Zi: 10 octombrie 2023

Prima parte a poemului se încheie cu o doxologie: „Mărire-n veci, lumină necreată/ Și nevăzută ochilor din luturi!/ Mângâietorul duhului arată/ Intrarea în eternele începuturi!”. Ochii de lut sunt cei care rămân la o cunoaștere superficială a lumii, numai la ceea ce se vede și se simte trupește. Pe când Duhul Sfânt și Mângâietorul nostru îi arată „duhului”, omului care s-a făcut duhovnicesc, Sfântului, cum să intre în veșnicie, în „eternele începuturi”, depășind realitatea empirică.

II

Erai Tu Însuți Dumnezeu, și lumea
În loc să bea izvorul, apa vie,
În noaptea ei dorea, cerșea minunea;
Noi azi în inimă Te vrem Tărie.

Minunile sunt daruri pentru pietre
Și pentru orbi, dar pentru fiii Tăi
Neantul negru scapără de spectre,
Substanța Te arată în văpăi.

Cum pe deasupra umbrei și luminii
Rodești în dar a sufletului torță,
La fel vibrezi de dincolo de linii;
E întuneric, dar țâșnește forță.

Voința, forța, visul conștiinței
Există-n veci, iar vidul e părere,
Credința rupe vălul neființei,
Când dragostea ne-adună în tăcere.

A înviat în Trup de cer Cuvântul
Și a rămas în noi călcând abisul;
Te cheamă azi, suspină-ntreg pământul,
Căci ne-ai sădit în sânge Paradisul.

Te-ai înălțat văzut de noi la ceruri
Ca să ne lași în suflet bucuria,
De-a căuta prin Duh și adevăruri.
Să înflorim cântându-Ți veșnicia!

Dumnezeiesc mister!… Admir făptura,
De veșnicie astăzi tot mai trează,
Nu ne înfrâng torturile, nici ura,
Părtaș în trup Cuvântul scânteiază!

Am răsărit cu soarele, cu luna,
Cu spații și cu vremuri am cules,
Prin Fiul, întru Tatăl, să fim una!
Cu electroni, cu-ntregul univers.

Amețitoare fulgere m-afundă
În tot ce simt, ce-aud și ce privesc,
În dragoste vibrație sunt, undă,
În neclintire-s cel ce mă clintesc.

Cu plânsul greu, cu pământeană gură,
De piatră, vegetație-ntrupare,
Rugămu-ne (suntem a Ta făptură):
Ne cheamă iar la cer, Cutremurare!

Măreață și fantastică e viața!
Din orice punct, noiane de scântei!
Sunt clipele ca flacăra, ca gheața,
Când ne luptăm la limitele ei!

Înțelepciunea pare nebunie
Și neghiobie ființelor din glod…
Năvală fii! Spre ceruri să învie,
Din putrezirea morții, veșnic rod!

A doua parte a poemului rezumă activitatea pe pământ a Mântuitorului Hristos pentru a sublinia apoi cum întruparea, jertfa, învierea și înălțarea Sa au rodit în el însuși, în Sfântul Ilie. Întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu și umblând printre oameni, mulți dintre aceștia nu erau bucuroși atât de prezența și de învățătura Lui cât, mai degrabă, voiau doar minuni și vindecări de la El: „Erai Tu Însuți Dumnezeu, și lumea/ În loc să bea izvorul, apa vie,/ În noaptea ei dorea, cerșea minunea”. În loc să dorească izvorul de înțelepciune dumnezeiască, Adevărul care curgea din gura Lui, oamenii, în noaptea minții lor (în judecata lor întunecată), voiau doar lucruri efemere: să vadă minuni și să se vindece de anumite boli și neputințe, iar unii nici pentru acestea nu erau recunoscători.

Din păcate, exact aceeași situație vedem și în societatea noastră românească de astăzi: avem un procent mare de credincioși ortodocși (deși mereu în scădere, odată cu trecerea anilor), dar cei mai mulți vin la Biserică pentru tot felul de trebuințe personale, nu pentru înțelepciunea dumnezeiască din cărțile Bisericii, nu pentru Adevărul pe care îl află din Scriptură și de la Sfinții Părinți, nu pentru Teologia grea și dumnezeiască a Ortodoxiei. Tocmai de aceea nici nu caută Teologi și Sfinți care să îi învețe, în primul rând, greaua și multa știință a despătimirii și a cunoașterii lui Dumnezeu, ci slujitori ai Bisericii care să le facă repede „minuni”, să-i scoată din necazuri sau să îi vindece de boli. (Nu mai zic de cei care caută tot felul de ciudățenii și slujbe „originale” inventate…) Și chiar dacă vin să se închine la Sfinți (vii sau adormiți), vin tot pentru aceleași motive, nu pentru că îi interesează viețile Sfinților și cum au ajuns aceia să se curățească de patimi și să-și sfințească viața.

Sfântul Ilie este drastic, în versurile sale, cu acest fel de „iubire” interesată a oamenilor pentru Dumnezeu, spunând: „Minunile sunt daruri pentru pietre/ Și pentru orbi, dar pentru fiii Tăi/ Neantul negru scapără de spectre,/ Substanța Te arată în văpăi”. Dumnezeu face minuni pentru cei cu inima împietrită, pentru că oamenii sunt creați de El astfel încât să simtă prezența Lui în ei înșiși și în tot ce există și să creadă neîndoielnic, „căci ne-ai sădit în sânge Paradisul”. În ADN-ul nostru este înscrisă credința fără de îndoială în Dumnezeu. Nu trebuie să căutăm justificări și probe, adeveriri prin minuni. Dacă Dumnezeu vrea să facă minuni cu noi, este un dar al bunătății Sale, dar noi nu trebuie să le căutăm și să credem în Dumnezeu numai pentru ele. Și, de altfel, ce minune mai mare poate să existe decât a-L vedea pe Dumnezeu? Și totuși „Erai Tu Însuți Dumnezeu [umblând printre oameni și învățându-i], și lumea/ În loc să bea izvorul, apa vie,/ În noaptea ei dorea, cerșea minunea”.

Îmi aduc aminte acum de Sfântul Marcos din muntele Fracesc, din Etiopia[1], care a ajuns din timpul vieții la o așa mare sfințenie încât muta munții și care spunea că cei care nu pot să facă acest lucru nu sunt cu adevărat creștini. Despre acest dar a vorbit și Sfântul Ilie într-o strofă citată și comentată ceva mai sus: „Cum nu mi s-a dat Duhul cu măsură/ Pânze de vis, din limbile de foc,/ Ne duc pe căi ce spațiile fură,/ Să mutăm munții, stelele din loc”. Dar aceste daruri Dumnezeu nu le dă spre a-i ului pe alții, iar Sfântul Ilie nu s-a folosit în timpul vieții de aceste harisme, pentru a face oamenii să creadă. El căuta tineri, oameni în general, cu care să vorbească, pe care să-i convingă și să-i aprindă de focul lăuntric al iubirii de Dumnezeu, nu indivizi care să fugă după minuni. De aceea și spune: „Noi azi în inimă Te vrem Tărie”. Și: „pentru fiii Tăi/ Neantul negru scapără de spectre,/ Substanța Te arată în văpăi”. Căci, într-adevăr, unii arată credință de slugi – de slujitori credincioși, dar totuși slujitori –, pe când alții credință de fii ai lui Dumnezeu, care, precum fiul cel mare din Evanghelie, n-au plecat niciodată de lângă Dumnezeu. Sfântul Grigorios Palamas, tâlcuind această pildă, spune: „Cine sunt oare argații [Lc. 15, 17]? Sunt aceia care, prin ostenelile pocăinței și prin smerenie, au dobândit mântuirea drept răsplată. Iar fii sunt aceia care s-au supus poruncilor Lui, prin iubirea lor față de Dânsul, precum Însuși Domnul a zis: «Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește» [Ioan 14, 21]”[2].

Iar „pentru fiii Tăi/ Neantul negru scapără de spectre,/ Substanța Te arată în văpăi”. Și, după cum a comentat Părintele Dorin, „«Nimicul, care nu știe de lumină» – după alte cuvinte ale sale –, acea stare profundă de concentrare interioară a rugăciunii isihaste, în care orice imagine și gând sunt scoase afară, e «neantul negru» din care țâșnește lumina dumnezeiască. Iar «substanța», lumina dumnezeiască, Te arată, Doamne, în văpăile dragostei dumnezeiești față de noi!”[3].

„Nimicul” sau „neantul negru” este sufletul smerit, adică, și care a ajuns să nu-și mai dorească nimic din lumea aceasta și a cărui minte nu-și mai imaginează nimic, golindu-se de gânduri.

Sau, cum spune Sfântul Sofronie Saharov: „Întorcându-ne întru nimic – noi devenim «materialul» din care îi este propriu Dumnezeului nostru a făuri. El, și nimeni altul, ne-a descoperit această taină. Lăsându-ne în sfintele Sale mâini, cercând asupra noastră înșine procesul Său plăzmuitor, înțelegem cum toate cele de la Dânsul trimise ne depășesc: nu a văzut-o mintea noastră, la inima noastră aceasta nu s-a suit (cf. I Cor. 2, 9). Și nu este capăt uimirii înaintea Lui”[4].

---

[1] A se vedea Viețile Sfinților pe luna aprilie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 73-74.

[2] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, op. cit., p. 41.

[3] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 62.

[4] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sofia, București, 2005, p. 179-180.