Predica la 30 de ani de la adormirea Sfântului Dumitru Teologul [5 octombrie 2023]
Iubiții mei[1],
Părintele Dumitru Stăniloae, marele Sfânt Teolog al românilor, adormea pe 5 octombrie 1993, la ora 1 dimineața[2], după o rugăciune dureroasă de câteva ore[3], lăsând neterminate proiectele sale teologice. Căci orice mare teolog al Bisericii nu are proiecte de un an sau doi, ci de toată viața. Și cu toate că Sfântul Dumitru a adormit la 90 de ani fără o lună și a publicat atât de mult pentru unii, el a plecat dintre noi cu operele neterminate. Și la un moment dat, nu mai știu unde am citit sau cine mi-a spus, că după moartea sa manuscrisele neterminate au fost luate de niște Maici de lângă București, care l-au ajutat în ultima parte a vieții, pentru că lucra la mai multe cărți când a adormit. Probabil, acele manuscrise neterminate s-au păstrat și vom mai auzi des- pre ele cândva…Dar ce mai putea să ne scrie Sfântul Dumitru nu vom mai afla, pentru că doar el putea să le scrie.
Însă, când moartea a pus punct vieții sale pământești, el a continuat să scrie nu pe foaie, ci în sufletul său. Căci continuă să scrie în sufletul său vederile dumnezeiești continue pe care le trăiește în Împărăția lui Dumnezeu și care l-au făcut inexprimabil de frumos, de profund și de dumnezeiesc. Le scrie în el, dar le scrie și în noi, dacă îl iubim și ne rugăm lui.
Eu nu l-am văzut în trup pe Sfântul Dumitru, dar, după cum mărturiseam și altădată[4], m-am împărtășit și mă împărtășesc de slava lui dumnezeiască și de luminările sale cele sfinte. Pentru că Sfântul Dumitru se bucură de tot cel care voiește să-i continue munca lui teologică, slujind lui Dumnezeu cu răbdare și cu muncă meticuloasă, de zi cu zi.
Căci asta nu înțeleg mulți, care vor să ajungă mari teologi peste noapte: că teologia se înțelege pe fiecare zi. Că ea e o trudă continuă pe textele teologice, dar și o continuă asceză, o continuă luptă cu tine însuți. Iar truda filologică și ascetică e încununată de luminările și vederile lui Dumnezeu în viața teologului, pentru că experiența personală a vieții cu Dumnezeu este veridicitatea teologiei.
De foarte multe ori trebuie să optezi între mai multe păreri, între mai multe idei teologice. Și atunci, răspunsul ultim, liniștitor, îl primim de la Dumnezeu. Dar pentru a-l primi trebuie să ne aruncăm în rugăciune totală față de El. Trebuie să așteptăm cu totul răspunsul de la El și nu de la noi. Și când te încrezi în Dumnezeu, în luminarea Lui ultimă, atunci ai progrese uluitoare în viața și în scrisul tău. Pentru că în secunde de har, în luminări de-o clipă, înveți lucruri veșnice. Înveți voia lui Dumnezeu cu tine, adică teologia Lui cea dumnezeiască. Care e revelare vie, plenară, iubitoare în viața ta, a celui care Îl iubești pe El.
Pentru mulți Sfântul Dumitru este inexplicabil pentru secolul lui. Pare un colos căzut din cer și nu o personalitate care s-a creat cu trudă, zi de zi, împreună cu Dumnezeu. Dar asta se petrece pentru că nu prețuim munca zilnică și nici sinceritatea absolută față de Dumnezeu. Aceste două mari calități creștine: munca zilnică, palpabilă, cu rezultate cuceritoare și sinceritatea absolută în relația cu Dumnezeu, au născut unicitatea copleșitoare a Părintelui Stăniloae. Pe el l-a interesat toată viața adevărul care ne mântuie și pentru adevărul lui Dumnezeu s-a nevoit toată ziua. S-a nevoit gândind, s-a nevoit scriind, s-a nevoit slujind, s-a nevoit traducând, s-a nevoit explicând voia lui Dumnezeu oamenilor. Toată această complexă și abisală nevoință l-a făcut propriu lumii sale, l-a făcut să scrie ca nimeni altul, în ciuda faptului că era minimalizat și plagiat și marginalizat de sus și până jos în Biserică și în societate. Ierarhi, Profesori de Teologie, credincioși de tot felul au învățat teologie de la el și s-au inspirat în scrisul și în viața lor, dar prea puțini au mărturisit-o în mod entuziast în timpul vieții. Acum, după moarte, că faima lui e mare și peste doi ani va fi canonizat, toată lumea „îl iubește” pe Stăniloae, dar mai nimeni nu-l cunoaște cu adevărat.
Căci, ca să îl cunoști pe Stăniloae, trebuie să trăiești ca el pe fiecare zi: să scrii continuu pe sursele Bisericii și să fii sincer cu tine însuți în tot ceea ce scrii. Adică să îți asumi faptul de a nu fi plăcut de mai nimeni în mod real…
Am recitit de curând, întotdeauna înainte de somn, studiile la Sfântul Maximos[5] antepuse Imnelor simeoniene. Le-am recitit, în zile la rând, pentru ca să îmi obosesc mintea și să adorm. Și după câteva minute mintea îmi obosea cu totul și, cu pace, cu minte bucuroasă, adormeam. Pentru că teologia nu e doar cuvânt rațional, evlavios scris, ci și odihnă duhovnicească. Dar dacă, după scrisul Sfântului Dumitru, aș fi trecut pe TikTok, imediat mintea mi se trezea, oricât aș fi fost de obosit, pentru că imaginea te scoate din tine, pe când cititul te introduce în tine. Și tocmai de aceea cititul obosește, adoarme, pentru că este interiorizare de sine și nu exteriorizare.
Însă, când le-am citit prima oară, alături de mare parte din opera lui, eu le-am citit cu stiloul sau pixul în mână, luându-mi notițe, pentru că erau și sunt o bucurie împlinitoare toate ale sale. Și recitesc pagini întregi din el și din alți teologi, privind nuanțele, privind formulările, privind traducerile textelor. Pentru că mă interesează adevărul lui Dumnezeu ca și pe el. Nu citesc teologie pentru ca să pierd timpul, ci pentru ca să mă zidesc interior, pentru ca să mă edific, pentru ca să continui eforturile lor, ale celor din trecut, în viitorul vieții mele.
Sfântul Dumitru a extins Filocaliile, pentru că a vrut să ne atragă atenția că sunt mult mai mulți Sfinți Părinți care s-au ocupat cu explicarea celor de taină ale mântuirii noastre. Tot ceea ce el a tradus din biblioteca Sfinților poate fi numit Filocalie și vom avea mai mult de 12 volume. Cum spuneam și altădată, studiile sale teologice, adunate și sintetizate, se pot transforma într-o Dogmatică în și mai multe volume. Pe când comentariile la cult și la viața ascetico-mistică a Bisericii sunt o transpunere practică a teologiei Bisericii în viața noastră cotidiană. Pentru că noi avem nevoie să știm cum să transformăm teologia Bisericii în viața noastră de zi cu zi, în modul nostru propriu de a ne comporta cotidian.
Oriunde mergem și orice facem, cu harul lui Dumnezeu, nu ne strică viața noastră interioară, pentru că în lăuntrul nostru, noi putem gândi teologic, ne putem ruga lui Dumnezeu și ne putem pocăi înaintea Lui oriunde și oricând. Tot ceea ce citim și auzim în Biserică devine viața noastră interioară. Și oriunde mergem, noi avem în inima noastră toate acestea și le putem rumega duhovnicește, le putem aprofunda continuu.
Căci el, în închisoare, a gândit teologic, dar s-a și rugat mult, așa după cum a gândit mereu pe când traducea și scria. Pentru că cele ale Sfinților au devenit ale lui și aceasta, pentru că le gândea pe toate cu atenție și cu evlavie. Și atunci când ne problematizăm asupra a tot ceea ce trăim și citim, noi alegem să ne nevoim duhovnicește cu mintea noastră și cu inima noastră și cu tot trupul nostru. Dar dacă lăsăm mintea în paragină și nu ne ascultăm niciodată inima, cum să fim duhovnicești, dacă nu ne interesează acest lucru? Nevoința minții și a inimii ne face duhovnicești! Trudirea continuă pentru a înțelege e începutul smereniei. Căci trebuie să înțelegem cu tot dinadinsul că nu înțelegem, că nu putem înțelege, dacă Dumnezeu nu ne luminează să înțelegem. Pentru că mintea și inima și tot trupul nostru trebuie să se subțiere, să se înduhovnicească. Și ca să se petreacă acest lucru e nevoie de citire multă, de multă oboseală a minții și a inimii pentru a le înțelege pe cele ale lui Dumnezeu.
Sfântul Dumitru a fost un om al oboselii celei mari. Al oboselii mântuitoare. Pe urmele lui, citind, scriind, traducând, mă umplu zilnic de oboseala aceasta doborâtoare a ascezei ortodoxe, a ascezei mântuirii. Și nimeni care nu se obosește zilnic nu îl înțelege și nu mă înțelege. Pentru că nimeni nu vă înțelege dacă vă nevoiți zilnic până la oboseala cea mare. Căci nimeni nu poate coborî în adâncul său fără oboseala mântuirii și fără crucificarea continuă a întregii noastre ființe. Și, coborând acolo, în tine însuți, împreună cu Dumnezeu, scoți teologia de care are nevoie întreaga Biserică și întreaga lume.
Așadar, iubiții mei, acum 30 de ani a murit un unic al Bisericii și un român inegalabil și nimeni nu îl poate înlocui! S-a mutat împreună cu Sfinții pentru ca să ne tragă și pe noi la sine. Oficializarea cinstirii sale, adică canonizarea lui, nu ni-l va face însă aproape, dacă noi nu ne nevoim să îl cunoaștem și să îl iubim pe măsura sa. Pentru că avem și vom avea tot mai mulți Sfinți români canonizați, dar prin asta nu i-am dobândit și de prieteni reali. Sfinții ne devin prietenii noștri, ne devin intimii noștri, dacă începem să vorbim cu ei, așa după cum vorbim cu prietenii noștri și cu casnicii noștri.
Dar ca să fii intimul Sfinților trebuie să fii sincer cu ei ca și cu tine însuți. Trebuie să te curățești zilnic de păcatele tale, trebuie să te schimbi interior zilnic, trebuie să îi iubești din toată inima ta. Pentru că Sfinții nu sunt niște ființe încremenite, așa cum consideră mulți Sfintele Icoane, ci niște ființe vii, foarte dinamice, pline de iubire și de pace. Și, împreună cu ei, înțelegem că Sfintele lor Icoane sunt dinamice și nu statice, pentru că viața lor interioară e paradoxal de largă și de frumoasă.
Și voi încheia predica din acest an cu un tropar închinat Sfântului Dumitru Teologul, pe glasul al 8-lea, pe care îl scriu acum: Vorbire plină de tăcere ești și lărgime dumnezeiască a inimii, cel ce ai coborât în tine prin rugăciune, pentru ca să ne scrii cele dumnezeiești, Sfinte Dumitre, Teologule cel mare și preaminunat al Bisericii. Roagă-te neîncetat, Părintele nostru, pentru noi, cei lipsiți, ca să ne mântuim prin sfintele tale rugăciuni, cel ce alini pe cei ce te cinstesc pe tine cu credință! Amin!
[1] Începută la 7. 38, în zi de luni, pe 2 octombrie 2023. Cer înnorat, 14 grade, vânt de 8 km/ h.
[2] Arhimandrit[ul] Sofian Boghiu, Jurnal, Ed. Bizantină, București, 2019, p. 424.
[3] George Aniculoaie, Ultima rugăciune a părintelui Dumitru Stăniloae, 14 noiembrie 2009, cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/ultima-rugaciune-a-parintelui-dumitru-staniloae-37190.html.
[4] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 16), Teologie pentru azi, București, 2020, p. 262-265: „Pentru că evlavia mea reală pentru Fericitul Dumitru a început într-o vară – nu mai știu acum, pe loc, dacă în timpul facultății, al masterului sau al doctoratului –, când a făcut o minune imensă în viața mea. Atunci i-am simțit prima oară sfințenia vieții sale, deși fusesem copleșit din prima de teologia și de viața lui. Adică din timpul anilor de seminar. Însă, când Sfântul Dumitru, Părintele nostru, a intervenit în mod dumnezeiește în viața mea, datorită rugăciunilor mele către el, atunci Teologul a devenit Sfântul pentru mine și mi s-a revelat teologia lui în amplitudinea sa. Adică am putut să văd măreția lui copleșitoare, muntele teologiei sale, într-o lumină clară, beatitudinală. Nu i-am vorbit despre minune decât soției mele și evlavia noastră față de Fericitul Dumitru a crescut constant, pentru că a mai făcut și alte minuni în viața noastră, a amândurora. Tocmai de aceea el este fundamental pentru noi și pentru casa noastă: atât ca Sfânt Teolog, prin opera și viața sa, cât și ca Sfânt milostiv și iubitor față de noi, prin continua sa purtare de grijă.
Însă primul om pe care l-am auzit vorbind cu evlavie despre Fericitul Dumitru a fost Părintele Gherasimos, după numele său de Monah aghiorit, sau, după numele său de Mirean, venerabilul Profesor Stilianos Papadopulos [Στυλιανός Παπαδόπουλος]. S-a petrecut la o mare întrunire teologică, la București, convocată întru pomenirea sa. Și Profesorul Stilianos a fost singurul care, în mod răspicat, s-a rugat lui ca unui Sfânt și a mărturisit că îl consideră un Sfânt. Acest lucru m-a făcut să mă rog Fericitului Dumitru cu încredere, ca unui Sfânt, și el a reintrat în viața mea printr-o minune, la un mod mult mai abisal, și s-a făcut tot mai minunat întru ochii noștri. În ochii inimii noastre. Și atunci am înțeles că Sfinții nu se descoperă oamenilor în mod evident, din prima, în adâncul lor, ci e nevoie ca și noi să mergem cu încredere, cu evlavie, spre ei și să ne rugăm lor. Pentru că întâlnirea cu Sfinții e descoperirea lor în viața noastră, e revelarea lor față de noi, pe măsură ce noi dorim o întâlnire reală cu ei.
Și pentru că am vorbit de minunile Sfântului Dumitru Teologul în viața noastră, prin care ne-a ajutat și ne-a întărit dumnezeiește, vă voi mărturisi una dintre ele. Doream să-mi încep munca teologică în mod sistematic și nu știam spre ce direcție. Începusem să lucrez la editarea operei Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și, în același timp, începusem să scriu, în mod contemplativ, despre cărțile Scripturii. E vorba despre anii de facultate. N-avem surse teologice la îndemână, n-avem oameni de calibru teologic care să mă ajute, ci doar câțiva prieteni entuziaști, care au ținut loc de toate. Și, în ciuda lipsei de sprijin real în munca de cercetare teologică, și fără să am vreo perspectivă clară asupra a ceea ce am de făcut, într-o zi minunată, rugându-mă Dumnezeiescului Dumitru, astăzi pomenit, am primit în dar de la el…traseul teologic fundamental al vieții mele. Adică ideea de a scrie Teologia Dogmatică Ortodoxă la care lucrez, pentru că ea mă va împlini interior. Lucru care s-a petrecut în 2004-2005.
Numai că minunea Dogmaticii, atunci, la început, părea atât de extraordinară, încât nu-mi puteam imagina nici pașii și nici munca pe care le cer o astfel de realizare teologică. Dar știam că trebuie să am o perspectivă genetică asupra dogmelor, pornind de la Scriptură și de la Părinți și de la cultul Bisericii, pentru ca să văd în mod punctual cum S-a revelat Dumnezeu în viața lumii.
Însă Sfântul Dumitru mi-a revelat atunci o manieră de lucru care lui nu i-a fost proprie! Și acest lucru m-a minunat cel mai mult atunci și de atunci până azi. Pentru că, în comparație cu modul în care el și-a scris teologia, pe bază de concluzii teologice, mie mi-a revelat să fac teologie pornind de la sursele teologice, făcând abstracție de tot ceea ce știu despre teologie. Și, din acest motiv, eu mi-am început Dogmatica pe baza revelației lui Dumnezeu din Scriptură, lăsându-L pe Dumnezeu să Îmi vorbească despre Sine în fiecare verset. Ca astfel, pas cu pas, să vedem care e teologia despre Dumnezeu, despre mântuire, despre Biserică etc. din Scriptură și cum s-a prelungit sau a fost aprofundată de Sfinții Părinți ai Bisericii.
Însă, pentru ca să vorbesc despre teologia Scripturii, trebuia să am o traducere reală a Scripturii. Și, pe când scriam teza doctorală, am început să mă apropii de Scriptură pe edițiile științifice ale Scripturii din limba greacă. Eu, cel care nu aveam cărți și nici prieteni teologi, am început să am zeci, sute, mii, zeci de mii de cărți teologice și, totodată, și prieteni teologici. Pentru că, în mod minunat, Fericitul Dumitru nu mi-a dat numai ideea de lucru, ci, în mod metodic, se ocupă de toate sursele de care eu am nevoie. Și an de an, pe când eu traduc Scriptura, alături de ea având și alte proiecte teologice, Dogmatica se scrie în ritmul ei tulburător de frumos și de smerit”.
[5] Mă refer la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990. Le găsiți aici: https://www.sufletortodox.ro/arhiva-biblioteca-ortodoxa/index.php?dir=carti-documente/Dumitru-Staniloae/.