Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [16]
Dumnezeu, „pe deasupra umbrei și luminii” acestora pământești, face ca sufletul să rodească un rod lăuntric luminos, o altă lumină, interioară, de o mult mai mare intensitate: „rodești în dar a sufletului torță”. Și „la fel vibrezi de dincolo de linii”: adică lumina dumnezeiască, plină de viață și putere, o simțea vibrând „dincolo de liniile” existenței acesteia pământești sau dincolo de alt fel de linii (însemnând, poate, hotare, limite) pe care le vedea în extaz.
Părintele Dorin consideră, în comentariul său, că Sfântul Ilie s-a referit numai la ceea ce contempla și simțea în vedeniile sale: „Cum sau după cum, «pe deasupra umbrei și luminii», adică numai pentru că văd lumina dumnezeiască și aspectele pe care aceasta le ia, «rodești» în mine, «în dar» – nu din puterea mea spirituală – flacăra vie a dragostei sufletului meu, la fel sau tot la fel, vibrezi, creezi continuu, Prea Curată Treime, «de dincolo de linii», adică de formele și aspectele creației dumnezeiești, pe care mi le dai să le văd în vedere dumnezeiască”[1]. Adică simțea Dumnezeirea vibrând din infinit, din veșnicie.
Din „întunericul” sufletului care se roagă smerit și plin de dor „țâșnește forță”, lumina dumnezeiască. Forța care învinge întunericul.
Astfel, Sfântul Ilie a cunoscut prin experiență că „Voința, forța, visul conștiinței/ Există-n veci” și că „vidul e părere”. Odată ce Dumnezeu ne-a adus întru existență, voința noastră, forța noastră lăuntrică (din darul său), visul conștiinței noastre sunt indeniabile. Nu le mai poate nega nimeni și ele, de aici înainte, „există-n veci”. Nimicul, „vidul e părere”, o ipoteză filosofică falsă.
Nu mai există întoarcere a ființei raționale în nimic, la starea din care a fost scoasă de Dumnezeu prin creație. Nu mai există decât veșnicie înaintea noastră. Iar Sfântul Ilie a primit această certitudine nu numai prin credință, ci și prin trăire, prin extaz, prin ieșirea cu duhul în veșnicie. Și astfel a ajuns la acea credință despre care vorbește Sfântul Pavlos: „Iar credința este ipostasul [certitudinea] [celor] nădăjduite, dovedirea lucrurilor [celor] nevăzute” (Evr. 11, 1-3)[2].
„Credința rupe vălul neființei”, vălul așezat pe mintea[3] celor care sunt ispitiți, la nivel teoretic, să creadă în această ipoteză a întoarcerii la neființă. Vălul demonic care înfășoară mințile neluminate de Dumnezeu.
„Credința rupe vălul neființei,/ Când dragostea ne-adună în tăcere”, când dragostea face să tacă zarva ideilor și opiniilor drăcești care zumzăie în capul nostru, fără fundament rațional și existențial. Căci, chiar dacă mintea e ispitită să pună în balanță teorii filosofice și doctrine diverse, iubirea care nu suportă ca sufletele să piară vine în ajutorul ei și o canalizează spre adevărata învățătură. Iar dragostea de Dumnezeu și de oameni aduce tăcerea binefăcătoare în mințile și sufletele noastre, tăcerea minții cea plină de pace, care ne adună împreună înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Ilie, dobândind virtuțile dumnezeiești, credința, nădejdea și dragostea, vorbea astfel din experiență și se bucura de vederi și încredințări dumnezeiești, înțelegând tot mai bine ce mare durere este pentru sufletul omenesc să rătăcească în hățișul părerilor cu pretenții intelectuale. Dar, din cauza egoismului, a iubirii de sine și a superbiei luciferice, sunt foarte mulți care nu pot să iasă din mărăcinii gândirii filosofarde.
[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 62.
[2] A se vedea Epistola către evrei, traducere din BYZ de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/05/24/epistola-catre-evrei/.
[3] Cf. II Cor. 3, 14.