Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [12]
Vederea luminii dumnezeiești îl umplea pe Sfântul Ilie de dragoste nespusă, curată și sfântă. De aceea o ipostaziază poetic prin sugestii de trăsături ale unei înfățișări feminine, numind-o „iubita mea”, ca și cum ar fi pictat o făptură umană cu o înfățișare preafrumoasă: „ovalul” feței (ovalul reprezenta forma perfectă pentru autorul acestor versuri), „împietrirea formelor curate”, „pocalul/ Culorilor pe față împurpurate”, „Purtând minuni, din ceruri, pe obraz” etc.
Voia să exprime faptul că chipul luminii dumnezeiești sau al Împărăției cerești este inimaginabil de frumos, de aceea a înfățișat, ca pe niște trăsături umane, câteva elemente din vedeniile sale, care i-au rămas în mod pregnant în amintire: forme „curate”, desăvârșite, culori minunate, senzația de frăgezime și de prospețime a scăpărărilor și scânteierilor harice ale luminii.
Mă gândesc că, dacă nouă, lumina noastră pământească, lumina solară, ne produce atâtea minunate senzații în funcție de anotimp sau de ceasurile zilei ori de locul în care ne aflăm și de jocurile sale printre ramuri de copaci sau pe oglinzi de ape și, nu de puține ori, ne oferă acel sentiment de mângâiere și de prospețime a atingerilor sale, cu cât mai mult nu va fi simțit Sfântul Ilie, cu sensibilitatea sa poetică sporită mult de harul dumnezeiesc, frăgezimi indescriptibile ale luminii dumnezeiești, în atingeri duhovnicești, pe care încearcă să le sugereze în stilul vechii poezii a Cântării Cântărilor: „Îmi scapără sub degete ovalul/ Și împietrirea formelor curate;/ Iubita mea, cum ți-aș sorbi pocalul/ Culorilor pe față împurpurate! /…/ Tu suie-mi sub priviri și mângâiere/ Mai despletită-n fragedul extaz,/ Căci te-am dorit în sfânta mlădiere/ Purtând minuni, din ceruri, pe obraz”. Dar orice idee de realism sau de erotism frivol este expulzată de subtilitatea simbolurilor și a sugestiilor inefabile, precum și de ermetismul imaginilor plastice.
Remarcăm faptul că vorbește despre „luciri” și „scăpărări” și „scânteieri” ale luminii dumnezeiești, despre „dulceața” ei, despre vedere a nimburilor ori a formelor „împietrite”, despre „arcușuri” și „murmure” ale lucirii, despre culori care împurpurează fața luminii și despre dorința de a sorbi (de a simți cu tot sufletul) pocalul de culori, ca pe un vin haric, despre pipăiri ale scăpărărilor și „mângâieri” „în fragedul extaz”: adică despre un preaplin de simțiri și „senzații pure”!
„Lucirea mării” de lumină dumnezeiască „murmură întruna” – este o lumină sonoră, care se vede și se aude, care produce o bucurie negrăită celui care o contemplă: „râzând alergi pe limpezi lunecușuri”. În același timp, însă, sentimentul de bucurie și senzația de joc nu seamănă cu nimic din cele pământești, ci este o nevinovăție plină de gravitatea sfințeniei: „Acvatic și de umbre în cristale/ E jocul tău în preajma ta o rugă”.
Lumina divină se desface „din valuri abisale” pentru a fi contemplată de cel căruia i se revelează. Acesta trăiește, deopotrivă, impresia de fluiditate a mișcării și a preschimbărilor, de extraordinară mobilitate și dinamism („Râzând alergi /…/ „Îmi scapără sub degete ovalul” /…/ Acvatic și de umbre în cristale/ E jocul tău /…/ Să-ți oglindim ispititoarea fugă”), cât și pe cea de stabilitate, de nemișcare: „împietrirea formelor curate”.
Înțelegerile mistice îmi scapă, mă depășesc…