Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [11]
Următorul poem se numește Noua făptură (care este Împărăția Cerurilor):
I
Eu te-am văzut în cer, erai Făptura,
Soarele viu te lumina la față;
Cu cât mai viu înveșmântezi natura,
Crești tot mai mult în energii, dulceață!
Iluziile-n gol devin arcușuri
Că Te-ntrupezi sau dărui Ți-e totuna;
Râzând alergi pe limpezi lunecușuri,
Lucirea mării murmură întruna.
De frumusețe și senzații pure
În nimbi plutești ca norii peste zare,
Că ochii vii nu pot să mai îndure
Atâta Duh ce scânteind apare.
Îmi scapără sub degete ovalul
Și împietrirea formelor curate;
Iubita mea, cum ți-aș sorbi pocalul
Culorilor pe față împurpurate!
Acvatic și de umbre în cristale
E jocul tău în preajma ta o rugă,
Când te desfaci din valuri abisale
Să-ți oglindim ispititoarea fugă.
Tu suie-mi sub priviri și mângâiere
Mai despletită-n fragedul extaz,
Căci te-am dorit în sfânta mlădiere
Purtând minuni, din ceruri, pe obraz.
De ne-am urcat în feciorie unul
E că mi-e plin safirul de rubine,
Dar împletind urmașul cu străbunul
Mi-am liniștit înfrângerea în tine.
Am plăsmuit. Și Duhul e ca vântul.
Ne vom scula în freamăt tot mai vii.
Aud chemând, din nori de cer, Cuvântul:
„Neînfricați și blânzi, veniți, copii!”.
Dansați cu Duhul viorii acorduri,
Lăsând în goluri dâre triumfale,
Precum oceanul nordic în fiorduri
Senine, reci, sub viscol de petale.
Cum nu mi s-a dat Duhul cu măsură
Pânze de vis, din limbile de foc,
Ne duc pe căi ce spațiile fură,
Să mutăm munții, stelele din loc.
Sclipirea nebuloaselor fierbinte
În Duh și în afară m-au tot dus,
Prin dragoste, Cuvântul, înainte
Deschide drum făpturii tot mai sus.
Mărire-n veci, lumină necreată
Și nevăzută ochilor din luturi!
Mângâietorul duhului arată
Intrarea în eternele începuturi!
Când era răpit la cer și după ce revenea din extazul duhovnicesc, Sfântul Ilie era conștient de trăirile sale dumnezeiești. De aceea poate spune: „Eu te-am văzut în cer, erai Făptura,/ Soarele viu”, adică Dumnezeu, „te lumina la față”. Pentru că percepea, în lumina dumnezeiască, o necontenită creație în Duh, pe care o numește „noua făptură” sau „Făptura”. Iar harul dumnezeiesc nu se epuizează, nu se împuținează, ci, dimpotrivă, „Cu cât mai viu înveșmântezi natura/ Crești tot mai mult în energii, dulceață!”. Despre „dulceața” harului au vorbit și au scris mulți Sfinți Părinți…
Sfântul Ilie nu a scris toate aceste versuri pentru a încerca noi să ne imaginăm ceva (de care, din nevrednicia noastră, nu ne-am apropiat), plecând de la descrierile sale, ci pentru a ne atrage spre dorirea frumuseții veșnice a lui Dumnezeu și a Împărăției Sale, spre a ne trezi dorul și râvna spre cele nepieritoare ale Împărăției promise de Mântuitorul și Dumnezeul nostru celor care Îl iubesc pe El și ascultă poruncile Sale, încercând să ne explice cât de minunată este contemplarea puterii de creație nemărginite a Sfintei Treimi, în lumina Sa necreată.
El era umplut, prin harul Duhului Sfânt, „de frumusețe și de senzații pure”, curate, întru totul spirituale, „în fragedul extaz” – cu referire la noutatea și prospețimea senzațiilor, în vederea și contemplarea negrăitei lumini dumnezeiești. Sensibilitatea lui duhovnicească era mlădiată („sfânta mlădiere”) de această nouă realitate, curată și sfântă, care „se întrupa” în forme și imagini duhovnicești și „se dăruia” celui care Îl iubea pe Dumnezeu și Îl căuta cu mult dor: „Că Te-ntrupezi sau dărui Ți-e totuna”.
„Iluziile” gândurilor sau aspirațiilor sale, ca om, „în gol”-ul minții umplut de lumina Sa, „devin arcușuri”, îi acordează ființa pentru a deveni instrumentul armoniilor harice. Nu doar că vedea marea de lumină dumnezeiască, ci și asculta valurile harului cum murmurau venind spre el: „Lucirea mării murmură întruna”. Simțirea harului îi producea astfel o bucurie negrăită, încât o descrie ca pe un joc subtil, spiritual, bucuros, care aduce veselie și frumusețe în suflet: „Râzând alergi pe limpezi lunecușuri”.
În lumina dumnezeiască vedea norii harului ca pe niște nimburi plutind „peste zare”, iar revărsarea de lumină dumnezeiască era atât de puternică și de multă, „Că ochii vii nu pot să mai îndure/ Atâta Duh ce scânteind apare”. A vorbit, în mărturisirile sale, și despre „nori spirituali care apar în spirit în vederile extatice…Și la tensiuni înalte sufletești acești nori vii sunt muzicali și produc farmec dumnezeiesc”[1].
Trei strofe înfățișează Împărăția Cerurilor, pe care o contempla în extaz, ca pe iubita din „Cântarea Cântărilor”:
„Îmi scapără sub degete ovalul/ Și împietrirea formelor curate;/ Iubita mea, cum ți-aș sorbi pocalul/ Culorilor pe față împurpurate! // Acvatic și de umbre în cristale/ E jocul tău în preajma ta o rugă,/ Când te desfaci din valuri abisale/ Să-ți oglindim ispititoarea fugă. // Tu suie-mi sub priviri și mângâiere/ Mai despletită-n fragedul extaz,/ Căci te-am dorit în sfânta mlădiere/ Purtând minuni, din ceruri, pe obraz”.
De altfel, Sfântul Ilie i-a spus Părintelui Dorin că „Aici, în multe dintre poemele mele, găsești Cântarea Cântărilor pe scurt”[2]. Multe însă din exprimările aparent metaforice ale acestor versuri ascund taine și vederi mistice greu de înțeles.
[1] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 90, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.
[2] A se vedea Despre omul Împărăției, op. cit., p. 142.