Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [13]
„Urcarea în feciorie” înseamnă înălțarea duhovnicească prin curăția inimii și a minții. Iar faptul că „ne-am urcat în feciorie unul” arată unirea cu Dumnezeu, în harul Duhului Sfânt, după cum a spus Domnul: „ca să fie una, precum Noi [suntem una]!” (In. 17, 11). Pentru că, așa cum am spus și mai sus, Dumnezeu este feciorie și curăție, în mod absolut. Sau „ne-am urcat în feciorie unul” indică faptul că s-a curățit de patimile trupești, a devenit nepătimitor, ne-mai-doritor de cele trupești, feciorelnic atât cu sufletul cât și cu trupul, ajungând „întru unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârșit, întru măsura vârstei plinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13).
Și Sfântul Ilie „s-a urcat” în fecioria Duhului, cu harul lui Dumnezeu, pentru că „mi-e plin safirul de rubine”, sau altfel spus, pentru că s-a coborât cu mintea în inimă și safirul minții s-a umplut de rubinele inimii, cugetarea curată s-a unit cu iubirea dumnezeiască din inimă.
„Împletind urmașul cu străbunul”: unind trecutul cu viitorul, Sfântul fiind nădejdea de mântuire a multor generații.
„Mi-am liniștit înfrângerea în tine”: suferința amară a înfrângerii din viața aceasta a liniștit-o în harul dumnezeiesc, prin vederea vieții celei fericite a veșniciei, care depășește cu mult împlinirea oricăror idealuri sau dorințe pământești.
„Am plăsmuit”: m-am renăscut duhovnicește, m-am recreat pe mine însumi întru harul dumnezeiesc, prin credință și iubire și nevoință. „Și Duhul e ca vântul” pentru că „Duhul [Sfânt] suflă unde vrea și [tu] auzi glasul Lui, dar nu știi de unde vine [El] și unde merge; astfel este tot cel născut din [harul] Duhului” (In. 3, 8).
„Ne vom scula în freamăt tot mai vii” la învierea cea de obște, în freamătul Duhului ca vântul. Vom fremăta de viața dumnezeiască precum copacii pădurii adânci al căror frunziș nu tace niciodată, ci e pururi viu și rugător.
Iar cel ce contempla lumina dumnezeiască, în același timp auzea chemarea lui Hristos: „Aud chemând, din nori de cer, Cuvântul:/ «Neînfricați și blânzi, veniți, copii!»”. Nu știu dacă simțea lăuntric acest cuvânt, duhovnicește, sau îl și auzea, în vedenie.
„Dansați cu Duhul”, săltați de bucurie, sufletul să tresalte în „viorii acorduri”: o sinestezie din punct de vedere poetic, care transcrie, din nou, senzații duhovnicești, din ceea ce Sfântul Ilie vedea și auzea în extaz. În legătură cu epitetul „viorii”, amintesc confesiunile Sfântului Ilie: „Am văzut lumina dumnezeiască descompunându-se[1] până la violet, violetul fiind cea mai compactă culoare a luminii dumnezeiești…și la care am ajuns foarte greu. Îți cere o mare curăție a minții și a inimii și a întregului trup. Am văzut violetul luminii dumnezeiești numai sub forma câtorva picături care cad. […] Culorile au o succesiune în cer […]. Și pentru a vedea și a înțelege diversele culori ale luminii necreate, îți trebuie o sfințenie pe măsură. Asta înseamnă succesiune: grade ascendente, tot mai mari, ale sfințeniei. Pe măsură ce crești în curăție și sfințenie, pe atât vezi tot mai multe culori ale luminii dumnezeiești și înțelegi tot mai mult realitățile dumnezeiești pe care Dumnezeu ți le descoperă în mod dumnezeiesc”[2].
„Dansați cu Duhul viorii acorduri,/ Lăsând în goluri”, în lumea golită de sens și de credință, „dâre triumfale” ale biruinței voastre asupra deșertăciunii și a păcatului! Sau poate că înțelesul este mult mai profund și e, din nou, rodul direct al experienței extatice.
„Precum oceanul nordic în fiorduri/ Senine, reci, sub viscol de petale”: dansați cu Duhul viorii acorduri precum oceanul nordic în fiorduri senine… Muzica oceanului nordic și a fiordurilor sale e neauzită și necunoscută marii majorități a oamenilor. Doar foarte puțini ajung să o asculte. La fel și culorile nordului polar, viorii (albul întinderilor înghețate poate căpăta nuanțe viorii) și în alte culori, sunt văzute și contemplate de foarte puțini oameni. Fotografiile sau înregistrările video nu pot reproduce cu adevărat sunetele și culorile vii de acolo.
În poezia sa, ca în majoritatea situațiilor, Sfântul Ilie vorbea despre ceea ce vedea în lumina dumnezeiască, mai ales că se referă la un „ocean nordic” cu „fiorduri senine și reci”, aflat însă „sub viscol de petale”, și care dansează „sub viorii acorduri”. Și undeva mai sus, în alt poem, am comentat versul: „M-au mângâiat ninsorile și gerul/ Din mătăsoase frăgezimi ce curg”. Sunt fenomene trăite, contemplate în lumina dumnezeiască și care au, în mod analog, frumusețea celor hibernale terestre (întrecându-le, desigur, inexprimabil de mult), fără suferința frigului sau a durerilor provocate, aici, pe pământ, de asprimea gerului iernii.
[1] În sensul revelării ei în multe intensități, culori și nuanțe. Căci el a mărturisit: „Totul a început prin apariția crucii de lumină solară în dreptul inimii, apoi lumina s-a extins, în mod treptat, asupra întregului corp. […] Cu timpul, lumina spirituală m-a învăluit și s-a extins spre infinit. […] Mi-a apărut întâi lumina albă, apoi, treptat, luminile mistice în culori deosebite. Am auzit, am simțit, am gustat cu mirosul, am pipăi în Duh cu duhul și trupul meu duhovnicesc – văzut în diferite feluri de culori și forme”. Cf. Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 26, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.
[2] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 71, 83.