Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [17]
„A înviat în Trup de cer Cuvântul”: Dumnezeu Cuvântul a înviat cu trup transfigurat, nemuritor, ceresc. A îndumnezeit și a făcut trupul omenesc, luat din preacuratele sângiuri ale Preasfintei Maicii Sale, cu totul incoruptibil și desăvârșit. „Și a rămas în noi călcând abisul”: rămâne în noi când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului cu smerenie și pocăință. Rămâne în noi, cu moartea Sa pe moartea noastră călcând, „călcând abisul” păcatelor noastre. Pentru că este Dumnezeu, Creatorul lumii, care are puterea de a călca peste ape și îneacă marea fărădelegilor noastre în oceanul milei Sale. „Abis pe abis cheamă în glasul căderii apelor Tale” (Ps. 41, 8): abisul sufletului nostru cheamă abisul iubirii de oameni al lui Dumnezeu. Și când noi Îl chemăm cu dor și cu pocăință sinceră, El vine și rămâne în noi „călcând abisul”.
„Te cheamă azi, suspină-ntreg pământul,/ Căci ne-ai sădit în sânge Paradisul”: Te cheamă întreg pământul, toată firea și întreaga umanitate, pentru că toți oamenii au în sânge Paradisul. Nu patimi are omul în sânge în primul rând, nu clocotul zburdălniciei, așa cum se spune adesea, inclusiv de către poeți, ci pacea și frumusețea Raiului. De la crearea omului, Dumnezeu a pus în ființa lui Paradisul și omul simte chemarea lui din adâncul ființei sale.
Patimile au apărut în sângele nostru mai târziu, nu au fost de la început, așa cum le-a expus poetic și Lucian Blaga: „cu sânge tânăr încă-n vine, cu patimi mari în sânge, cu soare viu în patimi” (Liniște) – soare viu al clocotului pătimaș, nu al vieții harului. Și, cu toate aceste patimi sau dincolo de ele, din adâncul ființei, același Blaga aude „cum bate ca o inimă un clopot/ și-n zvonuri dulci/ îmi pare/ că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge” (Gorunul), stropi de liniște cerească: „simți Paștile-n liniști” (1917) și „aceasta e pacea. Pacea, în care/ crește imperiul/ ceresc printre noi” (Estoril).
Pentru că mai întâi Dumnezeu a pus liniștea în sângele nostru, liniștea dulce a Paradisului, și apoi, după căderea în păcat, a început să ne curgă prin vine lava patimilor de multe feluri, a mâniei, a poftei etc.
Dumnezeiescul Ilie spune deci adevărul: în sângele tuturor oamenilor curge Paradisul sau măcar sămânța Paradisului, sădită de la bun început, de către Dumnezeu. Toți îl simt, dar nu toți vor să îi asculte chemarea. Toți aud foșnetul pomilor Raiului în sângele lor, dar puțini iubesc liniștea, pacea dumnezeiască.
Nu suntem, nici măcar în trupul nostru, în viața noastră biologică, plămadă de pofte și instincte primare care mai de care mai sălbatice și mai crude, așa cum ideologia vremii noastre încearcă obstinat să ne învețe. Ci: „Te cheamă azi, suspină-ntreg pământul,/ Căci ne-ai sădit în sânge Paradisul”! După cum a zis și Sfântul Apostol Pavlos: „Căci am cunoscut că toată zidirea împreună suspină […] și noi înșine în noi înșine suspinăm, înfierea așteptând, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 22-23), adică a doua venire a Mântuitorului nostru și învierea trupurilor noastre, transfigurate, așa cum Cel dintâi „a înviat în Trup de cer Cuvântul”.
„Te-ai înălțat văzut de noi la ceruri” – văzut de oameni, de Sfinții Săi Apostoli –, „Ca să ne lași în suflet bucuria,/ De-a căuta prin Duh și adevăruri”. Căci „[Iisus] i-a scos pe ei afară, până întru Bitania și, ridicându-Și mâinile Sale, i-a binecuvântat pe ei. Și a fost, când i-a binecuvântat El pe ei, [că] S-a depărtat de ei și Se înălța întru cer. Iar ei, închinându-I-se Lui, s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare” (Lc. 24, 50-52). Și având în suflet bucurie mare, Sfinții Apostoli au așteptat pogorârea Mângâietorului promis, a Duhului Sfânt.
Sfântul Ilie a rezumat acestea în versurile sale („Te-ai înălțat văzut de noi la ceruri/ Ca să ne lași în suflet bucuria,/ De-a căuta prin Duh și adevăruri”), mărturisind astfel că toată lucrarea Mântuitorului pe pământ se revarsă peste toți oamenii. Dumnezeu, Care S-a înălțat odinioară, în fața Sfinților Apostoli, S-a înălțat lăsând tuturor oamenilor, din toate secolele, „în suflet bucuria”. Numai că trebuie să vrem, întru această bucurie harică, să căutăm „prin Duh și adevăruri”, ca să primim și noi ceea ce au primit Apostolii Săi, dar și Sfântul Ilie și toți Sfinții care s-au nevoit și s-au curățit de patimi. Bunătatea lui Dumnezeu se revarsă peste toți oamenii din toate secolele.
Fiecare om este „contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu” (cum tot Blaga zice într-o poezie, Cântec pentru anul 2000), adică simte prezența nu numai a celor vremelnice, care zboară pe lângă el, ci și a Veșniciei, prezență care nu e o metaforă, ci o realitate foarte vie în sufletul fiecărui om, așa cum are în sânge Paradisul. De aceea spune Sfântul Ilie: „Să înflorim cântându-Ți veșnicia! // Dumnezeiesc mister!… Admir făptura,/ De veșnicie astăzi tot mai trează,/ Nu ne înfrâng torturile, nici ura,/ Părtaș în trup Cuvântul scânteiază!”. Spre deosebire de mulți dintre noi, care ne plângem adesea că lumea e tot mai păcătoasă și mai decăzută, Sfântul Ilie, în mijlocul ororilor și al atrocităților la care era zilnic martor, în lagărele comuniste, putea crede în setea oamenilor de Absolut și putea compune acest vers: „Admir făptura,/ De veșnicie astăzi tot mai trează”! Dar aceasta pentru că trăia, chiar în trupul său, părtășia cu Cuvântul care „scânteiază”, care scânteia în ființa lui prin vederea luminii dumnezeiești în extaz duhovnicesc. Cuvântul care „a înviat în Trup de cer”, Cuvântul care calcă în noi abisul, Care S-a înălțat și ne-a lăsat în suflet bucuria de a căuta „prin Duh” pe Duhul, „prin adevăruri” pe care tot El ni le revelează.