Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [10]
Răpirile în duh și vederile dumnezeiești pe care le contempla în închisoare nu îl făceau să-și încetinească ritmul rugăciunii și al ascezei sale (în ciuda marilor dureri și primejdii pentru sănătatea lui fizică, psihică și duhovnicească), ci să ardă de dor tot mai mult, căutând o și mai mare apropiere de Dumnezeu și înfricoșându-se ca nu cumva să piardă această plinătate a harului: „Simțiri prelungi, sfințite-n sihăstrie,/ Mai argintate bolțile străpung,/ Cu patimile-n lacrimi, îndelung/ Cutremur sunt, spre zarea tot mai vie…”.
Primise darul lacrimilor, al plânsului dulce duhovnicesc, și de aceea spune că era „cu patimile-n lacrimi, îndelung”. Simțirile curățite („argintate”), sfințite prin trăirea sihăstrească (temnița fiindu-i ca o chilie în pustie) îl făceau tot mai apt să treacă prin „bolți” spre văzduhuri și ceruri tot mai înalte, întreaga lui ființă fiind plină de „cutremur”, de evlavie sfântă, în dorul său neîncetat „spre zarea tot mai vie”. Era plin de cutremurare sfântă, apropiindu-se în lumina dumnezeiască de făpturile cerești, de Sfinți și de Îngeri, și trăind tot mai mult în atmosfera veșniciei, mai degrabă decât în mizeria carcerei în care era aruncat pentru „reeducare”.
„…Pe Eva mi-ai făcut-o mai frumoasă/ Decât visarea gândului zglobie”: experiențele duhovnicești l-au făcut să crească mult și în înțelepciune, înțelegeri noi și curate despre lume și oameni răsărindu-i tot mai mult în cugetare.
Vorbind despre Eva, se referea la soția sa. Comentariul Părintelui Dorin Picioruș este foarte frumos: „Pe Eva, pe femeia mea, pe soția mea, pe care nu am mai văzut-o de când am fost închis, mi-ai făcut-o mai frumoasă acum, decât visarea zglobie, tumultoasă a gândului meu tânăr și îndrăgostit. Iubirea pentru ea mă adună în mine și mă adâncește în mine, chiar dacă mă scoate din veșnicie. Iubirea pentru ea mă leagă de pământ, atunci când mă-mprăștie, când mă face să uit de mine, această dragoste prea mare, spumoasă, prea plină de frumuseți dumnezeiești, a vederii luminii dumnezeiești”[1].
Sfântul Ilie și soția sa au fost legați toată viața printr-o adâncă iubire și fidelitate. Doamna Florica Mocanu l-a așteptat 12 ani și jumătate, chiar dacă nu știa absolut nimic despre soarta lui, pentru că autoritățile comuniste nu voiau să îi spună unde e sau cum se simte, deși era în permanență un securist în fața casei. Iar Sfântul Ilie a fost profund îndurerat când ea a adormit, cu un an și jumătate înaintea sa…
Când nu trăia astfel de experiențe mistice, fiind grav bolnav, în ultimii ani de închisoare, era chinuit de dureri: „Mai zăbovesc în zori de sfâșiere/ Privirea, scrum spre gurile de rai”. Privirea minții și a amintirii „spre gurile de rai”, spre extazele trăite, i se părea un „scrum”, în sensul că nici memoria și nici rațiunea umane nu sunt în stare să rețină și să cugete îndestulător asupra înaltelor vederi dăruite de Dumnezeu.
Dar oamenii au nevoie să mărturisească, să traducă în cuvinte experiența lor: „Făpturile…își caută în grai/ Lauda lor: cuvântul, înviere!…”. Cuvântul care mărturisește adevărul este întru lauda Adevărului, a Cuvântului lui Dumnezeu, și este pentru ei „înviere”.
[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 52, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.