Predică la Duminica a 24-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
dacă am fost cu Sfânta Cuvioasă Ekaterina Kurbatova în Iad și am văzut chinurile celor păcătoși, chinurile celor care nu s-au pocăit pentru păcatele lor, în predica de azi vom merge împreună cu ea în Rai, pentru ca să vedem unde trebuie să ajungem și noi.
Căci după ce a fost scoasă de Sfântul Înger din Iad, ea a început să vadă arbuști și flori din loc în loc, fiind anunțată de Înger că Iadul a rămas în urmă, pentru că acum va vedea mângâierea și bucuria ei[2]. A călătorit pe o cărare îngustă, printr-o câmpie, ajungând la un zid înalt. Și acesta avea porți și deasupra porților era Crucea Domnului care strălucea dumnezeiește. Și a văzut inscripția, ca un fulger, că acolo e Raiul lui Dumnezeu, lucru care a umplut-o de bucurie dumnezeiască[3].
Și porțile Raiului s-au deschis în fața lor, pentru că mila lui Dumnezeu era cu ea, cu Sfânta Ekaterina, care, ca Mireancă, s-a numit Evdokia[4]. Și ea a avut această vedenie pe când era Mireancă și apoi s-a făcut Monahie. Și când a ajuns în Împărăția Lui, Îngerul Domnului i-a spus că a ajuns acolo doar pentru mila Lui și a auzit glasurile îngerești ale unui cor nevăzut[5]. Însă, ne spune ea, „din cauza sunetelor acelor cântări melodioase, a revărsării cântărilor pline de bucurie, simțeam că mă topesc și mă destram. Dar, în același timp, lumina strălucitoare care mă învăluia îmi dădea curaj, mă revigora, mă întărea, ajutându-mă să stau ferm pe picioare, să aud și să percep tainele ce mi se dezvăluiau”[6]. Pentru că lumina strălucitoare pe care o vedea era slava lui Dumnezeu, cea care ne bucură, ne întărește, ne curățește, ne luminează și ne sfințește și pe noi acum, în Biserica Lui. Căci aici, cât și în Împărăția Sa, slava Lui este bucuria și viața noastră.
A simțit miresme tot mai noi și mai plăcute în Raiul lui Dumnezeu, unde totul e plin de curăție și de sfințenie. Era plină de slava lui Dumnezeu și de bucurie sfântă, simțind să îi iubească și să îi umple de fericire pe toți oamenii[7]. De unde înțelegem iubirea nesfârșită a Îngerilor și a Sfinților față de noi, care doresc să ne umple cu totul de slava Lui, de care ei sunt plini.
Și a mers mai departe, împreună cu Sfântul Înger, cu cel care a călăuzit-o în Paradis, „și, cu cât înaintam mai mult, cu atât mai bogat și mai frumos era totul acoperit de verdeață și [de] flori. Nu puteam admira îndeajuns copacii extraordinari cu fructe pe care nu le mai văzusem vreodată; le puteam atinge cu mâna. Și deasupra lor erau vârfurile uriașe ale copacilor cu frunze late. Acolo am văzut și câteva fructe neobișnuit de frumoase. Vedeam ceea ce la început era de neînțeles pentru mintea mea pământească: flori lângă fructele din pom. Apoi am primit descoperirea că pomii Raiului au capacitatea de a da rod încontinuu, hrănind locuitorii de acolo cu darurile minunate ale lui Dumnezeu”[8].
Mergând spre centrul Raiului, a început să îi vadă pe Sfinții lui Dumnezeu, care aveau chipuri luminoase și priviri limpezi, purtând haine ușoare și lungi[9]. Și Îngerul i-a spus că primii Sfinți pe care i-a văzut sunt Sfinții Patriarhi ai Vechiul Testament, de la Sfântul Adam la Sfântul Moisis, care mergeau să o prăznuiască pe Născătoarea de Dumnezeu. După care i-a văzut pe Sfinții Profeți, Sfântul Moisis având chip strălucitor ca soarele, iar Sfântul David avea psaltirionul în mâinile sale[10]. După care îi vede pe Sfinții Apostoli și pe Sfinții Părinți apostolici. Îl vede pe Sfântul Apostol Petros, care strălucea ca o lumină binecuvântată, în mâini având niște chei, iar din buzele sale ieșeau săgeți de foc și înscrisuri ca de fulger, dându-și seama că prin harul său a putut citi inscripția „Raiul”, cât și înscrisul: „Acestea sunt porțile Domnului și cei Drepți vor intra prin ele”[11].
Îngerul Domnului i-l revelează pe Sfântul Ioannis Teologul, pe care Sfânta Ekaterina îl vedea înconjurat într-o flacără dumnezeiască de culoare albastră, care este flacăra iubirii dumnezeiești[12]. După care îl vede pe Sfântul Pavlos, despre care spune că „picuri de ceață luminoasă emanau din gura lui, punând în mișcare întregul nor de lumină transparentă ce învăluia ceata Apostolilor”[13].
Îngerul îi descoperă mai apoi pe Sfinții Ierarhi și Învățători ai Bisericii, după care pe Sfinții Mucenici, iar mai apoi pe Sfinții Cuvioși. Și după aceștia veneau Sfinții Drepți ai lui Dumnezeu[14]. Și toți mergeau spre Biserică, văzându-l printre Drepți și pe Duhovnicul ei. Și când l-a văzut pe Duhovnicul ei, Îngerul a plecat de la ea și a început să o călăuzească Duhovnicul ei, care se numea Nikandr [Никандр][15]. Și Sfântul Nikandr a luat-o să îi arate unde locuiește el în Paradisul lui Dumnezeu. A dus-o la cortul lui[16]. Și când ea i-a cerut Duhovnicului ei ca să rămână cu el acolo, acesta i-a spus: „Nu este momentul să rămâi aici, copilă! Trebuie să te întorci pe pământ, să-ți curățești sufletul prin suferință. Apoi te vei întoarce în acest loc plin de fericire”[17].
Și Sfânta Evdokia îl întreabă pe Sfântul Nikandr, dacă se poate cineva sătura și plictisi de Împărăția lui Dumnezeu[18]. Iar el i-a răspuns: „Saturația și plictiseala sunt concepte omenești și nu au nimic de-a face cu esența Raiului lui Dumnezeu. E o mare diferență între cele de pe pământ și cele cerești. Dacă privești cu atenție, vei vedea că tot ceea ce ne înconjură, copaci, plante, flori, sunt altfel decât cele de pe pământ. Deci, dacă cineva dorește să observe doar manifestarea frumuseții și a desăvârșirii lumii lui Dumnezeu, nu va avea ocazia să se plictisească. Sufletul va simți și va experimenta doar o adevărată fericire. Mii de ani vor trece pentru suflet în fericirea Raiului, însă el va simți doar prezentul.
– Părinte! Aici, în Raiul lui Dumnezeu, văd fructe nemaipomenite în pomi, spune-mi, le mănâncă locuitorii cerului?
– Da, le mănâncă!
– Dar cum? – am întrebat eu nedumerită. Aici lumea este duhovnicească, iar mâncarea este un produs al materiei.
– Lumea cerească, lumea îngerească este duhovnicească în raport cu lumea pământească, dar în raport cu Duhul absolut, cu Dumnezeu, ea constă din cea mai fină materie. Numai Dumnezeu este imaterial, restul însă este material și, conform materiei sale, are nevoie de hrană și sprijin pentru viață.
– Și cum adică, Părinte, mănâncă și Îngerii?
– Și Îngerii, după natura lor, au nevoie de hrană. Desigur, nu au nevoie de alimente aspre ca cele pământești, adică de ceea ce mănâncă oamenii. [Dumnezeiasca Scriptură ne vorbește despre pâinea Îngerilor.][…] Și mâncarea Îngerilor e asemănătoare cu roua, e mâncare plină de har, e dragostea lui Dumnezeu. Hrănindu-se cu ea, ființele duhovnicești, Îngerii și Sfinții, se hrănesc din harul lui Dumnezeu, care este necesar pentru viața fiecărei ființe raționale. Ca hrană fertilă, străină de orice materialitate fizică grosolană, toate se dizolvă în organizarea lor spirituală, fără a avea risipa brută de hrană materială pământească. Puteți vedea asemănarea acestui lucru pe pământ. Când turnați ulei în candela de la Icoană, acesta arde complet și nu rămâne nimic în urmă. La fel, hrana fertilă primită de o ființă netrupească se dizolvă în întregime în ființa sa duhovnicească, fără a lăsa nicio risipă în urmă”[19].
Și după ce a învățat-o taina despre mâncarea Paradisului, Sfântul Nikandr îi spune și taina despre mâncarea noastră, cea pământească: „Cel mai bun condiment pentru orice masă este rugăciunea. Și chiar procesul mâncării ar trebui să înceapă și să se termine cu rugăciunea. Astfel, toate sucurile nutritive, toate extractele, toată forța vitală conținută de produse, prin harul lui Dumnezeu, dat persoanei care mănâncă rugându-se, vor fi absorbite și primite în întregime în organism. Mâncarea fără rugăciune înseamnă renunțarea la harul lui Dumnezeu și ca urmare forța vitală a produselor nu este absorbită de organism, ci aruncată împreună cu nevoile firești”[20].
După care Sfântul Nikandr îi spune că merele pe care ea le vede în Rai sunt ca manna din pustie și că ele conțin forța vitală pentru hrănirea și menținerea vieții unei ființe duhovnicești[21]. Și Sfântul Nikandru îi dă Sfintei Ekaterina să mănânce dintr-un fruct al Raiului, pentru ca să simtă cu inima dulceața fericirii Raiului, cât și puterea iubirii dumnezeiești, și pentru ca să primească tăria și luminarea minții sale[22]. Și când a primit fructul și a început să mănânce, ea a spus: „Fructul se topea în gură și în întregul meu trup duhovnicesc se răspândea o căldură plăcută. Fiecare părticică a trupului meu se umplea de vitalitate și dulceață. Am simțit în mine un șuvoi de forță, voință, și hotărârea ca, de dragul lui Dumnezeu, să fac doar fapte bune și să îndur orice chin. În mintea mea, în lumina atotștiinței lui Dumnezeu, tainele trecutului se dezvăluiau și apăreau imagini din viitorul îndepărtat. Așa că, în acea stare, aș fi putut rosti cuvinte profetice”[23].
Sfânta Ekaterina aude clopotul din Împărăția lui Dumnezeu. Și Sfântul Nikandru îi spune că trebuie să meargă la Catedrala Raiului, unde s-au adunat Sfinții lui Dumnezeu, la praznicul Născătoarei de Dumnezeu[24]. Și Catedrala în care au intrat era cu 5 turle și avea Cruci care străluceau ca soarele. Și acolo, în Catedrala cerească, a văzut o Sfântă Icoană a Născătoarei de Dumnezeu. Și Icoana ei „strălucea cu o lumină albăstruie blândă, iar razele sale inundau totul în jur cu o tandrețe ieșită din comun. Toți cei 12 Apostoli ai lui Hristos stăteau în semicerc în fața Icoanei, înveșmântați ca niște Episcopi. Protosul Slujbei era Sfântul Apostol Petros. În dreapta era Apostolul și Evanghelistul Ioannis Teologul, ținând o crenguță în mână. În stânga era Apostolul Andreas, cel întâi-chemat. Chiar lângă Icoană, în dreapta, l-am văzut pe Sfântul Arhidiacon și Întâi-Mucenic Stefanos, care ținea o cădelniță. În stânga era Sfântul Arhidiacon Romanos Melodul. Tămâiau încontinuu cu o mireasmă deosebită. Fumul cădelnițelor se răspândea în toată Biserica și, asemenea unei ceți fine, cu binecuvântarea Preasfintei Fecioare Maria, intra în inimile tuturor. Foarte ordonat, cu respect adânc, toți Sfinții lui Dumnezeu erau așezați în rânduri în Biserică. […] [Și] cântarea era condusă de Prorocul, Psalmistul și Împăratul David. […] Sfântul Ioannis Teologul rostește un cuvânt de laudă [Maicii lui Dumnezeu] […] Și apoi întregul sobor al Sfinților lui Dumnezeu a cântat Acatistul Maicii Domnului într-un cor armo- nios”[25].
Și Sfânta Ekaterina i-a văzut pe Sfinții lui Dumnezeu acolo, în Biserica din Rai, venind și sărutând Sfânta Icoană a Născătoarei de Dumnezeu[26]. Dar când s-a apropiat de Sfânta Icoană, Sfânta Ekaterina și-a dat seama că nu era o Icoană, ci Însăși Maica lui Dumnezeu vie și că ea strălucea ca soarele. Și ea mărturisește: „După ce mi-am făcut semnul Crucii, [Născătoarea de Dumnezeu] mi-a pus mâna pe cap și cu blândețe și dragoste mi-a zis:
– Îndrăznește, copila mea, mila Domnului și paza mea vor fi cu tine! Acum, du-te în pace!
O încântare sfântă m-a copleșit atât de mult, încât cu greu am putut să mai stau în picioare”[27].
Și după ce a ieșit din Biserică, s-a aflat într-o încăpere cu mese mari, unde Sfinții împleteau coroane de flori[28]. Și Sfântul Nikandr i-a dezvăluit că acele coroane „sunt răsplata pentru cei care încă trăiesc pe pământ. […] Coroanele de argint…sunt pregătite pentru cei care trăiesc în cinste și evlavie pe pământ. […] Domnul va încununa cu coroane de aur capetele Preoților, celor care, fără a se cruța, au trudit spre slava lui Dumnezeu în ogorul Bisericii lui Hristos. Coroanele de aur îi vor încununa pe toți cei care suferă pentru Hristos și pe cei care își dau viața pentru aproapele lor. Dar cele mai înalte virtuți sunt fecioria și monahismul. Prin urmare, coroanele de flori proaspete sunt pregătite pentru aceștia”[29]. Și această mare vedenie a Sfintei Ekaterina nu s-a încheiat, dar voi continua să o prezint într-o altă predică! Pentru că ea conține multe adevăruri dumnezeiești, pe care fiecare dintre noi trebuie să le știm și să le mărturisim cu evlavie tuturor.
În Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56], când Domnul a înviat-o pe fiica lui Iairos [Ἰάειρος], învierea ei a însemnat faptul că El a întors sufletul ei în trupul ei. Căci Sfântul Lucas ne spune: „Și s-a întors duhul ei [Καὶ ἐπέστρεψεν τὸ πνεῦμα αὐτῆς] și [copila] s-a ridicat numaidecât [καὶ ἀνέστη παραχρῆμα]. Și [El] a poruncit să-i dea ei să mănânce [καὶ διέταξεν αὐτῇ δοθῆναι φαγεῖν]” [Lc. 8, 55, BYZ].
– De unde s-a întors duhul sau sufletul ei?
– S-a întors din veșnicie, pentru că ea murise! Dar a muri nu înseamnă că sufletul „se desființează”, ci că el se desparte de trup. Trupul rămâne aici, pe pământ, iar sufletul merge în veșnicie. Căci tocmai de aceea a putut să se întoarcă sufletul ei în trupul ei: pentru că sufletul, după despărțirea lui de trup, e viu. E veșnic viu. Și el merge în Iad, dacă omul e păcătos, pe când, dacă e Sfânt, el merge în Împărăția lui Dumnezeu, despre care am vorbit azi din destul.
Pentru că Sfânta Ekaterina a fost în Iad și în Rai prin sufletul ei, în vedenie, pe când ea trăia pe pământ. Cu sufletul ei, ridicată de Dumnezeu la vederea dumnezeiască, a trăit toate pe care le descrie. Însă, când murim trupește, nu murim și sufletește. Pentru că sufletul nostru merge, după judecata de la 40 de zile de la moartea noastră trupească, acolo unde Dumnezeu hotărăște. Și sufletul nostru merge în Rai sau în Iad, după cum Domnul hotărăște pentru noi.
Așa că sufletele oamenilor păcătoși nu îi pot „bântui” pe cei din viața aceasta, pentru că ele sunt în Iad. Nu sufletele lor ni se arată în vis sau la geam sau în alt fel și ne sperie pe noi, cei rămași aici, pe pământ, ci demonii, care, luând chipul lor, ne sperie și ne fac rele. De aceea, nu dezgroparea trupurilor morților și străpungerea lor e „soluția” pentru a scăpa de atacurile demonilor, ci pocăința și viața bună, după voia lui Dumnezeu. Profanăm degeaba mormintele oamenilor, în loc să vedem că suntem bătaia de joc a demonilor. Căci demonii se prefac în chip și fel ca să ne mintă, să ne țină în minciuna noastră, pentru ca să credem în mod prostește că trupurile morților sunt de vină pentru relele din viața noastră.
Nu! Nu alții sunt de vină pentru tristețea din viața noastră, ci noi înșine suntem de vină! Prin nepocăința noastră ne facem teatru de operațiune pentru demoni. Și ei își manifestă răutatea cum vor în viața noastră, dacă ne văd depărtați de Dumnezeu și crezând în tot felul de superstiții.
Domnul a poruncit părinților ei ca să îi dea să mănânce [Lc. 8, 55], pentru ca să le arate că învierea ei e reală. Toți știau că a murit, dar acum aveau nevoie să vadă că ea a înviat. Dar, în mod tainic, când Domnul i-a spus ca să îi dea să mănânce, a vorbit și despre învierea cea duhovnicească. Căci atunci când ne pocăim și ne trezim din păcatele noastre, sufletul nostru are nevoie de mâncarea lui cea sfântă. El are nevoie să mănânce har, mult har. Și sufletul mănâncă har atunci când participă la Slujbele Bisericii, când citește cărțile Bisericii, când se spovedește și se împărtășește cu Domnul, când împlinește voia Lui cea sfântă.
De aceea venim neîncetat la Biserică: pentru ca să mâncăm duhovnicește. Pentru că sufletul nostru mănâncă enorm de mult în comparație cu trupul nostru. Avem un stomac mic și mâncăm puțin. Pe când sufletul nostru mănâncă ore întregi de citire, de cântare, de traducere, de bucurie sfântă cu Dumnezeu. Sufletului trebuie să îi dai enorm de multe lucruri sfinte pentru ca să se simtă bine, să se simtă viu, pentru ca să se simtă împlinit.
Fapt pentru care și Domnul ne-a spus că sufletul este râvnitor [πρόθυμον], pe când trupul este slab [ἀσθενής] [Mc. 14, 38, BYZ]. Cu sufletul nostru dorim multe, dar trupul nostru nu poate să țină pasul cu dorințele sufletului nostru. Căci sufletul nostru fiind duhovnicesc și veșnic, le dorește pe cele veșnice, pe când trupul nostru muritor are nevoie de mâncarea aceasta, de aici, și de odihnă. Și de aceea, trupul e slab, e neputincios, pe când sufletul și-ar dori ca omul să nu adoarmă niciodată. Pentru că sufletul vrea să fie mereu viu, mereu activ, mereu experimentând lucruri noi și frumoase.
Iar când sufletul nostru se desparte de trup, el trăiește pentru prima oară această împlinire a neadormirii. Căci, în veșnicie, sufletele nu dorm niciodată. Iar sufletele Sfinților, după cum ați auzit, trăiesc bucuria și desfătarea cea dumnezeiască în Împărăția lui Dumnezeu, pe când sufletele celor păcătoși sunt chinuite în Iad. Pentru că sufletele noastre sunt vii și veșnice, căci așa au fost create ele de Dumnezeu.
Așadar, iubiții mei, învierea cea duhovnicească e învierea cea dintâi. Și învierea cea dintâi e pocăința și îndreptarea vieții noastre. Cea despre care Domnul, vorbind, ne-a spus: „Amin, amin zic vouă, că vine ceasul și acum este, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care vor auzi, vor trăi [ζήσονται]” [In. 5, 25, BYZ]. Cei care aud acum glasul Domnului, glasul Celui care îi cheamă la El, vor învia și vor trăi. Vor trăi duhovnicește împreună cu El, pentru că vor învia din morți prin pocăință și prin iertarea lor sacramentală.
Însă, despre a doua înviere, despre cea de obște, Domnul ne vorbește tot acolo, în Evanghelia Sfintei Înmormântări, când ne spune: „Căci vine ceasul, în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși, cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății” [In. 5, 28-29, BYZ]. Pentru că, atunci, unii vor învia pentru Paradisul lui Dumnezeu cel veșnic, iar alții pentru Iadul cel veșnic. Adică vor moșteni ceea ce și-au dorit toată viața. Căci atunci când faci numai rele, nu te aștepți să moștenești Împărăția lui Dumnezeu. Dar când faci numai bine, binele te împlinește și te sfințește neîncetat, de aceea mergi acolo unde sunt oameni ca tine, adică în Împărăția lui Dumnezeu.
E penultima predică, iubiții mei, pe care am scris-o având vârsta de 45 de ani. Pe ultima o voi scrie pentru ziua de 31 octombrie, zi de marți, în care voi împlini 46 de ani. Pentru că fiecare an are valoarea și importanța lui, are învățătura lui specială, are împlinirea lui. Și a vorbi despre împlinirea a încă unui an de viață înseamnă a vorbi despre mila lui Dumnezeu cu mine. Pentru că mila Lui ne ține în viață și ne întărește spre tot lucrul cel bun. Mila Lui ne dă să ne împlinim tot mai mult în viața și în slujirea și în opera noastră, pentru că El Se bucură ca să ne bucure mereu.
Și dacă Dumnezeu ne bucură neîncetat, noi trebuie să fim bucuroși în mod profund și recunoscători pentru toate binefacerile Sale cele mari revărsate în viața noastră. Amin!
[1] Începută la 8. 10, în zi de marți, pe 24 octombrie 2023. Soare, 11 grade, vânt de 2 km/ h.
[2] Sfântul Gavriil Igoșkin, O vedenie despre Rai și Iad. Viața de după moarte, trad. din lb. rusă de Eugen Diaconu, Ed. de suflet, București, 2023, p. 85-86.
[3] Idem, p. 86. [4] Idem, p. 87. [5] Idem, p. 88. [6] Idem, p. 89. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 89-90. [9] Idem, p. 90. [10] Idem, p. 91. [11] Idem, p. 92-93.
[12] Idem, p. 93. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 94. [15] Idem, p. 94-95. [16] Idem, p. 95. [17] Idem, p. 96. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 96-97.
[20] Idem, p. 98. [21] Idem, p. 98-99. [22] Idem, p. 99. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 100. [25] Idem, p. 100-102. [26] Idem, p. 102. [27] Idem, p. 103. [28] Idem, p. 103-104. [29] Idem, p. 104.