Predică la Duminica a 21-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
întotdeauna cuvintele lui Dumnezeu sunt sfinte și bune, sunt cuvintele mântuirii noastre. Și ele, ca sămânța de grâu, cad în orice suflet, în orice loc unde sunt auzite și primite și încolțesc imediat. Fac rod. Însă felul pământului e cel care contează! De felul pământului ține rodirea cea duhovnicească. Pentru că eu, cel care aud cuvintele lui Dumnezeu, trebuie să mă ostenesc să le lucrez în viața mea. Să le transform în propria mea viață. Și cuvintele Lui cele sfinte și bune devin viața mea, dacă eu le lucrez continuu și mă odihnesc neîncetat în cuvintele Sale.
Cuvintele Dumnezeieștii Scripturi trebuie să le citesc pentru ca să devină ale mele, să devină una cu mine. Pentru ca eu să mă pot zidi dumnezeiește prin ele. Dar ca să pot citi Scriptura trebuie mai întâi ca să o traduc. Și traducerea Scripturii e nevoință dumnezeiască continuă. Dar una e traducerea și alta e înțelegerea duhovnicească a Scripturii. Pentru că traduc textul, dar, mai apoi, Dumnezeu trebuie să mă lumineze ca să îl înțeleg. Și îl înțeleg pe măsură ce mă sfințesc neîncetat. Pentru că am nevoie de lumina Lui ca să văd lumina abisală a Scripturii.
La fel, ca să-i citesc pe Sfinții Părinți, eu trebuie să îi traduc mai întâi. Și apoi, trebuie să mă nevoiesc neîncetat pentru ca Dumnezeu să mă lumineze cu privire la ei, cu privire la cuvintele lor. Căci cuvintele lor sunt ale Lui, pentru că El i-a luminat să le scrie. Și Sfinții Părinți ai Bisericii sunt Sfinții Lui, cei pe care El i-a luminat și ni i-a dat nouă ca prieteni reali pe drumul mântuirii noastre. Ei sunt semnele drumului nostru. Și dacă urmăm semnele mântuirii, atunci mergem pe aceeași cale cu ei, pe calea lui Dumnezeu.
Ca să înțeleg cultul Bisericii, eu trebuie mai întâi să îl traduc. Să traduc Slujbele, să traduc cântările cele dumnezeiești, să traduc neîncetat. Și iată cum traductologia, știința traducerilor, mă întoarce mereu la Școală, la importanța Școlii în viața noastră, pentru că îmi arată că filologia e ușa spre orice știință. Pentru ca să învăț și, apoi, să predau ceea ce am învățat, trebuie să știu limba pe care o vorbesc. Să învăț știința limbii mele. Dar, totodată, să învăț și știința limbilor pe care le traduc. Pentru că toate sunt pentru învățat. Și, învățând mereu despre cele pe care le traduc, eu traduc voia lui Dumnezeu cu noi, traduc cuvintele Sale, traduc viața noastră autentică, viața de zi cu zi. Căci viața noastră de zi cu zi, viața noastră bisericească, e ascunsă în Scriptură, în Sfinți, în Slujbele Bisericii. Și nu o putem cunoaște, dacă mai întâi de toate nu o căutăm și nu o citim în sursele credinței, adică în cărțile Bisericii.
Cel care predică credința Bisericii în scris și prin viu grai seamănă sămânța Lui în inimile oamenilor. Și oamenii se schimbă pe măsură ce aud și se străpung la inimă de cele auzite. Pentru că atunci când nu știi, nu știi, pentru că nimeni nu ți-a vorbit. Dar când știi, când afli adevărul, atunci nu mai ești neștiutor, pentru că adevărul încolțește în ființa ta și te schimbă la modul copleșitor.
Am cumpărat de curând vedenia despre Iad și Rai[2] avută de Sfânta Cuvioasă Ekaterina Kurbatova [Екатерина Курбатова], ca Mireancă Evdokia [Евдокия][3], și pe care a scris-o Sfântul Cuvios Mărturisitor Gavriil Igoșkin [Гавриил Игошкин][4], după ce a ieșit din închisoare[5]. Și, cu toate că era aproape surdă, Sfântul Gavriil a vorbit cu ea printr-un tub prin care îi striga în ureche[6] și așa i-a comunicat toată această cutremurătoare vedenie dumnezeiască. Din care am să vă citez un pasaj elocvent despre cum arată chinurile Iadului. Pentru că, dacă nu știi, nu știi. Dar dacă știi, nu mai uiți niciodată…
Un Înger al Domnului a călăuzit-o în vedenia ei și el îi explica toate. Și Îngerul îi spune în vedenie: „«Vezi tu, Evdokia, cum suferă păcătoșii aceștia? Ei sunt ereticii. Sunt în fundul Iadului, în tartarul cel întunecat, loviți de trăsnete și săgeți fulgerătoare. Prin păcatele lor, ei și-au pregătit acest loc și s-au aruncat de bunăvoie aici, în acest groaznic chin. Prin ereziile și învățăturile [lor] perverse, ei au stins lumina Evangheliei pentru ei înșiși și au căutat să-i lipsească și pe alții de lumina adevărului. Ei nu numai că s-au îndepărtat de lumină cu nepăsare, ci au și luptat împotriva ei cu dușmănie și înverșunare, și astfel și-au pregătit un loc întunecat în tartar.
Focul care nu luminează, dar arde, este propria lor mândrie, mânia și viața [lor] pământească păcătoasă. Loviturile și săgețile fulgerelor sunt cuvintele și discursurile lor cu care au luptat împotriva adevărului și au lovit inimile ascultătorilor cu minciuni, înșelăciune și amăgire. Așadar, fiecare păcătos suferă și se chinuie din cauza păcatelor sale. Nimeni nu suferă din cauza păcatelor altora și nimeni nu este responsabil pentru crimele altora. Aici se împlinește zicala: <Ceea ce semeni, aceea seceri>. De asemenea: <Dacă semeni vânt, culegi furtună>…Aceasta este proprietatea păcatului». […]
Din toată mulțimea păcătoșilor chinuiți în piața din fața noastră, doi mi-au atras în mod deosebit atenția. După felul în care arătau și după ținută se vedea că aparțineau clerului. Deasupra lor, în mod special, se auzeau tunete asurzitoare și se săgetau fulgere, lovindu-i în inimă, în cap și peste gură. Fără îndoială, ei se remarcau printre ceilalți eretici, de aceea și săgețile fulgerului îi pedepseau cu o asemenea cruzime, că erau gata să-i nimicească. Voiam să știu cine erau ei și care au fost păcatul și greșeala lor.
– Cine sunt acești doi oameni asupra cărora tunetele și fulgerele se revarsă cu atâta furie? – am întrebat eu Tânărul[, adică pe Îngerul Domnului].
– Cel care este mai departe de noi, în mijlocul întregii adunări a ereticilor, este Arios[7], primul eretic, preot al Bisericii din Alexandria! Al doilea, care este mai aproape de noi, este Patriarhul Constantinopolului Macedonios[8]. Amândoi sunt dușmanii Bisericii lui Hristos. Prin învățătura lor eretică, ei au fost gata să răstoarne Creștinismul chiar din temelii. Așa cum sunt tunetul și fulgerul, scoteau ei cuvinte și gânduri ostile din gurile lor. Arios – împotriva dumnezeirii lui Hristos, iar Macedonios – împotriva dumnezeirii Duhului Sfânt. Ei blasfemiau, micșorând cele două persoane dumnezeiești în rândul creaturilor. Cu cât au luptat ei mai mult împotriva adevărului, cu atât primesc mai multă pedeapsă aici pentru păcatele lor. Ei au semănat vânt pe pământ, iar aici, în Iad, culeg furtună […]
Poate aș mai fi văzut și alte persoane deosebite printre ereticii chinuiți acolo, dar observațiile mele se opriră brusc, pentru că am fost aruncați în întuneric. O frică inexplicabilă și o groază de moarte mă cuprinseră atunci. Simțeam că ne apropiem de ceva cumplit, mai cumplit și mai înfricoșător decât ceea ce trebuia să văd și să aud în sânurile cele mai întunecate ale Iadului și tartarului. Sentimentul meu interior nu mă înșelă și prevestirile minții mele erau justificate. Prin atmosfera groasă și sufocantă de dedesubt îmi veneau în urechi țipete cumplite și sfâșietoare. Pe măsură ce ne apropiam, țipetele deveneau din ce în ce mai puternice. Puteam auzi deja clar plânsul, auzeam cuvintele de pocăință ale unui păcătos chinuit ajuns la disperare.
El nu se vedea, suferința lui nu era vizibilă, totuși, prin țipetele sale, prin gemete și plânsete, se puteau presupune chinurile de nedescris la care erau supuși cei de acolo. Ne-am oprit. Și din nou întunericul din jur se lumină. Apariția luminii pentru noi era o adevărată fericire.
Dar ceea ce ne dezvălui lumina și ceea ce se descoperea în fața noastră era numai groază și nenorocire. Stăteam lângă o cameră imensă. Nu exista perete frontal, așa că tot ce era în interior se putea vedea foarte clar. Mii de oameni atârnau cu capul în jos, legați cu lanțuri lungi de picioare și atârnând de tavanul foarte înalt. Un foc albastru transparent mocnea sub fiecare și un monstru imens îi păzea. Cu furie și cruzime acesta își lovea victima în cap, peste față, peste mâini și picioare cu un ciocan imens. Cei loviți gemeau, plângeau și urlau ca animalele. Toți implorau milă, însă nimeni nu le asculta strigătele, nimeni nu le asculta cererile. Pentru toți cei chinuiți în tartarul întunecat, apariția bruscă a luminii era un moment al uitării de suferință și al mângâierii, dar pentru cei din acea cameră, atârnați cu capul în jos, lumina nu aducea nicio mângâiere. Ei erau complet prinși de experiențele lor dureroase. Bătuți fără milă și chinuiți cu înverșunare, ei plângeau în hohote.
– Cine suferă și se chinuie atât de mult aici? – am întrebat eu.
– Cei care L-au răstignit pe Hristos, răspunse Tânărul.
– Se știe din Evanghelie că [doar] câțiva oameni au participat la răstignirea Mântuitorului Hristos, dar aici văd că nu- mărul lor era foarte mare. De unde sunt?
– Răstignitorii lui Hristos nu sunt doar cei ce L-au răstignit pe Golgota, ci și toți cei care au fost de acord cu această răstignire. Toți prigonitorii Bisericii lui Hristos, toți persecutorii creștinilor s-au adăugat și se vor adăuga acestui număr de nefericiți.
– Dar de ce suferă atârnând cu capul în jos? Oare păcatul pe care l-au săvârșit i-a lipsit de orice demnitate omenească?
– Nu numai păcatul răstignirii lui Hristos, ci orice păcat îl privează pe om de demnitatea sa și îl reduce la nivelul celor mai josnice necuvântătoare. Păcatul răstignirii lui Hristos este nemăsurat, [e] mai mare decât orice alt păcat. Este atât de greu și de rușinos, încât lumina zilei – soarele – nu ar putea privi fărădelegea acestor oameni și de aceea a ales să-și ascundă lumina. Prin această răstignire, dușmanii fără inimă ai lui Hristos au vrut să-I șteargă numele, să-L nimicească cu totul, să-L arate ca unul înfricoșător generațiilor următoare. Într-adevăr, numele lui Hristos a devenit înfricoșător, dar numai pentru demoni și închinătorii lor, iar pentru toți ceilalți oameni acest nume este de dorit, dulce și mântuitor. Prin urmare, păcatul acestor oameni i-a lipsit de demnitatea pe care ei înșiși au vrut să I-o distrugă lui Hristos, Cel pe Care L-au răstignit”[9].
Iar dacă data trecută am vorbit despre Patimile Domnului cele prea-cutremurătoare, pe care Îngerii Săi le știu și le-au inventariat și pentru noi, ca să ne pocăim din destul auzindu-le, iată că astăzi, prin acest fragment din vedenia Sfintei Ekaterina, vedem și noi duhovnicește chinurile ereticilor și ale celor care L-au răstignit și Îl răstignesc mereu pe Domnul prin lupta lor împotriva Bisericii Sale. Chinurile lor din Iad și cât de mari și dureroase sunt aceste chinuri. Pentru ca nimeni să nu spună că n-a auzit, că nu i s-a spus că cei păcătoși, care nu se pocăiesc, merg în Iad, pe când Sfinții Lui merg în Paradisul milei Sale.
Și când voi scrie Dogmatica mea, așa după cum și predic, voi vorbi despre eshatologie pe baza vedeniilor celor dumnezeiești. Căci numai cei care au văzut Iadul și Împărăția lui Dumnezeu sunt credibili. Numai ei ne dau mărturie de primă mână în cercetarea noastră teologică. Și când voi vorbi despre Crucea Domnului, voi vorbi și despre vedenia Sfântului Dimitrii al Rostovului, căci acolo, în vedenia lui, avem toate suferințele Sale cele pentru noi. Iar dacă ne străpungem inima de durere pentru Patimile Sale cele pentru noi și ne străpungem la inimă auzind vedeniile cele despre Iad, nu mai minimalizăm cuvintele Sale. Ci lăsăm cuvintele Sale să rodească în noi și să ne transfigureze neîncetat.
Căci a propovădui voia lui Dumnezeu înseamnă a dărui viață veșnică tuturor. Voia Lui este viața noastră veșnică. Dar voia Lui trebuie să devină voia noastră, iubiții mei, pentru ca să ne nevoim neîncetat și să ne facem vrednici de Împărăția lui Dumnezeu. Și ca să auzi și să vezi voia lui Dumnezeu, trebuie să ai urechi de auzit [Lc. 8, 8] și ochi de văzut. Iar auzul și văzul nostru sunt cuvintele și vedeniile Sale, cele pe care El ni le dăruie nouă în Biserica Sa. Pentru ca să înțelegem cu adevărat voia Lui și să ne sfințim mereu prin ea.
Tot azi îi pomenim și pe Sfinții Părinți de la Sinodul al 7-lea Ecumenic, Sinod care a avut 7 sesiuni și a durat între 24 septembrie-13 octombrie 787[10]. Un Sinod al toamnei și care a restaurat Sfintele Icoane în Biserica lui Dumnezeu. Căci dacă ereticul Arios nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, iconoclaștii doreau ca chipul Său să fie șters cu totul din istorie. Adică îl continuau pe Arios, pe cel care nega persoana Lui divino-umană.
Însă noi, privind la Sfânta Icoană a Domnului, la cum e ținut El în brațe de Maica Lui, de Născătoarea de Dumnezeu, vedem că El e Dumnezeu și om, iar chipul Său cel prea dulce și cel al Maicii sale sunt mângâierea noastră. Și dacă El are o Mamă, cum și noi avem o mamă, nu ne mai trece prin cap să luptăm împotriva familiei, așa cum e lăsată ea de la Dumnezeu, pentru că doar un tată și o mamă nasc un copil și îl cresc cu pace.
Vedem chipul Lui și știm că El e deoființă cu noi după umanitatea Sa. Dar, în același timp, El e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. El e Dumnezeu și om și S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Pentru ca să ne ajute pe noi să ne mântuim. Pentru ca să aibă o relație reală cu noi în Biserica Sa și să ne ducă pe fiecare zi spre Sine.
Dacă negi Dumnezeiasca Icoană a Domnului nostru Iisus Hristos, negi și cuvintele Sale. Pentru că cuvintele nu pot fi spuse decât de El, de persoana Sa divino-umană. Și dacă El S-a întrupat, atunci are chip și cuvinte, are Ucenici și Biserică, are Sfinți și Slujitori. Și Biserica Lui nu piere și nici nu se scindează în istorie, ci este una și aceeași până azi, chiar dacă mulți au căzut din credința ei și s-au depărtat de ea. Iar Sfinții Lui nu ajung în Iad, ci în Împărăția Lui cea veșnică, pe când toți cei păcătoși, care nu s-au pocăit de păcatele lor, merg în Iadul cel veșnic.
Așadar, iubiții mei, sămânța cade în inima ta și a mea, în inima tuturor. Ce facem, însă, noi cu ea? Ce fel de pământ suntem noi pentru cuvintele Lui? Căci credința și faptele noastre vorbesc despre noi, vorbesc veșnic. Și cel care se mântuie este în Împărăția Lui, pe când cel care nu se mântuie este în chinul Iadului. Și noi trebuie să fim corecți cu toți, adică să le spunem adevărul. Pentru că voia lui Dumnezeu e adevărul Lui cu noi, oamenii, și cu întreaga Sa creație. Amin!
[1] Începută la 7. 30, în zi de miercuri, pe 11 octombrie 2023. Cer senin, 7 grade, vânt de 5 km/ h.
[2] Sfântul Gavriil Igoșkin, O vedenie despre Rai și Iad. Viața de după moarte, trad. din lb. rusă de Eugen Diaconu, Ed. de suflet, București, 2023, 222 p.
[3] Amintită aici: http://mbrsm.ru/2022/11/26/ekskursiya-po-obiteli-dlya-nashej-sestry-iz-afriki/ și aici: http://mbrsm.ru/2016/09/07/kratkie-istoricheskie-svedeniya-arxitektura-svyatyni-monastyrya/.
[4] A se vedea: https://ru.wikipedia.org/wiki/Гавриил_Мелекесский.
[5] Sfântul Gavriil Igoșkin, O vedenie despre Rai și Iad. Viața de după moarte, op. cit., p. 5-10.
[6] Idem, p. 10.
[7] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Arie_(preot).
[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Macedonie_I_al_Constantinopolului
[9] Sfântul Gavriil Igoșkin, O vedenie despre Rai și Iad. Viața de după moarte, op. cit., p. 75-78.
[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Second_Council_of_Nicaea.