Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [18]

„Am răsărit cu soarele, cu luna,/ Cu spații și cu vremuri am cules”: Sfântul Ilie indică o trăire plenară, o dorință foarte intensă de a simți și a experimenta tot ceea ce înseamnă viață, dar într-un sens ce nu implică nimic pătimaș sau păcătos.

Auzim pe foarte mulți oameni și destul de des (și foarte mulți tineri, din păcate) mărturisind dorința de a experimenta plăcerile vieții, de a face păcate și a cădea în vicii și excese de toate felurile (droguri, violență, sex, alcool, bani, lux, putere etc.), considerând că acestea sunt adevărata viață și în delirul unor asemenea excitante se trăiește viața la limitele ei. Ceea ce nu văd ei sau nu vor să recunoască e că acestea aduc numai tulburare și întuneric în suflet și din ce în ce mai multă suferință.

Sfântul Ilie, în copilăria și tinerețea sa, nu a fost atras de nimic din toate acestea, mai degrabă îi provocau repulsie. Căuta singurătatea, meditația, natura, cărțile. Nu s-a apropiat de niciun viciu și s-a păzit în curăție. Se bucura de frumusețea cosmosului zidit de Dumnezeu, de lumina Lui („Am răsărit cu soarele, cu luna”) și căuta să înțeleagă viața ca fagure al înțelepciunii lui Dumnezeu („Cu spații și cu vremuri am cules”), pentru ca: „Prin Fiul, întru Tatăl, să fim una!/ Cu electroni, cu-ntregul univers”. Cel ce iubește toate câte a zidit Dumnezeu, de la soare până la cele mai mici particule ale materiei, care a contemplat răsăriturile de soare și de lună dar a citit și despre tainele universului microscopic, vrea ca toată această frumusețe să nu se piardă, ci să se mântuie prin om, care este o chintesență a întregii creații, „de piatră, vegetație-ntrupare”, cum zice poetul nostru într-un alt vers, macrocosmos în microcosmos.

Rugăciunea Mântuitorului, către Tatăl, la Cina cea de taină, a fost: „Părinte Sfinte, păzește-i pe ei în numele Tău, pe care [Mi] i-ai dat Mie, ca să fie una, precum Noi [suntem una]!” (In. 17, 11). Iar Sfântul Ilie se ruga ca „Prin Fiul, întru Tatăl, să fim una!/ Cu electroni, cu-ntregul univers”, tocmai pentru că firea umană asumată de Domnul în ipostasul Său este o chintesență a întregii creații. Omul iubește toată zidirea și vibrează la undele harului din respirația ei, pentru că o poartă în sine, în alcătuirea lui trupească, și, în același timp, este învățat de harul lui Dumnezeu să o iubească și să se îmbete de frumusețea și de înțelegerea ei.

Strofa următoare cred că se referă din nou la ceea ce Sfântul Ilie vedea în lumina dumnezeiască: „Amețitoare fulgere m-afundă/ În tot ce simt, ce-aud și ce privesc,/ În dragoste vibrație sunt, undă,/ În neclintire-s cel ce mă clintesc”. Era cu totul uimit și atras de fulgerele luminii în răpirea extazului, simțindu-se ca o „vibrație” sau „undă” în universul iubirii lui Dumnezeu, al Împărăției cerurilor. Și, în același timp, „în neclintire-s cel ce mă clintesc”: în neclintirea veșniciei, se simțea ca cel ce se mișcă sau este mișcat în și prin iubirea lui Dumnezeu. Într-o cunoscută rugăciune către Hristos a Sfântului Isaac Sirosul, acesta zice: „Numără-mă între oile turmei Tale preaalese! […] Căci inima lor curată este sălașul Tău și se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine, în necazuri și în toate felurile de chinuri”[1].

Tot Sfântul Isaac spunea: „Există o rugăciune curată și o rugăciune duhovnicească. Cea din urmă e mai mare decât cea dintâi așa cum lumina soarelui e mai mare față de licărirea unei candele. […] Rugăciunea duhovnicească e însă cea pusă în mișcare în înțelegere de lucrarea Duhului Sfânt potrivit unei simțiri mai presus de cunoașterea făpturilor. […] Prin lucrarea Duhului Sfânt, nu din voie proprie, în ea firea iese din ceea ce este al ei și atunci în ea e doar sufletul uimit de Slava dumnezeiască, după asemănarea puterilor sfinte [ale Îngerilor]… […] Ci atunci când totul e în liniștire, Duhul își împlinește în ea rugăciunea Lui proprie, și nu mai e nici măcar rugăciune, ci tăcere”[2].

Este și cazul Sfântului Ilie, care a ajuns la o astfel de rugăciune-tăcere sau înălțare duhovnicească până la contemplarea în extaz a strălucirii descoperirilor lui Dumnezeu.

Dar aici a ajuns prin mult efort, prin multă asceză interioară, pe lângă chinurile și suferințele provocate de temnița comunistă. Și pentru că cel care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu prin harul Său și a văzut lumina dumnezeiască nu le mai poate uita vreodată și e mereu plin de dor și de tânjire, cum zice Sfântul Siluan Atonitul, de aceea și Sfântul Ilie se ruga: „Cu plânsul greu, cu pământeană gură,/ De piatră, vegetație-ntrupare,/ Rugămu-ne (suntem a Ta făptură):/ Ne cheamă iar la cer, Cutremurare!”. Căci „cine a cunoscut dulceața Duhului Sfânt, acela știe că ea întrece neasemănat toate și nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnului, își găsește odihna în Dumnezeu și se bucură și plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toți pe Domnul și îi este milă de ei”[3].


[1] Carte de rugăciuni, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1999, p. 304.

[2] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici (partea a III-a), în românește de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 183-184.

[3] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 104.