Dr. Marin Ciobanu, Opere complete [1]

Dr. Marin Ciobanu

Opere complete

Ediție și note de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Cel ascuns în opera sa

L-am cunoscut pe Dr. Marin Ciobanu când a început să îmi deschidă ușa pentru ca să îi botez casa. Singur și singuratic, scriind și citind în casa lui. Când ieșea la stradă, pe lângă Biserică, am început să vorbim tot mai mult despre ceea ce scrie, despre ce îl frământă, pentru ca într-o zi să îmi dăruie cele 3 volume pe care a putut să le publice în timpul vieții. Mi le-a dăruit cu autograf, în care a scris: „Cu multă dăruire și sinceră simpatie pentru prietenul Preot Dorin Octavian Picioruș”[1].

Bucurie împlinitoare pentru mine a fost când a acceptat să îl spovedesc. În Vinerea Mare, pe 30 aprilie 2021. L-am spovedit la intrarea în casa sa, apoi l-am împărtășit cu pace. Nu se spovedise niciodată, dar cu mine a fost sincer și liniștit. Și la plecare l-am sărutat pe ambii obraji, lucru care l-a uimit.

Vestea morții sale m-a luat pe nepregătite. Am slujit Înmormântarea sa cu pace, împreună cu Părintele Stelian Oleg Velea, pe 22 decembrie 2022, dar gândul îmi era la opera lui, la manuscrisele sale. Nu am îndrăznit să le vorbesc moștenitorilor săi despre dorința mea de a le publica, însă mi-am exprimat dorința față de Domnul Marin Buzală, fostul Primar al comunei, care îl ajutase să își publice cărțile, către Părintele Stelian și către alții. Iar la pomenirea de 6 luni, pe 10 iunie 2023, în mod minunat, am primit întreaga sa operă de la moștenitorii săi, pe care am transcris-o și editat-o aici. Din care putem să îl cunoaștem pe cel care s-a ascuns toată viața de privirile altora, pentru ca să se lase pe sine în scris.

*

Date despre autor

Dr. Marin Ciobanu s-a născut în ziua de 25 ianuarie 1942 în satul Lunca, județul Teleorman. Între 1950-1954 a studiat la Lunca, pentru ca în clasa a V-a să fie exmatriculat pentru nota 8 la purtare. Rămâne acasă, la părinți, între 1955-1962. Publică mici eseuri în ziarul Steagul Roșu din București, începe să scrie poezie. Își face stagiul militar la Brăila, la pontonieri, între 1962-1964. Corespondează cu ziarul Apărarea Patriei, unde publică poezie. După terminarea armatei, în 1965, se angajează ca muncitor necalificat la Combinatul Siderurgic Hunedoara. Pe când muncea la combinat își termină Gimnaziul la Hunedoara, la Școala numărul 7, între 1965-1969, la fără frecvență, fiind un autodidact.

Se înscrie la Liceul nr. 1 din Hunedoara, la secția Real, absolvindu-l în 29 iunie 1973 și luând Bacalaureatul cu brio. În liceu scrie poezie și epigrame publicându-le în revista liceului. Concurează cu elevii de la zi, la concursul Viața și opera lui Mihai Eminescu, luând premiul întâi și primind cărți despre scriitorii români.

În 1974 intră la Facultatea de Medicină din Târgu-Mureș[2], eliberându-i-se Diploma de Medic în 3 octombrie 1980, cu media 9. Ca student a fost Redactor-Șef adjunct la revista studențească Gânduri studențești, care își avea sediul lângă redacția Vatra, cea fondată de George Coșbuc[3]. Stagiatura a durat 4 ani de zile. Inițial a fost repartizat la Alexandria, apoi, la cerere, a fost transferat la Turnu Măgurele, pentru ca să fie mai aproape de părinții săi. După care a profesat Medicina generală în satul Traian, iar în cele din urmă în satul Lunca[4], în satul său natal, de unde s-a și pensionat. Iar cele 3 cărți pe care le-a publicat în timpul vieții, le-a publicat la editura Tipoalex din Alexandria:

Dr. Marin Ciobanu, Primăvara vieții. Cântarea încântărilor, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 135 p.,

Dr. Marin Ciobanu, Pe marea fără țărm. De meditări. Din trecut, prin prezent, spre viitor, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 232 p.,

Dr. Marin Ciobanu, Crezul meu filozofic, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 119 p.

*

Primăvara vieții

– Cântarea încântărilor –

Când din prezent adie al amintirii vânt,
Cu arca nostalgiei mă-ntorc pe-a vremii mare,
Iar fermecate-acorduri de-un al fericei cânt
Ecou își dau spre mine dintr-a juniei zare…
(Marin Ciobanu, Cu arca nostalgiei…,
din vol. Pe marea fără țărm de meditări)

Prefață

 

Ca și buna dispoziție în diverse prilejuri, retrăirea, când și când, a copilăriei, reînvigorează spiritul, dând[u-ne] oarecare prospețime sufletească. Reîntremarea spirituală este o necesitate similară unui alergător de cursă lungă, care simte nevoia de a poposi din loc în loc spre a-și reface forța, spre a reflecta la frumusețea unor priveliști parcurse. Omul, alergător pe neuniformul drum al vieții, definit ca soartă, uneori mai deschis, alteori mai spinos, cu văi și dealuri, simte nevoia deconectării, la anumite intervale de timp, de la obișnuitul zbucium al existenței, spre a se reculege, spre a medita la porțiuni[le] de drum anterioare, care i s-au părut cele mai line, cele mai pline de farmec. Astfel, neuronii se reîncarcă energetic, spiritul reîntinerește, omul devine mai calm, mai optimist. A ști să muncești – fizic sau psihic – înseamnă a ști să te recreezi, să te deconectezi. Un filosof și împărat, Marcus Aurelius, spunea într-o lucrare a sa, Gânduri: „Retrage-te în tine însuți! Practică deseori această reculegere sufletească! Vei deveni un om nou. Privește înăuntrul tău! Acolo vei găsi izvorul binelui, [un] izvor nesecat. Dar sapă necontenit!”. Precum se vede din citat, reiese ideea reîntremării, a autodepășirii [interioare].

Poemul sau construcția poematică [de față], cu nuanță de monografie, din loc în loc, acolo unde sunt referiri la persoană [la persoana mea], care are subtitlul „Cântarea încântărilor”, [este] o lucrare relativ amplă, este o narațiune, în care, dintr-un unghi mai larg, se ilustrează totul: viața trăită la țară. [Ea cuprinde] fapte din dulcea perioadă a copilăriei, ca rai al vieții, cu aroma de amintiri pe care omul o simte până la moarte; cadrul socio-istoric și tradițional: concepții, datini, credințe, sărbători, îndeletniciri, feluri de a fi la vorbă, gând și faptă ale oamenilor simpli din peisajul rural și ținutul geografic Teleorman; cadrul natural: câmpiile cu rodnica humă, din care se extrage seva vieții prin holdele verzi ce surâd la soare; pădurile aducătoare de precipitații și purificatoare ale atmosferei; izvoare și râuri lucind în soare ca brățări de argint; plaja: bucuria copiilor la joc și scăldat; satul, cu vatra sa natală, cu evenimentele meteorologice survenite în timp. Dinamica diverselor fenomene, evenimente, îndeletniciri este ordonată de-a lungul poemului în anotimpuri, având în cadrul fiecăruia o structurare adecvată. Copilul, vorbind la modul impersonal, este dotat cu un simț contemplativ, cu o bogată imaginație izvorâtă dintr-un bagaj apreciabil de basme depănate de mamă în nopțile de iarnă, de legende, zicători sau proverbe, ghicitori, strigături, cântece vechi sau balade, doine, istorisiri haiducești etc. O adevărată Șeherezadă sau traistă cu povești. [Copilul] cutreieră tot ce-l fascinează, inovează diverse jocuri, îi momește și pe alții să-l urmeze. Totul îi pare un vis nespus de frumos, precum reiese din prolog și epilog, dar de care se tot distanțează pe nesimțite spre zarea apusă a câmpiei vieții sale. Specia umană, în ansamblul ei, ca șir de generații, apare ca o mișcare a fascinantei năluci Fata morgana, dată de arșiță sau ca un nesfârșit de sloiuri de gheață spre mare ori ca un tren care lasă în urma sa priveliști fermecătoare, în cazul de față fiind vorba de trenul vieții.

Trezirea sa la faza de adult [e] plină de zbucium, de griji și nevoi. Visul (fermecătoarea copilărie) moare, dar [el] rămâne cu parfumul amintirilor, cu primăvara vieții. Alegerea temei pentru descriere se datorează atât fascinației copilăriei, cât și purității sufletești a indivizilor ei, copiii. Ulterior, puritatea sufletească se poate opaciza, își capătă conturul un anumit fel de a fi, apar impulsurile negative: invidia, perfidia, avariția, așa după cum apa, la izvor, e clară, ca apoi să se tulbure în mersul pârâului.

Ca tehnică stilistică, unde nuanța epică se împletește cu cea lirică, strofele au o structură de monorimă în primele trei versuri, cel de-a patrulea rămânând cu omologul său din strofa următoare, ordonate două câte două de-a lungul poemului. Metrica e nona- și decasilabică, iar ritmul iambic se armonizează cu o meditație mai profundă, deși un astfel de ritm mai trece și prin pasaje constituind povârnișuri de veselie. Pe firul său sunt presă- rate pasteluri, iar ici-colo personificări, referiri istorice, legende, etc. Ca figuri de stil uzuale se întâlnesc frecvente inversiuni, metafore, epitete și comparații care dau claritate, expresivitate. De asemenea, dialoguri, expresii în ghilimele, fără a fi neapărat citate, mijloace [stilistice] care dau o derulare mai vie, ca retrăire, a unui fost prezent, iar cadența, prin uzul sinerezelor, dă în ansamblu o muzicalitate rapsodică, curgătoare, lină [poemului], ca o apă ce parcurge lunga sa albie la șes.

Aroma trecutului vine pe calea amintirilor, ca de la orizontul estic spre cel vestic, respectiv din primăvara vieții spre toamna ei, ca un pod virtual în spațiu al curcubeului sau ca o gaură de vierme (Einstein-Goldon), numită și tunelul timpului. Astfel se creează iluzia că trecutul e o continuă deplasare spre prezent, cu tot ceea ce a avut el mai sublim ca evenimente, fenomene, feerii peisagistice etc. Curgerea timpului, cum se obișnuiește a se spune în mod curent, cu săgeata sa din trecut spre viitor, este imaginată ca o depănare dintr-un ghem fără sfârșit de către un Moș Vreme, cu barbă căruntă, până la piept, [cu] privire solemnă, sugerând că nu glumește cu măsura segmentelor de vreme. Un deget doar saltă, în semn de plecare al unui anotimp, pentru a-i face loc celuilalt, el fiind, în cadrul mișcării materiei, în fluidul nefluent, în oceanul spațio-temporal, ca un arbitru imparțial, învârtind astfel constant cicricul[5] veșniciei, cu cele două sfori, albă și neagră, care sunt ziua și noaptea, ca în basmul ecranizat al lui Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Prezenta narațiune, pe tot cuprinsul ei, este nuanțată mai divers unde starea afectivă a lăsat o amprentă mai vie, iar în cursul meditației se constituie într-o fereastră mentală larg deschisă spre ce s-a petrecut, când și unde. Altfel zis, există un joc ondulatoriu pe lunga abscisă a descrierii, rulându-se pasaje care trezesc valuri afective aproape irezistibile, cugetul cititorului fiind preumblat fie prin văi abisale ale nostalgiei (ca văi ale plângerii din povești), mai ales în prolog, în epilog și în partea finală a fiecărui anotimp, fie prin șesuri de splendori, ca niște câmpii ornate cu flori de toate nuanțele și aromele și unde parcă face duhul [nostru] prizonierul lor, fie prin povârnișuri de veselie de-a dreptul amețitoare, de parcă ai râde la o petrecere.

Iar dacă ne gândim la [Lucian] Blaga, [poemul meu] s-ar asemăna spațiului său ondulatoriu, cel deal – vale, așa cum de fapt sunt trăirile afective ale fiecăruia, fie reale, întâlnite în tot cursul vieții, fie virtuale, ca amintiri pe care le aduce vântul nostalgiei spre prezent. Poemul este astfel înfiripat, încât, luat pe pasaje scurte, pare o apă limpede, liniștită, dar esența lui e contrară aparenței. Precum s-a subliniat mai sus, în ansamblul său, el este un ocean întins, care se ondulează necontenit în valuri gigantice, care nu se potolesc niciodată.

Prolog

 

„Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege n-o mai pot…
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?”
[Mihail Eminescu, O, rămâi!…]

Păreai cândva, ca-n dulci povești,
Ca pe-un de aur râu vâslești
Cu barca vieții; că trăiești
Eterna primăvară.

Târziu, te-afunzi ca-ntr-un abis
În gând. Te întrebi: Fu doar un vis?
Sau vreun aievea paradis,
Sortit fiind să piară?

Ca aurora dimineții,
Lucind în straiul frumuseții,
Apare primăvara vieții
Cu veselu-i alai.

Clipe-aurite și senine
Par ca pâraie cristaline,
Prin povârnișuri de coline,
Spre-ntins covor de plai.

Natura-n vastul său decor
Te-mbie cald: spre văi cu flori,
Spre codru, deal, pârâu, ivor
Sau plaja-ncinsă-n soare.

Al vieții greu nu te frământă;
În jocuri sufletu-ți se-avântă,
Ești prinț la tot ce-n jur te-ncântă
În plina sa splendoare.

Ca un ecou răsfrânt de stâncă
Te urmări-va-n viață, încă,
În valuri nostalgie-adâncă
Și clipe de extaz.

Vibrant tezaur de-amintiri
Spre-al minții ochi tot zboară-n șir,
Născând fiori de retrăiri
Și zâmbet pe obraz.

Grădina e de crizanteme,
Spre care vor să te recheme,
Iar sufletul spre-acolo-ți geme,
Plutind în nostalgie.

Cu-al meditației veșmânt
Te duci în zbor, ca dus de vânt,
Prin ani de vis, cu joc și cânt
Și seri în feerie.

Ca din lăuntrice îndemnuri
Revezi priveliști de pe vremuri
Stând neclintite…Te cutremuri
De neschimbarea lor.

Erai al lor. Rece, spre tine
Par a grăi: „Ce e, străine?
Ce vânt te-aduce pe la mine?
Încotro călător?”.

În propriu-ți basm te rătăcești;
Te-ntorci și-n zarea ta privești
Un dus prezent, ce-l retrăiești,
Că fosta-i puști zglobiu.

Cu gândul zbori prin două lumi:
Copil și-adult…Îți pare-acum
Că zbori prin văi, la râu, la drum,
Până-n amurg, târziu.

Dar…pe planetă călători,
Ne pierdem dinspre-ai firii zori
Spre-un trist apus, dând reci fiori,
De vrem, ori de nu vrem.

Ca un șuvoi ce-n cursul său
Ia totul și-l aruncă-n hău,
Ani dulci, cu chiu și tămbălău,
Se pierd spre zări de vremi.

Iar fiecare dintre noi
E-n mers pe-al speciei șuvoi,
Precum din gheață-i dus un sloi
Cu fluviul către mare.

În mediul care le-a ivit
Își află tristul asfințit
Șir lung de sloiuri, infinit,
Ca apa morții-n zare.

Că marea vremii-i urna morții,
Iar omul, dus cu sloiul sorții,
Își strânge-n ea lumina torții,
Ca fire, ca scurt vis.

Ca vis din vis, copilăria
Își pierde-n zări peste câmpia
De ani ai vieții…Nostalgia
Te-afundă în abis.

E-o vorbă: „de pe căpătâi,
De capu-ncerci puțin să-ți sui,
Trezit din vis, din firul lui,
Rămân vagi amintiri”.

Așa-l țin…Într-un scurt răstimp
Treceam prin câte-un anotimp,
Gustând, ca-ntr-un divin Olimp,
Al vieții elixir.

Trăiam ca-ntr-un superb sezon,
Cu râul, deal, codru, văi, flori, pomi,
Cu gâze-n zumzet monoton…
Copil eram, se pare.

Spre zare mă pierdeam, departe…
Când dulce vis, din mine-o parte,
Deodată, iată, se desparte:
Eu mă trezesc…El moare!…

Pieri ca dup-un paravan!…
Vrui să-l rechem, îmi fu în van,
Mânat fiind de-ăst sens tiran
Al vieții, tot întruna.

Năuc trezit din vis sublim,
Pătrunse-n suflet un suspin
Ca la-ntristatul Baddredim
Din „nopți o mie una”.

Și ce frumos!…Mereu veghez,
Cercând să mi-l reînviez,
Ca lucru[l] sfânt ce-l venerez
Și pe ceva să-l scriu.

Să iasă un frumos poem
Din meditări spre zări de vremi,
Cu retrăirile-n tandem
Mereu urmând să fiu.

Departe, mult, de-o Ramayana[6],
Curgând ca-n zări Fata Morgana,
În maraton, acum, cu pana,
M-avânt pe lungul drum.

Ca tot ce-ncântă a descrie
Dintr-un scăldat în apa vie,
Vis drag al vieții, ca junie,
Din calea astei lumi.


[1] Cf. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Darul de carte de la Dr. Marin Ciobanu (7 ianuarie 2021), cf.

https://www.teologiepentruazi.ro/2021/01/07/darul-de-carte-de-la-dr-marin-ciobanu-7-ianuarie-2021/.

[2] Saitul Universității din ziua de azi: https://www.umfst.ro/home.html.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vatra_(revistă).

[4] Ion Alexandru Stănescu, Antologia scriitorilor teleormăneni în viață, Ed. Liane Books, Nenciulești, Teleorman, 2022, p. 167-168.

[5] Vârtelnița.

[6] Epopee sanscrită datând, probabil, din sec al IV-lea î. d. Hr. E considerată cea mai lungă epopee literară în versuri din toate timpurile și a doua ca importanță după Mahabharata. Alcătuită din 24.000 de stihuri, ea este susținută de o fantezie bogată în elemente de miracole, precum și de un puternic simț al naturii. În limba română a fost tradusă de Coșbuc în 1897. [nota autorului]