”, pentru că pe ea o naște nu reflexia unei oglinzi acvatice iraționale, ci reflexivitatea conștiinței și a rațiunii umane. Ion Barbu respingea poezia descriptivă, care nu e în stare să reflecte decât realitatea imediată, poezia mimetică. Imaginea poetică care oglindește „creasta” înălțimilor spirituale trebuie să fie „mai pură” decât imaginea oglindită în apă a unui pisc! Oglinda spiritului uman trebuie să fie mai pură ca apa care oglindește munții! Trebuie, adică, să acceadă la semnificații înalte, spirituale, și să comunice simboluri ale realității pure, transcendente”.
A se vedea și volumul anterior al Istoriei noastre literare: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/02/06/istoria-literaturii-romane-vol-9/.
[2] Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, Ed. Anastasia, București, 1996, p. 230.