Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [14]
Versul „Cum nu mi s-a dat Duhul cu măsură” este o parafrază la In. 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură”. Însemnând că Dumnezeu dăruiește multă bogăție de har celor care fac voia Lui. Iar Sfântul Ilie a simțit din plin această „nemăsurare” de bunătate și de harisme ale Domnului, pe care le-a revărsat peste el. Remarcăm că parafrazează nu de puține ori Sfânta Scriptură: o citise cu multă atenție și pătrundere înainte de a fi întemnițat și, probabil, mai avusese discuții și în închisoare cu alți deținuți politici care erau Preoți, actualizând astfel în memorie anumite versete. Și, desigur, totodată, Duhul Sfânt îi amintea ceea ce trebuia, făcându-l să cuprindă înțelesurile tainice și mistice ale Dumnezeieștii Scripturi…
El mărturisește trăirea unei Cincizecimi personale, vorbind despre „limbile de foc” ale Duhului Sfânt (cf. Fapt. Ap. 2, 3). Sau poate, iarăși, ceva aparte văzut în descoperire. „Pânze de vis” poate fi o metonimie eminesciană indicând ceva ce ne-a descris drept „corăbii” și „altare fantastice[1]”: „Mă simțeam mereu cu trup-altar între alte altare, arhitectonic legate între ele în timpul rugăciunii. Vedeam corăbii care veneau spre mine, și altare fantastice, în culori”[2].
„Corăbiile erau mai mult bărci… Niște bărci mai mari. Așa le vedeam în vedere dumnezeiască… Însă, când se apropiau de mine, vedeam că ele sunt de fapt siluete de Sfinți, cărora eu nu puteam să le disting foarte bine înfățișarea. Și…când îl vedeam pe Sfântul Apostol Pavel în vedenie, îmi apăreau niște arcade care se extindeau și cuprindeau universuri. Erau de culoare bleu. Dar sub acele forme diverse pe care le vedeam… știam, de fapt, că mă întâlnesc cu un Sfânt anume. Prezența lor îmi revela și numele acestora…”[3].
Așadar, versul „Pânze de vis, din limbile de foc” indică, probabil, prezența în vedere mistică a unor bărci/ corăbii simbolice, care, insistând el în nevoință și în rugăciune, i se descopereau mai apoi a fi Sfinți. Poate unii dintre Sfinții Apostoli, despre care e posibil să fi vorbit în mod tainic, zicând: „Pânze de vis, din limbile de foc”. Sau poate fi o altă înțelegere mistică…
Sfântul Ilie a mărturisit că: „Am văzut temple, biserici sub diverse forme în extaz… Însă cele pe care le-am văzut erau mai strălucitoare, mult mai impunătoare și fin lucrate în comparație cu Bisericile pe care le putem vedea pe pământ. /…/ Însă ceea ce era interesant era că fiecare Sfânt mi se arăta sub o anume culoare. Fiecare Sfânt avea culoarea lui duhovnicească… Și, spre exemplu, Sfântul Gheorghe [† 23 aprilie] avea culoarea roșu, verde Sfântul Dumitru [† 26 octombrie] iar negru și alb Sfânta Parascheva [† 14 octombrie]”[4].
„Când se gândea la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință, și era [fiind] în lumina lui Dumnezeu, vedea apropiindu-se de el un templu minunat și minuțios lucrat, cum nu a văzut vreodată pe pământ. «Era de un roșu aprins, foarte frumos». La Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, îi apărea culoarea vernil. La Sfânta Prea Cuvioasă Maică Parascheva vedea călugărițe îmbrăcate în negru… Dar «un negru frumos»… Și aveau fața și mâinile albe. La Sfântul Apostol Pavel vedea sfere, care se transformau în arcade și bolți, care cuprindeau tot universul… și i se revela culoarea bleu”[5].
În altă parte spune că, în nevoința sa, „m-au ajutat și celelalte trupuri duhovnicești de Sfinți și Îngeri”[6]…
Aceste „Pânze de vis, din limbile de foc,/ Ne duc pe căi ce spațiile fură,/ Să mutăm munții, stelele din loc”: calitatea de contemplator duhovnicesc nu înseamnă o poziție statică, ci se arată un univers duhovnicesc în care contemplarea presupune o dinamică spirituală, o mișcare fulgerătoare în cruce: pe orizontală, „pe căi ce spațiile fură” (precum își imagina Eminescu despre Luceafărul său, care zbura printre ceruri de stele și pentru care „căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”[7], ca să fac o comparație cu literatura…), dar și pe verticală, în sensul de creștere duhovnicească, încât simțea cum Duhul Sfânt dăruiește putere „să mutăm munții, stelele din loc”. Așa cum Mântuitorul a făgăduit celor care vor avea credință și așa cum le-a dăruit Sfinților Apostoli, care mai înainte erau temători, iar apoi au cucerit lumea, umblând ca niște corăbii neînfricate și propovăduind pretutindeni.
Și observăm că analogia a ceea ce poate fi contemplat în extaz cu realitatea noastră concretă, materială, nu se oprește la natura terestră, pentru că Sfântul Ilie vorbește despre „Sclipirea nebuloaselor fierbinte” care „În Duh și în afară [de trup și de lumea aceasta] m-au tot dus”. Și a mărturisit că, pe cât înainta în rugăciune și în curățirea de patimi, pe atât înainta și în vederea luminii dumnezeiești, în care i se deschideau noi și noi lumi, universuri contemplate doar cu ochii inimii…
„I-am spus că Sfântul Ioan Damaschin denumește omul «un microcosmos în macrocosmos». Și el mi-a spus că omul se poate dezvolta spiritual până la a cuprinde o galaxie. O altă vedenie: a văzut trei coloane, între care erau cercuri care cuprindeau microcosmosuri, care se deschideau în macrocosmosuri și care, la rândul lor, cuprindeau galaxii. E vorba despre ceea ce vedea în lumina lui Dumnezeu… Și când omul se îndumnezeiește, îmi spune el, cuprinde universuri și galaxii întregi din Împărăția lui Dumnezeu”[8]…
Nu știu dacă prin „sclipirea fierbinte” a nebuloaselor se referea la incandescența luminii lor, ca un superlativ vizual, sau totodată și la o senzație calorică duhovnicească. Probabil că da. Și remarcăm, de asemenea, că oferă o denumire cunoscută doar în epoca modernă unui fenomen pur duhovnicesc. Sigur că nu întâlnim în cărțile mai vechi referiri la „nebuloase”. Explicațiile pot fi două: fie doar termenul este nou, fie – așa cum s-a întâmplat adesea în istorie – Dumnezeu i-a dat Sfântului Său să vadă în extaz simboluri și realități duhovnicești care aveau legătură cu preocupările lui în materie de cunoaștere. Iar Sfântul Ilie preciza: „Simbolul e din cauza neputinței celui care vede extatic. Și când vrei să exprimi ceea ce ai văzut…iarăși nu poți vorbi decât simbolic. Însă e clar faptul că unele simboluri sunt generale…pe când altele sunt personale (s. n.)”[9].
Și a mai spus ceva esențial: „Nu se primesc rezolvări de-a gata [a ceea ce vedem în extaze], ci simboluri sub diferite forme, care se măresc [în ceea ce privește forma și conținutul lor] sau apar sub alte înfățișări”[10]. Apropo de cei care cred că Dumnezeu Se exprimă numai elementar și că oricine ia Biblia în mână o și înțelege fără eforturi!… El nici măcar Sfinților Lui pe care îi răpește în extaz nu le dă să vadă întotdeauna, în revelații, lucruri clare, obligându-i la noi eforturi de rugăciune și de cugetare…
[1] Folosește „fantastice” cu sensul: inimaginabil de frumoase, care întrec orice închipuire omenească.
[2] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 27, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.
[3] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 87.
[4] Idem, p. 86-87.
[5] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 113.
Modul cum spunea „un negru frumos” exprima de fapt superlativul, iar fața sa iradia de bucurie. Noi nu ne putem imagina culoarea negru ca fiind foarte frumoasă, dar el susținea că acel negru văzut de el în lumina dumnezeiască era extraordinar de frumos. Și este de remarcat că forma un contrast puternic cu „fața și mâinile albe” ale monahiilor văzute în vedenie. Altădată mi-a spus că „Negrul e culoarea care pune în evidență albul feței. El evidențiază o față albă, frumoasă, luminoasă” (idem, p. 167). (Și e foarte interesant că, în acea perioadă, Părintele Dorin l-a visat de câteva ori și de fiecare dată „era îmbrăcat în negru…dar fața și mâinile îi erau luminate, pline de lumină”, cf. idem, p. 76.) Și mi-a citat aproximativ un vers dintr-un poem al lui Eminescu, Icoană și privaz, în care apare același contrast. Mi-a spus că ar fi vrut să facă un studiu numit „Culorile în poezia eminesciană” (cf. idem, p. 166). Cred că și-a dat seama că Eminescu avea și lecturi duhovnicești, dar și intuiții și poate chiar luminări dumnezeiești în anumite privințe. Mi-am reamintit această discuție acum, recent, când am recitit vol. 10 din operele sale. Am comentat în același sens culorile care apar în cele două metamorfoze ale Luceafărului (și cred că el m-a luminat ca să înțeleg aceasta):
«Remarcăm, de asemenea, că, în prima apariție, Luceafărul e îmbrăcat cu un „vânăt giulgi” (în unele variante manuscrise e albastru), iar în cea de-a doua în „negru giulgi”. Înfățișarea aceasta mortuară nu poate să nu frapeze. Chiar gesturile lui amoroase, după cum am văzut mai înainte („I-atinge mâinile pe piept,/ I-nchide geana dulce”), conțineau evidente sugestii tanatice. În ceea ce privește legătura cu Zburătorul sau cu strigoiul, existența interferențelor între teme și motive trebuie studiată cu foarte mult discernământ, pentru fiecare poem în parte, pentru că Eminescu gândește și regândește și aprofundează fiecare problematică de nenumărate ori, plecând de la o situație anterioară dar ajungând, nu de puține ori, la soluții cu totul noi, atât din punct de vedere poetic, cât și filosofic.
Vestimentația Luceafărului, îmbrăcarea lui în „vânăt giulgi” și în „negru giulgi” poate să aibă însă și alte sensuri sau să vizeze alte scopuri, și anume punerea în lumină a frumuseții personajului. Ca dovadă, avem versurile din Icoană și privaz, în care haina neagră și cea viorie scot în relief frumusețea marmoreană a copilei: „De vrei ca toată lumea nebună să o faci,/ În catifea, copilă, în negru să te-mbraci – / Ca marmura de albă cu fața ta răsari,/ În bolțile sub frunte lumină ochii mari/ Și părul blond în caier și umeri de zăpadă – / În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă! // De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,/ Atuncea tu îmbracă mătasă viorie./ Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,/ Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor/ Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,/ Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând”.
Întorcându-ne la Luceafăr, deși giulgiul, ca element vestimentar, este un element tanatic inechivoc, culorile alese, vânăt (însemnând vioriu sau violet) și negru, s-ar putea să nu aibă valoare sumbră, ci dimpotrivă, să fie culori vitale, care să pună în evidență trăsăturile fizice și spirituale extraordinare ale aceluia, mlădierea unui suflet luminos în interiorul unui trup de marmură albă».
Această exegeză a mea a fost publicată mai întâi aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/.
Ulterior și în vol. 6 din Istoria de față, p. 744-745 : https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.
[6] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 26.
[7] De fapt, Eminescu a luat această sugestie tot din literatura religioasă, din aghiografii mai ales, în care se afirmă o altă valoare a timpului în Raiul contemplat de Sfinți în vedeniile extatice.
[8] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 137-138.
[9] Idem, p. 88.
[10] Idem, p. 71.