Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [19]
Când Sfântul Ilie spune „Măreață și fantastică e viața!”, el nu se referă la viața trăită în mod tumultos-păcătos, la senzațiile tari pe care le caută mulți în ziua de astăzi și le-au căutat mulți și în trecut (chiar dacă nu le-au numit astfel), ci la măreția dumnezeiască ascunsă în toate detaliile existenței, la ceea ce doar harul lui Dumnezeu îți dă cu adevărat să simți că este darul existenței, al ființării.
Iar aici, mai mult, Sfântul Ilie vorbește despre viața dumnezeiască, viața în lumina lui Dumnezeu, în Împărăția cerurilor, căci spune mai departe: „Din orice punct, noiane de scântei!”. Nu doar străluciri, sclipiri și scânteieri ale luminii dumnezeiești, ci „noiane de scântei”!
Și iarăși mă gândesc că, dacă pe noi, strălucirile razelor soarelui prin frunzișul pomilor sau pe valurile mării ori pe unde de râuri sau izvoare ne fură și ne bucură atât de mult, cum trebuie să fie bucuria Sfinților când contemplă „noiane de scântei” pline de frumusețe și de lumină preacurată necreată!
Dar pentru a vedea și a simți această frumusețe de negrăit, despre care Sfântul Pavlos spunea că este peste simțirea și închipuirea omenească și că nu poate fi descrisă în cuvinte, Sfântul Ilie (și toți Sfinții) au dus o luptă înfricoșătoare cu patimile și cu demonii: „Sunt clipele ca flacăra, ca gheața,/ Când ne luptăm la limitele ei!”.
Această luptă preaînțeleaptă pentru curățirea de patimi „pare nebunie/ Și neghiobie ființelor din glod…”. Pentru că oamenii trupești, care privesc numai spre pământ și spre desfătarea lor la nivel biologic, nu au cum să înțeleagă de ce asceții (atleții lui Dumnezeu) se lipsesc singuri de multe plăceri ale vieții și aleg să trăiască în chinuri, necazuri și suferințe, marginalizați și defăimați, urmăriți, persecutați sau chiar uciși (în toate epocile, nu numai în cele de prigoană fățișă din partea autorităților), pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu și pentru a nu se transforma în porci cu chip de om, ci în Îngeri cu trup.
Finalul poeziei este în același timp un îndemn și o concluzie firească, având în vedere cele susținute de autor în versurile sale: „Năvală fii! Spre ceruri să învie,/ Din putrezirea morții, veșnic rod!”.
Dacă „ființele de glod” vor să rămână în nămolul din care nu se vede niciodată cerul, considerând că viața veșnică e un basm care nu merită atenție, cei care nu pot să accepte minciunile ideologiilor ateiste și iluziile viciilor trebuie „să năvălească” spre a cuceri Împărăția lui Dumnezeu. Căci „din zilele lui Ioannis Botezătorul [și] până acum Împărăția Cerurilor se ia prin tărie/ putere/ silire/ străduință și puternicii/ înflăcărații/ nevoitorii o iau pe ea” (Mt. 11, 12).
De când a înviat Mântuitorul, moartea a fost omorâtă, desființată. Deci, „Spre ceruri să învie,/ Din putrezirea morții, veșnic rod!” al nevoinței pentru Hristos. Rodul cel veșnic este învierea și viața veșnică în Împărăția Sa.