Mărturii II. 8
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mărturii ortodoxe contemporane
(vol. 2)
*
Sfântul Iosif Vatopedinul se jertfea adesea pentru oameni peste puterile sale. Și Domnul i-a făgăduit că va spori Mănăstirea Vatopediu, ceea ce a și făcut, deși, când s-a dus el acolo, a găsit doar 4 Monahi. Și Domnul a făcut o cetate din această Mănăstire. Sfântul Iosif avea doar 3 clase primare și a cerut de la Dumnezeu înțelepciune ca să conducă obștea. Și Domnul i-a adus aminte de Cincizecime. Și Sfântul său Stareț a coborât din cer și i-a dat o tăbliță albă. Și după ce a primit-o, ne spune el, „mintea mi s-a deschis și a început să lucreze în mine Cincizecimea. Și am început să scriu prima mea carte cu conținut teologic, iar acum am ajuns la cea de a optsprezecea”. Și aceasta e adevărata teologie: cea pe care Dumnezeu ți-o revelează. „Am primit toată taina revelației dumnezeiești: cum a fost creată lumea, cum a avut loc căderea omului, cum S-a deșertat pe Sine Fiul lui Dumnezeu, care va fi viitorul meu, cum să facem față diavolului aici, pe pământ, cum să deosebim harul de înșelare. Pe toate acestea mi le-a descoperit Cincizecimea, Duhul Sfânt”. Cel care crede în Dumnezeu și Îi urmează Lui, acela primește de la Dumnezeu mai mult decât și-ar fi putut imaginea. Pe când vorbea, avea 100 de Monahi în ascultarea sa. De diverse naționalități, printre care și români. Mama noastră e harul, cel care ne unește pe noi toți în Biserică. „Creștinilor adevărați li se face simțită, vie, lucrarea sfințeniei înlăuntrul lor”. „Îngăduiți-vă unul pe altul cu milostivirea lui Hristos!”[1].
*
În jurnalul său, Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu ne vorbește despre o minune a Preacuratei Stăpâne cu o femeie musulmană: „Astăzi am vizitat cu toții Mănăstirea Saydnaya[2]. Aici s-a petrecut o minune, în felul următor: O femeie musulmană din Damasc, neavând copii, a fost îndemnată de o creștină să se roage Maicii Domnului de la Saydnaya. Ea s-a rugat și la vremea potrivită a născut un copil, dar copilul avea chip de animal. Îngrozită, mama a tăinuit acest lucru față de soțul ei. A venit din nou pe jos de la Damasc, 28 de kilometri, până la Saydnaya, aducând cu ea un bidon cu untdelemn pentru candela Maicii Domnului. Când a urcat scările de piatră, care urcă de pe terasă către Biserica din cetate, scapă bidonul de untdelemn și din el se varsă puțin untdelemn pe treapta de marmură. Încercând să-l șteargă, a apărut un chip al Maicii Domnului, colorat ușor în culorile curcubeului. Maica Domnului în nimb alungit, în picioare. Câțiva centimetri lungime. Încercând să-l spele cu benzină, mai tare s-a pronunțat. Această imagine este și acum pe treapta a 2-a din al doilea grup de trepte, spre dreapta. Am făcut fotografii. Când s-a întors, mama și-a găsit pruncul normal, cu un chip deosebit de frumos”[3].
*
Sfântul Cuvios Emilianos Vafidis [Αιμιλιανός Βαφείδης], Simonopetritul [Σιμωνοπετρίτης][4], spunea: „Mănăstirea este un chip al Bisericii înseși, este o Biserică întreagă, este o sinaxă a Bisericii înseși. Iar Starețul, Igumenul ei, este chipul lui Dumnezeu, este în locul lui Hristos, iar ceilalți alcătuiesc ceata Sfinților. Este, așadar, o taină Mănăstirea și, în consecință, Starețul este elementul văzut al tainei, care Îl ascunde pe Cel nevăzut, pe Dumnezeu, și tot ceea ce există în Biserică și care nu se vede, dar se înțelege. De vreme ce viața unui Stareț este atât de tainică și de minunată, după cum înțelegeți, aceasta înseamnă că el este și cârmuitorul, pentru că el este cel care îi va modela pe acești oameni, care vor trebui să asimileze viața Bisericii și viața lui Hristos. Așadar, Starețul nu are menirea doar de a se îngriji de mâncarea și de nevoile de zi cu zi ale obștii, ci, mai întâi de toate, el este cel care îndrumă sufletele lor în chip tainic, pentru ca acestea să ajungă la desăvârșita lor unire tainică cu Dumnezeu. Și, după cum ați înțeles, Mănăstirea este o cetate, este o adevărată obște, este obștea Paradisului, este obștea Împărăției cerurilor, este obștea tuturor Sfinților. Iar fiecare Monah are drepturi absolute în viața lui Hristos, iar Hristos are drepturi absolute în casa fiecărui suflet în parte, pentru ca încetul cu încetul să-l înalțe și să-i dăruie harul lui Dumnezeu. […] Căci Monahul trebuie să învețe să-și strige Învățătorul, pe Domnul său[5]. Pentru că trebuie să aibă duhul familiarității cu El, duhul iubirii, la fel cum avea ceata Apostolilor cu Domnul. Iar în final, prin toată osteneala sa de zi cu zi și cu toată purtarea de grijă a Sfintei Treimi asupra Mănăstirii, el să dobândească acest lucru: simțirea lui Dumnezeu, ca Unul ce este viu și împreună-viețuitor și împreună-petrecător cu el. […] Căci Monahul trebuie să trăiască deplina comuniune dintre Dumnezeu și oameni. […] Iar Starețul îl pune pe Monah înaintea Domnului, a Celui care le unește pe cele despărțite, adică pe cele pământești cu cele cerești, pentru ca să existe o însoțire adevărată între ele. Iar toată ascultarea Monahului și dragostea lui față de Stareț este față de Hristos. De aceea, Starețul nu este pentru Mănăstire o persoană de moment, ci este acela care iese din râul Tradiției Ortodoxiei, care izvorăște din mișcarea Preasfântului Duh. Și chiar dacă acela e om, se desființează simțirea umană în cazul Mănăstirii. Căci, pe de o parte, trăiește în mod concret, fiind un om deplin și viu, dar, pe de altă parte, el este acela care se află în slujba lui Dumnezeu și, prin urmare, nu mai are simțirea lumii prezente, pentru că simte, într-un anume fel, că mintea lui este în cer. Căci simte că trăiește cerul, că trăiește cu Dumnezeu”[6].
*
Am văzut, într-o filă video pe TikTok, secvențe din viața Sfântului Gabrieli Georgianul (1929-1995). Ochii săi vii, suferinzi și mult înțelegători…Închinarea sa adâncă, dar și ridicările mâinilor sale spre cer, la rugăciune. După ce a binecuvântat-o preoțește pe o femeie pe cap, i-a pus mâinile pe cap – aceea sta în genunchi în fața lui –, și s-a rugat pentru ea. Iar la finalul filei video am văzut Sfintele sale Moaște în raclă, cu Sfânta lui Icoană deasupra lor.
*
Sfântul Emilianos Vafidis, într-o predică audio a sa[7], a spus: „Faptul de a intra în Biserică este cel mai mare privilegiu pe care îl poate avea un creștin. Trăim aici harul lui Dumnezeu. Trăim mântuirea noastră. Rezultatele lucrării de mântuire a Dumnezeului nostru, a Marelui Arhiereu. Aici, în Biserică, putem tălmăci acel cuvânt pe care-l rostește Apostolul: «O dată pentru totdeauna a intrat Hristos în Sfânta Sfintelor, prin însuși sângele Său și dobândind răscumpărare» trăiește pentru noi și profețește și Își înalță mâinile către Tatăl Cel ceresc. Și ce înseamnă lucrul acesta? Că o dată Și-a vărsat sângele Hristos. Că o dată a intrat în Sfânta Sfintelor. Și din ziua aceea nu contenește să ne pomenească înaintea Sfinților, și, mai ales, a Maicii Sale, a Preasfintei noastre Fecioare, ca ei să mijlocească înaintea Tatălui ceresc pentru noi, pentru inimile noastre, pentru păcatele noastre, pentru durerile noastre, pentru dezamăgirile vieții noastre.
O dată S-a suit în cer, dar pentru totdeauna. Căci El nu cade din tronul pe care a șezut la dreapta Tatălui Său Cel ceresc. Așadar, ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă că atunci când intrăm în Biserică pentru a participa la Sfânta Liturghie nu trăim o faptă oarecare, căci nu e ceva care «nu contează, pentru că vom veni și mâine și poimâine», ci este o faptă unică. Căci mergem la Cel pe care L-am iubit, la Cel care Și-a dat viața pentru noi. Mergem la Hristos! Și unde se află Hristos? Aici se află Hristos! […[8]] Însă Hristos Se află de-a dreapta Tatălui ceresc, în Sfânta Sfintelor.
Prin urmare, să nu credeți, iubiții mei, că atunci când intrăm în Biserică, intrăm și plecăm și iarăși intrăm! Nu! Ci urcăm și intrăm în Sfânta Sfintelor, sus, în ceruri. Cum înlăturăm dvera și iese Hristos, Sfântul Potir, tot astfel deschidem poarta cerurilor și intrăm noi, noi cei păcătoși. În timp ce intrăm în Biserică, în timpul Sfintei Liturghii, noi ne suim în Ierusalimul cel de sus. Înțelegeți ce lucru măreț este acesta, acesta pe care îl trăiește sufletele noastre? Căci vom ședea de-a dreapta Tatălui și vom dobândi cinste din cinstea Hristosului nostru. […] Așadar, când intrăm în Biserică, noi străbatem distanța de la pământ la ceruri. Și străbatem stelele, lăsăm Îngerii în urma noastră și urcăm acolo unde se află Sfânta Treime. Asta înseamnă taină! Vedem pâinica și vinul. Dar care dintre noi nu crede că acestea sunt Hristos? Căci altceva vedem, altceva mirosim…Acesta este vinul și aceasta este pâinea! Dar nu, ele sunt Hristos!
Și această taină se petrece și aici…Ce vedem? Că ne aflăm înaintea Icoanelor, jos, sub policandre, unul lângă celălalt. Greșit! Este taină! Pentru că nu suntem aici, ci suntem acolo, sus! Și acolo suntem toți, împreună. Împreună cu cetele Sfinților. Împreună cu cetele Îngerești. Împreună cu Serafimii cei cu câte 6 aripi și care zboară atât de repede, pentru ca să ne învețe și pe noi să alergăm spre Hristos ziua și noaptea. Împreună cu Heruvimii cei cu ochi mulți, ca să ne deprindă ochii noștri a-L descoperi pe Hristos. Asta înseamnă taina Bisericii noastre!”.
[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=NfsqITLEdgg.
[2] Din Siria, cf. https://renaldonita.ro/o-minune-covarsitoare-a-maicii-domnului-intamplata-in-siria/.
[3] Arhimandrit[ul] Sofian Boghiu, Jurnal, Ed. Bizantină, București, 2019, p. 284.
[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Αιμιλιανός_Σιμωνοπετρίτης.
[5] Avem aici răspunsul la întrebarea de ce trebuie să ne rugăm mult, neîncetat Domnului: pentru ca să ajungem familiari cu El.
[6] O filă video de pe TikTok, cu traducere în limba română de Părintele Cătălin Dobri. A se vedea: https://doctorat.unibuc.ro/events/dobri-catalin/.
[7] Downloadată după TikTok. Cu traducere în limba română de Elena Dinu, făcută în 2019. A se vedea: https://edituradoxologia.ro/autor/elena-dinu și https://independent.academia.edu/ElenaDinu3.
[8] Și aici L-a numit pe Hristos Domnul „a doua persoană” a Treimii, în mod eretic, pentru că nu există anterioritate și posterioritate în Treime, atâta timp cât toate persoanele dumnezeiești sunt împreună-veșnice și fără de început. De aceea, am eliminat acea porțiune.