Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [9]
Și autorul revine la a confesa criptic-liric ceea ce a văzut, ce a contemplat în lumina dumnezeiască: „De preamăriri vibrațiile cântă/ Din străluciri în străluciri când treci/ Văzduhul tace, tremură în veci/ Căci te petrece faptă, te cuvântă!…”. Și ceea ce pot eu să deduc din versuri e că Împărăția lui Dumnezeu i s-a revelat, adesea, celui care în copilărie iubea pădurile și natura cu mare sensibilitate poetică, dar care era totodată însetat de a cunoaște tainele universului, ca o creație cosmică uluitor de frumoasă, ca o creație neîncetată în Duh, incomparabil mai frumoasă și mai bogată decât natura pământească sau decât universul material cunoscute de noi, aproape indescriptibilă în cuvinte. La această putere de creație infinită a lui Dumnezeu, pe care o contempla în vedeniile sale, sub forma unor necontenite nașteri de universuri, se referă Sfântul Ilie când vorbește de „faptă”, inclusiv în aceste versuri: „Căci te petrece faptă, te cuvântă!…”.
Această frumusețe a Raiului este precizată și de alți Sfinți care au avut revelații dumnezeiești, calitatea ei superioară în comparație cu cea terestră fiind subliniată de obicei prin epitete și superlative: „dulce”, „nemaipomenit/ă”, „minunat/ă”, „negrăit/ă” etc. La Sfântul Ilie găsim însă mai multe detalii și o insistență pe nuanțe, sinestezii și armonii percepute cu simțurile sufletului, pe dinamismul acestui cosmos duhovnicesc. Precum și precizarea că i se dădea să contemple multe în chip simbolic, acea natură paradisiacă ce i se revela dezvăluindu-se adesea ca fiind sau având, totodată, și o suită de elemente alegorice, a căror semnificație se dezvăluia treptat, pe cât el înainta duhovnicește și stăruia în rugăciunea neîncetată și în lucrarea virtuților.
Așadar, deși Sfântul Ilie s-a ferit de exaltarea stilistică, trebuie să înțelegem un entuziasm nemaipomenit atunci când el încearcă să descrie liric vederile și simțirile sale în lumina dumnezeiască, atunci când ne mărturisește anumite detalii pe care le-a păstrat mai pregnant în memorie, precum acestea: „De preamăriri vibrațiile cântă/ Din străluciri în străluciri când treci/ Văzduhul tace, tremură în veci”…
Ce fel de cântece de preamărire a lui Dumnezeu a auzit, ce fel de „vibrații” ale lor a simțit, ce fel de „străluciri în străluciri” ale luminii divine a văzut sau cum văzduhul acestei lumini „tace” și în același timp „tremură în veci” sau ce fel de „tremur” era acela pe care el îl percepea, e cu totul de neînchipuit pentru noi. Sau ce fel de „mătăsoase frăgezimi” ale luminii a admirat curgând (dacă ne întoarcem cu câteva strofe înapoi), etc. Ba chiar e o impietate să încercăm să ne închipuim, pentru că nu ne este îngăduit să fantazăm pe astfel de subiecte. Nu putem face decât palide analogii cu universul material văzut, în măsura în care mai avem sensibilitate romantică (și creștină!) pentru natură.
Însă îmi pare rău că nu avem nicio înregistrare video cu Sfântul Ilie (nu posedam această aparatură atunci, deși apăruse, și nici el nu dorea să fie înregistrat), măcar câteva minute, pentru a vedea și dumneavoastră, cititorii noștri, modul în care el vorbea despre aceste revelații dumnezeiești. Pentru că, în ciuda bolii și a neputinței lui trupești, v-ar fi putut da o idee despre statura și starea lui duhovnicească, din însăși înfățișarea și atitudinea lui, care nu erau ale unui bolnav de Parkinson și diabet, ci ale unei persoane care mai avea puțin și zbura (și asta tot timpul). Tremurul cumplit al mâinilor și slăbiciunea foarte mare a trupului erau în totală contradicție cu bucuria imensă pe care o emana și care n-avea nimic pământesc în ea, nicio legătură cu realitatea imediată…