Lună: octombrie 2023

Iubiții mei[1],

într-o vedenie a visului l-am văzut pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, în fața unui turn alb, care era înalt până la cer, fiind frumos și plin de slava lui Dumnezeu. Mă aștepta, s-a bucurat să mă vadă și eu cu atât mai mult, și m-a luat cu el. A deschis ușa sau ea s-a deschis în fața lui și am început să urcăm în acel turn. El înaintea mea, iar eu după el. La început era o urcare în spirală și eu îl vedeam pășind foarte sprinten, fără efort, înaintea mea. Pentru mine era mult mai greu urcatul acesta dumnezeiesc, dar, cu harul său, mergeam după el. Însă, la un moment dat, pereții turnului au dispărut și m-am văzut urcând niște trepte pline de lumină, care erau în aer, fără nicio susținere. Călcai pe o treaptă, urcai mai sus, și urcarea era nesfârșită. La un moment dat, din îndemnul său, am privit în urmă. Și uimirea mea a fost aceasta: în urma mea nu mai era nicio treaptă, pentru că pe toate le interiorizasem, le trecusem! Numai în fața mea erau trepte de lumină, ele erau în aer, călcai pe o treaptă, apoi pe alta, mergeam după el, dar urcarea spre Împărăția lui Dumnezeu era fără de sfârșit.

Și am început cu visul acesta dumnezeiesc – care, atunci când l-am văzut, m-a încredințat și mai mult despre sfințenia lui, a Părintelui meu duhovnicesc, pentru că l-am avut după adormirea sa –, pentru ca să spun că așa e viața cu Dumnezeu: ce am trăit, am devenit noi înșine, iar fiecare pas pe care îl facem în viața cu Dumnezeu e susținut de harul Său și doar pașii încă necălcați contează. Ce fac azi, ce fac mâine, ce fac poimâine, ce fac toată viața mea contează pentru mine, pentru că ceea ce am făcut s-a transformat deja în mine însumi. Și fiecare zi își aduce aportul ei real în viața noastră, dacă o transformăm în slujire a lui Dumnezeu.

Pe 3 noiembrie 2022 am fost invitat la Craiova ca să vorbesc despre Sfântul Simeon Noul Teolog, Părintele nostru. Și pentru întâlnirea teologică de acolo am scris prelegerea Harisma teologiei sau despre riscul asumat al adevărului în viața Sfântului Simeon Noul Teolog. Pe 18 noiembrie 2022 am trimis textul la Craiova, pe 27 noiembrie am ajuns acolo, pe 29 noiembrie m-am confesat în public despre experiența mea mistică, rezultând Confesiunea de la Craiova[2], după care a urmat tăcere multă…în loc de îmbrățișare și de prietenie multă. Însă adevărurile teologiei sunt adevărurile experienței. Și, dacă nu ai experiența teologiei, nu contează cine ești și ce faci, pentru că n-ai de-a face cu teologia.

Dar, cu această ocazie, mi-am dat seama că întâlnirile între teologi au decăzut și mai mult, aidoma conferințelor publice și a cărților publicate. Și că, cel mai bine, e să îmi văd de munca mea zilnică și de ritmul neîntrerupt de publicare, pentru că întâlnirile între teologi sunt doar pentru CV și nu pentru comuniune și împreună-lucrare spre mântuirea tuturor.

Pe 22 decembrie 2022 l-am îngropat cu pace pe Dr. Marin Ciobanu, a cărui operă completă, mai apoi, am primit-o și pe care o voi publica în anii următori. Opera lui e o frescă vie a satului său, dar și a României la început de secol 21. Autodidact, meticulos cu fiecare amănunt, laborios în tăcere, Marin Ciobanu a fost o surpriză de proporții pentru mine și de aceea am ales să păstrez opera sa cu admirație în biblioteca Teologie pentru azi. Pentru că e omul care a mizat cu totul pe opera lui.

Pe 4 ianuarie 2023 am aflat despre plecarea Academicianului Adam Puslojić de la noi. A prietenului meu de conștiință, a acestui inimitabil ce a muncit atât de mult pentru România abisală. De aceea, între volumul al 8-lea și al 9-lea al Istoriei literaturii române, am publicat cartea în doi făcută cu el. Spre pomenirea sa, pe 18 ianuarie 2023, care a fost o alinare a inimii mele.

După Facerea și Apocalipsis am publicat Episcopul în viața Bisericii, ca o mulțumire vie, de suflet, adusă Hirotonitorului meu, Părintelui Episcop Galaction Stângă, care mă ține în rugăciunea sa cu multă atenție și delicatețe. Am publicat-o pe 9 mai 2023, cu puțin timp înainte ca el să împlinească 70 de ani de viață. Și a fost un proiect teologic care m-a liniștit și bucurat, în subsidiar atingând aceeași notă profundă a recunoștinței ca și cartea omagială Rugăciune și jertfă[3].

Am scris, am corectat, am editat, am tradus, am slujit mult anul acesta, dar m-am și plimbat cu mult folos. La Viscri și la Sighișoara, la Balcik, Kaliakra și Dalboka, la Dâmbovicioara și pe Transfăgărășan, la Bușteni, Cârțișoara și Comana, la Veliko Tărnovo, Dreanovo și Bulgarevo am privit teologic, m-am rugat, m-am liniștit, am luat pulsul oamenilor de rând și am mâncat lucruri specifice zonei. Și dacă până anul acesta nu am ieșit din țară, cele 3 excursii de anul acesta din Bulgaria m-au făcut să înțeleg diferența de mentalitate dintre țara care trăiește din turism și țara care își bate joc de turiști. Bulgaria[4] ortodoxă, care are vreo 7 milioane de locuitori, e avidă după români. Peste tot pe unde te duci găsești oameni vorbind română, găsești înlesniri pentru români, găsești prețuri normale, așa cum ar trebui să ai în România. Pe când, industria ospitalității de la noi e atât de doritoare de români, încât ne trimit oriunde în lume, pentru că e mai ieftin decât la noi.

Schimbasem câteva sute de leva pentru cele 4 zile în Bulgaria și m-am întors cu ei jumate. Pentru că eu și Preoteasa mea nu am putut să mâncăm în Bulgaria toți banii bulgărești pe care îi aveam la noi. Fiindcă prețurile lor la mâncare sunt normale și nu umflate artificial ca la noi. Căci, în drumurile de la noi, mâncarea a costat de 4 ori mai mult decât la bulgari, deși am mâncat lucruri românești, nu sofisticate.

Bulgaria te atrage, România te respinge. Bulgaria e mai mult pentru români, pentru că mașinile sunt mai toate românești, pe când orice urcare pe munte, intrare la muzeu sau masă la restaurant e ca pentru bogați și nu ca pentru toată lumea în țara noastră.

La bulgari avem facilități cu duiumul, la noi, în propria noastră țară, avem mofturi cu duiumul, ca să nu te poți odihni și tu ca omul. Și asta pentru ca, în scurt timp, să colapsăm în materie de turism și nu să ne dezvoltăm în mod armonios pe baza turismului nostru.

Tocmai de aceea, pe viitor, vom căuta să ieșim în diverse locuri din lume, atâta timp cât prețurile ne sunt prietene. 100 de leva sunt 255 de lei românești, 386 de lei moldovenești sunt 100 de lei românești, 17 lei românești fac 100 de lire turcești, 5 lei românești fac 100 de ruble rusești, 5 lei românești fac 100 de dinari sârbești, 16 lei românești sunt 100 de lire egiptene, 116 lei fac 100 de șecheli israelieni etc. Cu 4.000 de lei românești, spre exemplu, adică cu 805 euro, acum, în noiembrie 2023, poți sta la hotel în Grecia zile în șir, atâta timp cât cazarea la hotel e de la 110 lei la 405 lei pe noapte. Adică trăiești mai bine în străinătate, la sute de kilometri distanță, decât la tine, în propria ta țară, lucru care e inadmisibil. Atâta timp cât sărăcia românească e multă și mare.

Vom călători și în România, în excursii rapide, dar adevăratele vacanțe suntem forțați să ni le facem afară din țară. Pentru că prețurile nesimțite de la noi nu ne merită atenția.

Ne-am întors cu bine din călătoriile noastre duhovnicești, ne-am închinat cu pace la Basarbovo, acolo unde s-a nevoit Sfântul Cuvios Dimităr Basarbovski, am cumpărat de la Ruse tricoul de bumbac și sticla de vin pe care încă n-am desfăcut-o, iar pe 8 august 2023 am publicat Epistola către Romei a Sfântului Apostol Pavlos. Pe 27 august 2023 am publicat al 19-lea volum de Predici, iar pe 10 octombrie 2023 al 11-lea volum din interacțiunea mea de pe Facebook. Pentru că atunci când vrei să judeci opera unui teolog, dublată de opera unui literat, a unui traducător, a unui creator de online și a unui editor online, trebuie să le ai pe toate la îndemână. Toate cărțile lui la îndemână.

Și onlineul este marea binefacere a lumii noastre, premisa cunoașterii și a comuniunii noastre reale, de care noi ne batem joc în mod lamentabil. Căci, din 2006 și până azi, n-am găsit teologi ortodocși conștienți în mod real de importanța creației online în lumea noastră. Prosperă online extremiștii, anarhiștii, bădăranii de toate confesiunile, dar nu și teologii Bisericii, care să își creeze zilnic opera în văzul tuturor. Și, în atare condiții, eu par „anacronic” în tăcerea generalizată din jurul meu, când sunt unul dintre cei mai lucizi teologi ai momentului, mizând totul pe creația online, adică pe viitorul teologiei Bisericii. Cărțile făcute în tiraj mic sau mai mare, publicate într-o parte sau alta a României și a lumii, nu au viitor, dacă nu sunt online. Cărțile teologilor români, cărțile de cult actuale, cărțile de tot felul din bibliotecile noastre, arhiva României trebuie să ajungă online în mod deplin, așa, ca arhiva Securității.

Accesul la orice carte trebuie să fie gratuit și la îndemâna tuturor. Dacă vrem excelență, trebuie să creăm cadrul noilor teologi, noilor scriitori de anvergură. Pentru că lumea onlineului e lumea arhivelor de tot felul, e lumea care are totul la îndemână și, pentru această lume a prezentului și a viitorului, noi trebuie să fim aici, în online, și nu în biblioteci unde nu mai intră nimeni. Și, mai ales, trebuie să învățăm să fim creștini cu fapta, adică să dăruim mereu și să ne dăruim tuturor.

Dacă predicăm în mod gratuit în Bisericile noastre și vrem ca lumea să ne asculte, să ne iubească, să ne urmeze, de ce scriem cărți pe bani pentru cei care ne iubesc? Le dăm Dumnezeiasca Euharistie pe gură, le facem Slujbe somptuoase, dar cuvintele și cărțile Bisericii le dăm pe bani? Iar dacă vrem să fim cunoscuți cu adevărat, de ce nu scriem în mod autentic despre noi înșine în online, în fiecare zi, pentru ca oamenii să ne cunoască în adâncul nostru?

Duplicitatea aceasta ne costă și ne va costa tot mai mult pe viitor, pentru că erodează continuu încrederea în Biserica lui Dumnezeu, după cum ospitalitatea românească o să piardă milioane în continuare. Căci, hotelierul român, nu e interesat să te bucure, să te fidelizeze, ci să te stoarcă de bani. În așa fel încât să nu te mai întorci niciodată acolo.

Însă, anul al 45-lea de viață a fost un an foarte interesant în materie de tăcere. Tăcerea m-a învățat multe despre oameni. M-am scufundat în tăcere și am vorbit prin tăcere. N-am mai sunat sau dialogat cu anumite persoane din viața mea și ele au înțeles imediat că…„e mai bine” așa. După ani de vorbiri și de întâlniri, câteva luni fără telefon și convorbiri „a rezolvat” totul. Nu puteam să fac eu asta de acum 10 sau 20 de ani în urmă?! Că înțelegi, în scurt timp, cine îți sunt rudele, cine îți sunt prietenii, cine îți sunt profitorii de tot felul…Dar, din diverse motive, zici să nu fii categoric, să treci cu vederea, să remediezi, să îndrepți lucrurile și să aștepți să se mai îndrepte și oamenii. Însă unii oameni nu se îndreaptă! Lor le place de ei înșiși, de ei, cei stagnanți, iar înnoirile tale interioare continue li se par „aberante”.

De aceea, multe din relațiile noastre devin și ele aberante, pentru că n-au bun simț. Căci bunul simț îți cere să te bucuri de oamenii de la care înveți și cu care poți spori în viața ta. Evlavia reală te învață să îi cinstești pe învățătorii tăi reali, pe cei care te introduc în viața cu Dumnezeu și te poartă pe palmele rugăciunilor lor. Cum să nu fii prieten cu un Preot și cu un Teolog, cu un Literat și un Creator de online ca mine, care mă dărui zilnic tuturor? Cum să nu mă iubești și să nu mă prețuiești, dacă eu mă epuizez zilnic pentru tine, oricare ai fi tu, cum nimeni în jurul tău nu o face? Dacă ați fi avut în România 100 ca mine, care să vă dea sute de cărți și să creeze zilnic în ochii tuturor, v-aș fi înțeles: ar fi fost mulți cei care ar fi trebuit iubiți și apreciați. Dar când nimeni nu vă prețuiește, pentru că nimeni nu lucrează pentru voi în mod gratuit, nu vă pot accepta indiferența aparentă, această tăcere perversă de Iad.

Da, azi am împlinit 46 de ani, cu voia lui Dumnezeu, și abia am început să scriu și să editez pentru Biserica lui Dumnezeu și pentru România mea! Pentru că proiectele mele scriitoricești și editoriale sunt ample, sunt pentru 10 vieți și tot n-o să termin. Dar, ca și până acum, ca, de altfel, în toată viața mea, voi lucra zilnic în ciuda tuturor celor care tac, care se fac că nu mă văd, care se fac că nu exist. Pentru că eu știu valoarea lucrurilor pe care le fac, cât și importanța momentului de față. Azi e ziua mântuirii noastre, iar în fiecare zi mă sculptez și sculptez opera care vă stă în față.

Pentru că fiecare zi este o nouă treaptă în lumina lui Dumnezeu și fiecare treaptă e o parte din noi. Și cei care îmi sunt aproape și mă susțin, aceia sunt de partea mea în această urcare continuă în slava lui Dumnezeu. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să urcăm neîncetat în slava lui Dumnezeu, spre Cel care ne așteaptă pe noi toți întru Împărăția Sa cea veșnică.

Vă mulțumesc pentru prietenia și rugăciunea dumneavoastră și vă asigur de totala mea prietenie și de rugăciunea mea vie pentru toți, pentru întreaga lume! Căci rugăciunea trebuie să îi cuprindă pe toți, atâta timp cât Dumnezeul nostru treimic ne vrea pe toți una întru El. Amin!

---

[1] Începută la 11. 54, în zi de marți, pe 24 octombrie 2023. Soare, 19 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2022/12/04/confesiunea-de-la-craiova-29-noiembrie-2022/.

[3] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/06/11/omagiul-preasfintitului-parinte-galaction-1/, plus următoarele 8.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Bulgaria.

Iubiții mei[1],

dacă am fost cu Sfânta Cuvioasă Ekaterina Kurbatova în Iad și am văzut chinurile celor păcătoși, chinurile celor care nu s-au pocăit pentru păcatele lor, în predica de azi vom merge împreună cu ea în Rai, pentru ca să vedem unde trebuie să ajungem și noi.

Căci după ce a fost scoasă de Sfântul Înger din Iad, ea a început să vadă arbuști și flori din loc în loc, fiind anunțată de Înger că Iadul a rămas în urmă, pentru că acum va vedea mângâierea și bucuria ei[2]. A călătorit pe o cărare îngustă, printr-o câmpie, ajungând la un zid înalt. Și acesta avea porți și deasupra porților era Crucea Domnului care strălucea dumnezeiește. Și a văzut inscripția, ca un fulger, că acolo e Raiul lui Dumnezeu, lucru care a umplut-o de bucurie dumnezeiască[3].

Și porțile Raiului s-au deschis în fața lor, pentru că mila lui Dumnezeu era cu ea, cu Sfânta Ekaterina, care, ca Mireancă, s-a numit Evdokia[4]. Și ea a avut această vedenie pe când era Mireancă și apoi s-a făcut Monahie. Și când a ajuns în Împărăția Lui, Îngerul Domnului i-a spus că a ajuns acolo doar pentru mila Lui și a auzit glasurile îngerești ale unui cor nevăzut[5]. Însă, ne spune ea, „din cauza sunetelor acelor cântări melodioase, a revărsării cântărilor pline de bucurie, simțeam că mă topesc și mă destram. Dar, în același timp, lumina strălucitoare care mă învăluia îmi dădea curaj, mă revigora, mă întărea, ajutându-mă să stau ferm pe picioare, să aud și să percep tainele ce mi se dezvăluiau”[6]. Pentru că lumina strălucitoare pe care o vedea era slava lui Dumnezeu, cea care ne bucură, ne întărește, ne curățește, ne luminează și ne sfințește și pe noi acum, în Biserica Lui. Căci aici, cât și în Împărăția Sa, slava Lui este bucuria și viața noastră.

A simțit miresme tot mai noi și mai plăcute în Raiul lui Dumnezeu, unde totul e plin de curăție și de sfințenie. Era plină de slava lui Dumnezeu și de bucurie sfântă, simțind să îi iubească și să îi umple de fericire pe toți oamenii[7]. De unde înțelegem iubirea nesfârșită a Îngerilor și a Sfinților față de noi, care doresc să ne umple cu totul de slava Lui, de care ei sunt plini.

Și a mers mai departe, împreună cu Sfântul Înger, cu cel care a călăuzit-o în Paradis, „și, cu cât înaintam mai mult, cu atât mai bogat și mai frumos era totul acoperit de verdeață și [de] flori. Nu puteam admira îndeajuns copacii extraordinari cu fructe pe care nu le mai văzusem vreodată; le puteam atinge cu mâna. Și deasupra lor erau vârfurile uriașe ale copacilor cu frunze late. Acolo am văzut și câteva fructe neobișnuit de frumoase. Vedeam ceea ce la început era de neînțeles pentru mintea mea pământească: flori lângă fructele din pom. Apoi am primit descoperirea că pomii Raiului au capacitatea de a da rod încontinuu, hrănind locuitorii de acolo cu darurile minunate ale lui Dumnezeu”[8].

Mergând spre centrul Raiului, a început să îi vadă pe Sfinții lui Dumnezeu, care aveau chipuri luminoase și priviri limpezi, purtând haine ușoare și lungi[9]. Și Îngerul i-a spus că primii Sfinți pe care i-a văzut sunt Sfinții Patriarhi ai Vechiul Testament, de la Sfântul Adam la Sfântul Moisis, care mergeau să o prăznuiască pe Născătoarea de Dumnezeu. După care i-a văzut pe Sfinții Profeți, Sfântul Moisis având chip strălucitor ca soarele, iar Sfântul David avea psaltirionul în mâinile sale[10]. După care îi vede pe Sfinții Apostoli și pe Sfinții Părinți apostolici. Îl vede pe Sfântul Apostol Petros, care strălucea ca o lumină binecuvântată, în mâini având niște chei, iar din buzele sale ieșeau săgeți de foc și înscrisuri ca de fulger, dându-și seama că prin harul său a putut citi inscripția „Raiul”, cât și înscrisul: „Acestea sunt porțile Domnului și cei Drepți vor intra prin ele”[11].

Îngerul Domnului i-l revelează pe Sfântul Ioannis Teologul, pe care Sfânta Ekaterina îl vedea înconjurat într-o flacără dumnezeiască de culoare albastră, care este flacăra iubirii dumnezeiești[12]. După care îl vede pe Sfântul Pavlos, despre care spune că „picuri de ceață luminoasă emanau din gura lui, punând în mișcare întregul nor de lumină transparentă ce învăluia ceata Apostolilor”[13].

Îngerul îi descoperă mai apoi pe Sfinții Ierarhi și Învățători ai Bisericii, după care pe Sfinții Mucenici, iar mai apoi pe Sfinții Cuvioși. Și după aceștia veneau Sfinții Drepți ai lui Dumnezeu[14]. Și toți mergeau spre Biserică, văzându-l printre Drepți și pe Duhovnicul ei. Și când l-a văzut pe Duhovnicul ei, Îngerul a plecat de la ea și a început să o călăuzească Duhovnicul ei, care se numea Nikandr [Никандр][15]. Și Sfântul Nikandr a luat-o să îi arate unde locuiește el în Paradisul lui Dumnezeu. A dus-o la cortul lui[16]. Și când ea i-a cerut Duhovnicului ei ca să rămână cu el acolo, acesta i-a spus: „Nu este momentul să rămâi aici, copilă! Trebuie să te întorci pe pământ, să-ți curățești sufletul prin suferință. Apoi te vei întoarce în acest loc plin de fericire”[17].

Și Sfânta Evdokia îl întreabă pe Sfântul Nikandr, dacă se poate cineva sătura și plictisi de Împărăția lui Dumnezeu[18]. Iar el i-a răspuns: „Saturația și plictiseala sunt concepte omenești și nu au nimic de-a face cu esența Raiului lui Dumnezeu. E o mare diferență între cele de pe pământ și cele cerești. Dacă privești cu atenție, vei vedea că tot ceea ce ne înconjură, copaci, plante, flori, sunt altfel decât cele de pe pământ. Deci, dacă cineva dorește să observe doar manifestarea frumuseții și a desăvârșirii lumii lui Dumnezeu, nu va avea ocazia să se plictisească. Sufletul va simți și va experimenta doar o adevărată fericire. Mii de ani vor trece pentru suflet în fericirea Raiului, însă el va simți doar prezentul.

– Părinte! Aici, în Raiul lui Dumnezeu, văd fructe nemaipomenite în pomi, spune-mi, le mănâncă locuitorii cerului?

– Da, le mănâncă!

– Dar cum? – am întrebat eu nedumerită. Aici lumea este duhovnicească, iar mâncarea este un produs al materiei.

– Lumea cerească, lumea îngerească este duhovnicească în raport cu lumea pământească, dar în raport cu Duhul absolut, cu Dumnezeu, ea constă din cea mai fină materie. Numai Dumnezeu este imaterial, restul însă este material și, conform materiei sale, are nevoie de hrană și sprijin pentru viață.

– Și cum adică, Părinte, mănâncă și Îngerii?

– Și Îngerii, după natura lor, au nevoie de hrană. Desigur, nu au nevoie de alimente aspre ca cele pământești, adică de ceea ce mănâncă oamenii. [Dumnezeiasca Scriptură ne vorbește despre pâinea Îngerilor.][…] Și mâncarea Îngerilor e asemănătoare cu roua, e mâncare plină de har, e dragostea lui Dumnezeu. Hrănindu-se cu ea, ființele duhovnicești, Îngerii și Sfinții, se hrănesc din harul lui Dumnezeu, care este necesar pentru viața fiecărei ființe raționale. Ca hrană fertilă, străină de orice materialitate fizică grosolană, toate se dizolvă în organizarea lor spirituală, fără a avea risipa brută de hrană materială pământească. Puteți vedea asemănarea acestui lucru pe pământ. Când turnați ulei în candela de la Icoană, acesta arde complet și nu rămâne nimic în urmă. La fel, hrana fertilă primită de o ființă netrupească se dizolvă în întregime în ființa sa duhovnicească, fără a lăsa nicio risipă în urmă”[19].

Și după ce a învățat-o taina despre mâncarea Paradisului, Sfântul Nikandr îi spune și taina despre mâncarea noastră, cea pământească: „Cel mai bun condiment pentru orice masă este rugăciunea. Și chiar procesul mâncării ar trebui să înceapă și să se termine cu rugăciunea. Astfel, toate sucurile nutritive, toate extractele, toată forța vitală conținută de produse, prin harul lui Dumnezeu, dat persoanei care mănâncă rugându-se, vor fi absorbite și primite în întregime în organism. Mâncarea fără rugăciune înseamnă renunțarea la harul lui Dumnezeu și ca urmare forța vitală a produselor nu este absorbită de organism, ci aruncată împreună cu nevoile firești”[20].

După care Sfântul Nikandr îi spune că merele pe care ea le vede în Rai sunt ca manna din pustie și că ele conțin forța vitală pentru hrănirea și menținerea vieții unei ființe duhovnicești[21]. Și Sfântul Nikandru îi dă Sfintei Ekaterina să mănânce dintr-un fruct al Raiului, pentru ca să simtă cu inima dulceața fericirii Raiului, cât și puterea iubirii dumnezeiești, și pentru ca să primească tăria și luminarea minții sale[22]. Și când a primit fructul și a început să mănânce, ea a spus: „Fructul se topea în gură și în întregul meu trup duhovnicesc se răspândea o căldură plăcută. Fiecare părticică a trupului meu se umplea de vitalitate și dulceață. Am simțit în mine un șuvoi de forță, voință, și hotărârea ca, de dragul lui Dumnezeu, să fac doar fapte bune și să îndur orice chin. În mintea mea, în lumina atotștiinței lui Dumnezeu, tainele trecutului se dezvăluiau și apăreau imagini din viitorul îndepărtat. Așa că, în acea stare, aș fi putut rosti cuvinte profetice”[23].

Sfânta Ekaterina aude clopotul din Împărăția lui Dumnezeu. Și Sfântul Nikandru îi spune că trebuie să meargă la Catedrala Raiului, unde s-au adunat Sfinții lui Dumnezeu, la praznicul Născătoarei de Dumnezeu[24]. Și Catedrala în care au intrat era cu 5 turle și avea Cruci care străluceau ca soarele. Și acolo, în Catedrala cerească, a văzut o Sfântă Icoană a Născătoarei de Dumnezeu. Și Icoana ei „strălucea cu o lumină albăstruie blândă, iar razele sale inundau totul în jur cu o tandrețe ieșită din comun. Toți cei 12 Apostoli ai lui Hristos stăteau în semicerc în fața Icoanei, înveșmântați ca niște Episcopi. Protosul Slujbei era Sfântul Apostol Petros. În dreapta era Apostolul și Evanghelistul Ioannis Teologul, ținând o crenguță în mână. În stânga era Apostolul Andreas, cel întâi-chemat. Chiar lângă Icoană, în dreapta, l-am văzut pe Sfântul Arhidiacon și Întâi-Mucenic Stefanos, care ținea o cădelniță. În stânga era Sfântul Arhidiacon Romanos Melodul. Tămâiau încontinuu cu o mireasmă deosebită. Fumul cădelnițelor se răspândea în toată Biserica și, asemenea unei ceți fine, cu binecuvântarea Preasfintei Fecioare Maria, intra în inimile tuturor. Foarte ordonat, cu respect adânc, toți Sfinții lui Dumnezeu erau așezați în rânduri în Biserică. […] [Și] cântarea era condusă de Prorocul, Psalmistul și Împăratul David. […] Sfântul Ioannis Teologul rostește un cuvânt de laudă [Maicii lui Dumnezeu] […] Și apoi întregul sobor al Sfinților lui Dumnezeu a cântat Acatistul Maicii Domnului într-un cor armo- nios”[25].

Și Sfânta Ekaterina i-a văzut pe Sfinții lui Dumnezeu acolo, în Biserica din Rai, venind și sărutând Sfânta Icoană a Născătoarei de Dumnezeu[26]. Dar când s-a apropiat de Sfânta Icoană, Sfânta Ekaterina și-a dat seama că nu era o Icoană, ci Însăși Maica lui Dumnezeu vie și că ea strălucea ca soarele. Și ea mărturisește: „După ce mi-am făcut semnul Crucii, [Născătoarea de Dumnezeu] mi-a pus mâna pe cap și cu blândețe și dragoste mi-a zis:

– Îndrăznește, copila mea, mila Domnului și paza mea vor fi cu tine! Acum, du-te în pace!

O încântare sfântă m-a copleșit atât de mult, încât cu greu am putut să mai stau în picioare”[27].

Și după ce a ieșit din Biserică, s-a aflat într-o încăpere cu mese mari, unde Sfinții împleteau coroane de flori[28]. Și Sfântul Nikandr i-a dezvăluit că acele coroane „sunt răsplata pentru cei care încă trăiesc pe pământ. […] Coroanele de argint…sunt pregătite pentru cei care trăiesc în cinste și evlavie pe pământ. […] Domnul va încununa cu coroane de aur capetele Preoților, celor care, fără a se cruța, au trudit spre slava lui Dumnezeu în ogorul Bisericii lui Hristos. Coroanele de aur îi vor încununa pe toți cei care suferă pentru Hristos și pe cei care își dau viața pentru aproapele lor. Dar cele mai înalte virtuți sunt fecioria și monahismul. Prin urmare, coroanele de flori proaspete sunt pregătite pentru aceștia”[29]. Și această mare vedenie a Sfintei Ekaterina nu s-a încheiat, dar voi continua să o prezint într-o altă predică! Pentru că ea conține multe adevăruri dumnezeiești, pe care fiecare dintre noi trebuie să le știm și să le mărturisim cu evlavie tuturor.

În Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56], când Domnul a înviat-o pe fiica lui Iairos [Ἰάειρος], învierea ei a însemnat faptul că El a întors sufletul ei în trupul ei. Căci Sfântul Lucas ne spune: „Și s-a întors duhul ei [Καὶ ἐπέστρεψεν τὸ πνεῦμα αὐτῆς] și [copila] s-a ridicat numaidecât [καὶ ἀνέστη παραχρῆμα]. Și [El] a poruncit să-i dea ei să mănânce [καὶ διέταξεν αὐτῇ δοθῆναι φαγεῖν]” [Lc. 8, 55, BYZ].

– De unde s-a întors duhul sau sufletul ei?

– S-a întors din veșnicie, pentru că ea murise! Dar a muri nu înseamnă că sufletul „se desființează”, ci că el se desparte de trup. Trupul rămâne aici, pe pământ, iar sufletul merge în veșnicie. Căci tocmai de aceea a putut să se întoarcă sufletul ei în trupul ei: pentru că sufletul, după despărțirea lui de trup, e viu. E veșnic viu. Și el merge în Iad, dacă omul e păcătos, pe când, dacă e Sfânt, el merge în Împărăția lui Dumnezeu, despre care am vorbit azi din destul.

Pentru că Sfânta Ekaterina a fost în Iad și în Rai prin sufletul ei, în vedenie, pe când ea trăia pe pământ. Cu sufletul ei, ridicată de Dumnezeu la vederea dumnezeiască, a trăit toate pe care le descrie. Însă, când murim trupește, nu murim și sufletește. Pentru că sufletul nostru merge, după judecata de la 40 de zile de la moartea noastră trupească, acolo unde Dumnezeu hotărăște. Și sufletul nostru merge în Rai sau în Iad, după cum Domnul hotărăște pentru noi.

Așa că sufletele oamenilor păcătoși nu îi pot „bântui” pe cei din viața aceasta, pentru că ele sunt în Iad. Nu sufletele lor ni se arată în vis sau la geam sau în alt fel și ne sperie pe noi, cei rămași aici, pe pământ, ci demonii, care, luând chipul lor, ne sperie și ne fac rele. De aceea, nu dezgroparea trupurilor morților și străpungerea lor e „soluția” pentru a scăpa de atacurile demonilor, ci pocăința și viața bună, după voia lui Dumnezeu. Profanăm degeaba mormintele oamenilor, în loc să vedem că suntem bătaia de joc a demonilor. Căci demonii se prefac în chip și fel ca să ne mintă, să ne țină în minciuna noastră, pentru ca să credem în mod prostește că trupurile morților sunt de vină pentru relele din viața noastră.

Nu! Nu alții sunt de vină pentru tristețea din viața noastră, ci noi înșine suntem de vină! Prin nepocăința noastră ne facem teatru de operațiune pentru demoni. Și ei își manifestă răutatea cum vor în viața noastră, dacă ne văd depărtați de Dumnezeu și crezând în tot felul de superstiții.

Domnul a poruncit părinților ei ca să îi dea să mănânce [Lc. 8, 55], pentru ca să le arate că învierea ei e reală. Toți știau că a murit, dar acum aveau nevoie să vadă că ea a înviat. Dar, în mod tainic, când Domnul i-a spus ca să îi dea să mănânce, a vorbit și despre învierea cea duhovnicească. Căci atunci când ne pocăim și ne trezim din păcatele noastre, sufletul nostru are nevoie de mâncarea lui cea sfântă. El are nevoie să mănânce har, mult har. Și sufletul mănâncă har atunci când participă la Slujbele Bisericii, când citește cărțile Bisericii, când se spovedește și se împărtășește cu Domnul, când împlinește voia Lui cea sfântă.

De aceea venim neîncetat la Biserică: pentru ca să mâncăm duhovnicește. Pentru că sufletul nostru mănâncă enorm de mult în comparație cu trupul nostru. Avem un stomac mic și mâncăm puțin. Pe când sufletul nostru mănâncă ore întregi de citire, de cântare, de traducere, de bucurie sfântă cu Dumnezeu. Sufletului trebuie să îi dai enorm de multe lucruri sfinte pentru ca să se simtă bine, să se simtă viu, pentru ca să se simtă împlinit.

Fapt pentru care și Domnul ne-a spus că sufletul este râvnitor [πρόθυμον], pe când trupul este slab [ἀσθενής] [Mc. 14, 38, BYZ]. Cu sufletul nostru dorim multe, dar trupul nostru nu poate să țină pasul cu dorințele sufletului nostru. Căci sufletul nostru fiind duhovnicesc și veșnic, le dorește pe cele veșnice, pe când trupul nostru muritor are nevoie de mâncarea aceasta, de aici, și de odihnă. Și de aceea, trupul e slab, e neputincios, pe când sufletul și-ar dori ca omul să nu adoarmă niciodată. Pentru că sufletul vrea să fie mereu viu, mereu activ, mereu experimentând lucruri noi și frumoase.

Iar când sufletul nostru se desparte de trup, el trăiește pentru prima oară această împlinire a neadormirii. Căci, în veșnicie, sufletele nu dorm niciodată. Iar sufletele Sfinților, după cum ați auzit, trăiesc bucuria și desfătarea cea dumnezeiască în Împărăția lui Dumnezeu, pe când sufletele celor păcătoși sunt chinuite în Iad. Pentru că sufletele noastre sunt vii și veșnice, căci așa au fost create ele de Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, învierea cea duhovnicească e învierea cea dintâi. Și învierea cea dintâi e pocăința și îndreptarea vieții noastre. Cea despre care Domnul, vorbind, ne-a spus: „Amin, amin zic vouă, că vine ceasul și acum este, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care vor auzi, vor trăi [ζήσονται]” [In. 5, 25, BYZ]. Cei care aud acum glasul Domnului, glasul Celui care îi cheamă la El, vor învia și vor trăi. Vor trăi duhovnicește împreună cu El, pentru că vor învia din morți prin pocăință și prin iertarea lor sacramentală.

Însă, despre a doua înviere, despre cea de obște, Domnul ne vorbește tot acolo, în Evanghelia Sfintei Înmormântări, când ne spune: „Căci vine ceasul, în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși, cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății” [In. 5, 28-29, BYZ]. Pentru că, atunci, unii vor învia pentru Paradisul lui Dumnezeu cel veșnic, iar alții pentru Iadul cel veșnic. Adică vor moșteni ceea ce și-au dorit toată viața. Căci atunci când faci numai rele, nu te aștepți să moștenești Împărăția lui Dumnezeu. Dar când faci numai bine, binele te împlinește și te sfințește neîncetat, de aceea mergi acolo unde sunt oameni ca tine, adică în Împărăția lui Dumnezeu.

E penultima predică, iubiții mei, pe care am scris-o având vârsta de 45 de ani. Pe ultima o voi scrie pentru ziua de 31 octombrie, zi de marți, în care voi împlini 46 de ani. Pentru că fiecare an are valoarea și importanța lui, are învățătura lui specială, are împlinirea lui. Și a vorbi despre împlinirea a încă unui an de viață înseamnă a vorbi despre mila lui Dumnezeu cu mine. Pentru că mila Lui ne ține în viață și ne întărește spre tot lucrul cel bun. Mila Lui ne dă să ne împlinim tot mai mult în viața și în slujirea și în opera noastră, pentru că El Se bucură ca să ne bucure mereu.

Și dacă Dumnezeu ne bucură neîncetat, noi trebuie să fim bucuroși în mod profund și recunoscători pentru toate binefacerile Sale cele mari revărsate în viața noastră. Amin!

---

[1] Începută la 8. 10, în zi de marți, pe 24 octombrie 2023. Soare, 11 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] Sfântul Gavriil Igoșkin, O vedenie despre Rai și Iad. Viața de după moarte, trad. din lb. rusă de Eugen Diaconu, Ed. de suflet, București, 2023, p. 85-86.

[3] Idem, p. 86. [4] Idem, p. 87. [5] Idem, p. 88. [6] Idem, p. 89. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 89-90. [9] Idem, p. 90. [10] Idem, p. 91. [11] Idem, p. 92-93.

[12] Idem, p. 93. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 94. [15] Idem, p. 94-95. [16] Idem, p. 95. [17] Idem, p. 96. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 96-97.

[20] Idem, p. 98. [21] Idem, p. 98-99. [22] Idem, p. 99. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 100. [25] Idem, p. 100-102. [26] Idem, p. 102. [27] Idem, p. 103. [28] Idem, p. 103-104. [29] Idem, p. 104.

Iubiții mei[1],

în acest an, în simetrie cu pelerinajul de la Iași, pelerinajul de la București a început la ora 7, sâmbătă, 21 octombrie. Când eu așteptam mașina pentru Biserică, am publicitat pe Facebook scoaterea afară[2] a Sfintelor Moaște ale Sfântului Cuvios Dimităr [Димитър][3], în baldachin, spre închinare. Și, împreună cu ele, au fost scoase spre închinare și Sfintele Moaște ale Sfinților Împărați Constantinus și Helena și ale Sfântului Ierarh Nectarios, care se păstrează în Catedrala Patriarhală de la București[4].

Pe 24 octombrie, în zi de marți, a fost adusă la București mâna dreaptă a Sfântului Mare Mucenic Dimitrios, alături de Sfânta Icoană a Născătoarei de Dumnezeu numită Panaghia Sumela [Παναγία Σουμελά], pictată de Sfântul Evanghelist Lucas[5]. Și astfel, la București, sunt împreună, prin Sfintele lor Moaște, cei doi Sfinți ai lui Dumnezeu pe care îi pomenim în aceste două sfinte zile: Sfântul Mare Mucenic Dimitrios [Δημήτριος ὁ Μεγαλομάρτυρας], Izvorâtorul de mir [ὁ Μυροβλύτης], prin mâna lui cea dreaptă, și Sfântul Cuvios Dimităr Basarbovschi [Димитър Басарбовски], Ocrotitorul Bucureștilor, prin întreg trupul său cel sfânt[6].

Însă, așa cum sunt împreună la București prin Sfintele lor Moaște, tot așa sunt împreună și în Împărăția lui Dumnezeu, rugându-se pentru mântuirea noastră. Și prin aceasta ne învață pe noi să fim una în Biserica lui Dumnezeu, indiferent de locul și de neamul din care ne-am născut, pentru că suntem cu toții frați în credință și împreună moștenitori ai Împărăției Sale. Sfântul Dimitrios, grecul, Guvernatorul Tessalonicului, s-a întâlnit la București cu Sfântul Dimităr, bulgarul, cel care a fost Păstor de vite. Și prin aceasta, grecii și bulgarii s-au întâlnit cu românii la București, s-au întâlnit în aceeași credință și în aceeași slujire a lui Dumnezeu. Pentru că popoarele se unesc cu adevărat în Biserică prin Sfinții lor și prin cei care se unesc la rugăciune, urmându-le exemplul cel bun al Sfinților.

Și iată că azi, pe Colina bucuriei duhovnicești de la București, Guvernatorul Dimitrios și Păstorul Dimităr stau alături de Sfinții Împărați Constantinus și Helena și de Sfântul Ierarh Nectarios. Dar, în mijlocul lor, stă Preacurata Stăpână, avându-L pe Domnul în brațele ei, deși, din Sfânta Icoană apostolică a Sfântului Lucas, se mai zăresc doar contururile trupurilor lor[7]. Însă noi știm cine sunt cei din Icoană! Știm că acolo e Domnul împreună cu Sfânta Sa Maică și ne închinăm lor cu credință. Dar, în același timp, știm că această Dumnezeiască Icoană, pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Lucas, e mărturia credinței noastre apostolice despre iconografia Bisericii.

Pentru că Dumnezeiasca Liturghie și tot Cultul Bisericii și Iconografia ei cea Dumnezeiască e de atunci, din secolul I al Bisericii. Și când vorbim despre fundamentul apostolic al Bisericii, noi vorbim despre ceea ce ne-a rămas de la Sfinții Apostoli ca învățătură și slujire dumnezeiască în Biserică.

De aceea, când Sfântul Vasilios cel Mare și-a scris Dumnezeiasca sa Liturghie, el a mărturisit că Sfânta Liturghie a Bisericii este lucrare apostolică. Căci ne rugăm, atunci când liturghisim înainte de Crez: „precum ai primit de la Sfinții Tăi Apostoli această adevărată slujire [ὡς προσεδέξω ἐκ τῶν Ἁγίων Σου Ἀποστόλων τὴν ἀληθινὴν ταύτην λατρείαν], așa și din mâinile noastre, ale păcătoșilor, primește Darurile acestea, în[tru] bunătatea Ta, Doamne [οὕτω καὶ ἐκ τῶν χειρῶν ἡμῶν, τῶν ἁμαρτωλῶν, πρόσδεξαι τὰ Δῶρα ταῦτα, ἐν τῇ χρηστότητί Σου, Κύριε]!”[8]. Și Sfântul Vasilios spunea acest lucru în secolul al 4-lea al Bisericii. Însă Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, în secolul 1 al Bisericii, ne dă mărturie despre Ierarhia Dumnezeiască tripartită a Bisericii[9], despre Sfântul Botez[10], despre Dumnezeiasca Liturghie[11], despre Sfântul și Marele Mir[12], despre Dumnezeiasca Hirotonie[13], despre Dumnezeiescul Monahism[14], despre Sfânta Înmormântare a creștinilor[15]. Și mărturia lui este fundamentală pentru teologia și viața Bisericii, pentru că ne arată că tot Cultul Bisericii s-a întemeiat atunci, în primul secol al Bisericii, în timpul Sfinților Apostoli și nu este o apariție târzie.

De aceea, când cinstim o Sfântă Icoană din secolul întâi al Bisericii, dimpreună cu Sfinte Moaște ale unor Sfinți din diverse secole, mărturisim unitatea credinței și a slujirii Bisericii. Căci dacă Sfântul Mare Mucenic Dimitrios și Sfinții Împărați Constantinus și Helena, cei întocmai cu Sfinții Apostoli, s-au sfințit în secolul al 4-lea al Bisericii, Sfântul Cuvios Dimităr în secolul al 13-lea[16], iar Sfântul Nectarios în secolul al 20-lea[17], atunci ne putem mântui în orice secol și în orice țară a lumii – dacă suntem creștini, dacă suntem fiii Bisericii –, pentru că Biserica Lui e una și aceeași de la Cincizecime și până azi.

Și Sfinții Bisericii sunt la un loc, sunt împreună în inima noastră, pentru că sunt împreună în Împărăția lui Dumnezeu. Și despre oricare Sfânt al Lui am auzi, noi îl cinstim cu evlavie, pentru că vedem în el semnele sfințeniei, adică prezența lui Dumnezeu în viața lui.

Pe 18 octombrie 2023, spre exemplu, într-o zi de miercuri, au fost descoperite la București Sfintele Moaște ale Sfântului Preot Mărturisitor Constantin Sârbu. Și când au fost scoase din mormânt, ele au scos un miros dumnezeiesc ce s-a răspândit peste tot[18]. Și astfel îl avem pe Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu la Cimitirul Giulești[19] și acum pe Sfântul Preot Mărturisitor Constantin Sârbu la Biserica Sapienției[20]. Care, alături de mulți alți Sfinți români încă necanonizați, reprezintă mărturia vie a faptului că Biserica e una și aceeași și că e Biserica tuturor Sfinților lui Dumnezeu.

Pentru că Sfinții Lui, din orice secol, ne arată că viața cu Dumnezeu e posibilă oricând. Căci nu vremurile grele sunt o piedică împotriva sfinției, ci, dimpotrivă, Sfinții care au trăit în vremuri grele, ne arată că sfințenia e posibilă oricând. Pentru că aceia care au trăit, trăiesc și vor trăi cu Dumnezeu, aceia se vor sfinți în orice parte a lumii, dacă trăiesc în Biserica lui Dumnezeu. Se vor sfinți oriunde ar fi, pentru că se sfințesc împreună cu Dumnezeu. El îi umple pe Sfinții Lui de slava Lui cea veșnică și de toată harisma cea dumnezeiască, pentru că ei sunt statornici în viața cu El. Căci cine rămâne până la sfârșit cu Domnul, acela rămâne împreună cu El pentru veșnicie.

Sfântul Dimitrios a rămas cu Domnul atunci când a fost prigonit și a fost martirizat în celula sa, acolo unde a fost închis. Mâna sa cea dreaptă, care a ajuns la București, arată astfel[21].

Și mâna sa, cea necinstită atunci când a fost martirizat, e cinstită acum de către toți, pentru că ea e plină de slava lui Dumnezeu. Iar acolo unde e slava Lui, e El Însuși, Dumnezeul mântuirii noastre. Și împreună cu El sunt toți Sfinții și Îngerii Lui, cei care împlinesc neîncetat voia Lui cea sfântă.

Sfântul Dimitrios a fost martirizat în 306[22], adică acum 1717 ani. Sfântul Dimităr a murit neștiut de nimeni în secolul al 13-lea, adică acum 8 secole. Însă și de la unul și de la celălalt ne-au rămas Sfintele lor Moaște și date esențiale despre ei, despre viața lor.

Vă spuneam anul trecut că Sfântul Dimitrios de la Tessalonic, deși era Guvernator roman în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, și-a transformat casa lui în Casă de teologie[23]. Iar roadele veșnice ale Școlii sale de teologie sunt acestea: „Sfintele Mucenice Anisia [Ἀνυσία], Matrona [Ματρώνα], Hionia [Χιονὶα], Agapi [Ἀγάπη] și Irini [Εἰρήνη], dimpreună cu Sfinții Mucenici Alexandros [Ἀλέξανδρος], Luppos [Λοῦππος] și Nestor [Νέστωρ]”[24]. Căci acestea și aceștia sunt Sfintele și Sfinții lui ucenici, cei care au învățat teologie în Școala din casa lui.

Iar dacă atunci, în vreme de prigoană, se putea, cum să nu se poată astăzi? Cum să nu propovăduim azi, în Biserici și oriunde în lume și, mai ales, în online, dacă putem să facem acest lucru cu toată inima? Dar pentru ca să fie propovăduire trebuie să fie iubire sfântă pentru oameni. Trebuie să fie în noi râvna mântuirii tuturor, adică iubirea vie pentru ca toți să se mântuie.

Căci de aceea predicăm, de aceea facem conferințe, de aceea publicăm cărți, de aceea facem Slujbe și pelerinaje: pentru ca oamenii să afle voia lui Dumnezeu cu ei. Pentru că, dacă află cum se mântuie oamenii, ei află viața cea adevărată și rămân statornici în slujirea lui Dumnezeu.

Zile sfinte și binecuvântate de Dumnezeu! Zile cu mult soare și cu multă căldură. Un octombrie primăvăratic, ce ne-a bucurat și ne-a încălzit și duhovnicește și trupește. Căci și la praznicul de la Iași, cât și la cel de la București a fost soare, a fost bine, a fost pace, deși pacea e o rugăciune vie în multe părți ale lumii. Dar dacă faci pace în tine însuți, atunci iubești și pacea între oameni. Pentru că pacea dintre oameni se naște în oameni.

Sfântul Dimităr, Părintele nostru, a adormit în pace între două pietre[25]. Necunoscut de oameni, dar cunoscut de Dumnezeu și cu Dumnezeu! Apa Lomului [Лом][26] – pe care am văzut-o în această vară, dimpreună cu peștera lui și cu Mănăstirea din jurul ei –, l-a scos la lumină, în văzul tuturor, pentru că i-a luat Sfintele lui Moaște în apele sale. Și când oamenii le-au văzut în apă, au crezut că acolo e o comoară[27]. Și comoara Sfintelor lui Moaște e acum la București, unde s-a întâlnit cu celelalte comori ale lui Dumnezeu, și ni se oferă nouă spre bucurie și spre viață veșnică.

Căci noi venim la Sfinții lui Dumnezeu și ne închinăm lor și le cerem ajutorul și povățuirea pe calea lui Dumnezeu, pentru ca și noi să ne sfințim viața noastră. Pentru că vrem să fim și noi, acolo unde sunt ei. Vrem și noi în Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca să fim în comuniune veșnică cu ei. Și ca să fim acolo, trebuie să ne sfințim în mod real ca și ei. Iar sfințirea presupune multă nevoință, mult chin, multă răbdare, multă înfrânare, pentru ca să împlinim voia lui Dumnezeu în viața noastră.

Pentru că Sfinții s-au sfințit aici, pe pământ, unde trăim și noi. De aici a început sfințenia lor cea veșnică! Și ei, cu toții, ne spun că se poate, se poate să ne sfințim viața noastră, pentru că Dumnezeu e Cel care ne întărește și ne ajută în această nevoință îndumnezeitoare. Dacă am fi fost singuri, sfințenia ar fi fost imposibilă, pentru că suntem neputincioși. Dar, împreună cu Dumnezeu, cu Sfințitorul vieții noastre, sfințenia e ușoară, e încântătoare și e plină de minuni dumnezeiești. Căci slava Lui e bucuria, pacea, fericirea și împlinirea noastră.

Așadar, iubiții mei, cine sărută Sfintele Moaște ale Sfinților, sărută trupurile lor îndumnezeite de Însuși Dumnezeu. Pentru că El ne arată, prin Sfintele lor Moaște, că este acolo prin slava Lui, că El e împreună cu Sfinții Lui, dar că dorește să fie și împreună cu noi, dacă noi înșine ne dorim să fim pentru veșnicie cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Relațiile Lui cu Sfinții și cu Îngerii Lui nu ne exclud pe noi. Căci, de la Botez, El Însuși a inițiat relația Sa cea dumnezeiască cu noi, prin slava Lui, de când ne-a făcut fiii Săi cei duhovnicești.

De aceea, noi avem părtășie și moștenire cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, pentru că suntem fiii lui Dumnezeu. Și, dacă suntem fiii Săi, atunci îi iubim pe toți fiii Lui și pe toți slujitorii Lui. Căci Împărăția e a tuturor, a tuturor celor care Îl iubesc pe El. Amin!

---

[1] Începută la 7. 21, în zi de luni, pe 23 octombrie 2023. Cer senin, 12 grade, vânt de 2 km/ h.

[2] A se vedea: https://fb.watch/nRJaZ4Mx8k/.

[3] Cf. https://bg.wikipedia.org/wiki/Димитър_Басарбовски.

[4] Cf. https://basilica.ro/a-inceput-sarbatoarea-sfantului-dimitrie-cel-nou-raclele-cu-cinstitele-moaste-au-fost-asezate-spre-inchinare/.

[5] Cf. https://basilica.ro/a-inceput-sarbatoarea-sfantului-dimitrie-cel-nou-raclele-cu-cinstitele-moaste-au-fost-asezate-spre-inchinare/, https://www.dogma.gr/diafora/panagia-soumela-i-foveri-istoria-tis-panagias-tou-pontou/149996/, https://orthodoxwiki.org/Panagia_Soumela.

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/990/sxsaintinfo.aspx și https://bg.wikipedia.org/wiki/Димитър_Басарбовски.

[7] Am preluat Sfânta Icoană din articolul de aici: https://basilica.ro/istoria-icoanei-panaghia-soumela-care-soseste-in-curand-la-bucuresti/.

[8] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Basil_Liturgy.html.

[9] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 2020, p. 127-129, 166-167.

[10] Idem, p. 129-137.

[11] Idem, p. 137-149.

[12] Idem, p. 149-157.

[13] Idem, p. 157-166.

[14] Idem, p. 167-170.

[15] Idem, p. 170-179.

[16] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Dimitrie_cel_Nou.

[17] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nectarie_din_Eghina.

[18] Cf. https://www.activenews.ro/cultura-cultul-eroilor/Nou-Sfant-Marturisitor-confirmat-in-Bucuresti-Marturie-VIDEO-asupra-deshumarii-Parintelui-Constantin-Sarbu-Valuri-de-buna-mireasma-se-raspandisera-pe-toata-strada-Sapientei-Parintele-Marin-Cojoc-185158.

[19] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Lăcătușu.

[20] Idem: https://cetateanul.net/stiri-de-ultima-ora/biserica-sapientei-din-sectorul-5-marturie-din-trecut/ și https://doxologia.ro/parintele-constantin-sarbu.

[21] Preluată din articolul de aici: https://basilica.ro/mana-sfantului-mare-mucenic-dimitrie-va-binecuvanta-pelerinajul-din-capitala/.

[22] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Demetrius_of_Thessaloniki.

[23] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 19), Teologie pentru azi, București, 2023, p. 119.

[24] Idem, p. 120.

[25] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-27-cv_dimitrie_cel_nou.html.

[26] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Rusenski_Lom.

[27] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-27-cv_dimitrie_cel_nou.html.