Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [20]

În primul volum de opere ale Sfântului Ilie, publicate de Părintele Dorin, în continuare, mai multe poeme sunt adunate sub titlul Poemele luminii necreate dar care se creează, titlu sub care Sfântul Ilie a publicat un volum în timpul vieții (cu puține exemplare și în condiții grafice de slabă calitate, din neseriozitatea editorilor) și care trebuie înțeles astfel:

„Pentru că așa apare celui care o vede: lumina dumnezeiască arată noi și noi aspecte, noi și noi vederi și lucruri indescriptibile. Lumina e necreată, pentru că izvorăște din Dumnezeu din veșnicie. E necreată pentru că nu e o creație a lui Dumnezeu ci e viața ființială, proprie a lui Dumnezeu. Însă slava necreată și veșnică a lui Dumnezeu creează noi și noi forme în sine, se arată în diverse forme celor care o văd (lucruri despre care Dumnezeiescul Ilie dă mărturie în cărțile sale, cum au făcut-o rari Părinți ai Biserici), fapt pentru care ea e mereu creatoare și mereu preaacaparantă și de neimaginat”[1].

Ca motto, Sfântul Ilie a așezat citat biblic din memorie: „De Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi pe el și la el vom veni și locaș la el ne vom face și Eu Mă voi arăta lui” (In. XIV, 21, 23).

Primul poem de aici se numește Cerul:

Un cânt liturgic pieptul mi-l străpunge,
Mă strânge gândul, visul nu-mi ajunge!…
Aș vrea cuvântul forme noi să prindă,
Făptura mea să fie o oglindă

Și în lăuntru și-n afară, veșnic
Altar, aprinsă în al vieții sfeșnic,
Focar, să prind giganta-ntretăiere
A tot ce-i viu între neant și sfere…

………………………………………………………..

Și-acum, în urma cântului uitat,
Vin să v-aduc adâncul revelat,
În trupul ars de negură și jar
Și bântuit de duhuri și de har.

C-am încercat s-apun în veșnic eu,
Și-am înflorit în cer și-n Dumnezeu.
Din anii grei, prin tot ce am trecut,
Rotiri de îngeri, temple… îmi stau scut.

Aiud, 1956.

Poemul, compus, deci, în 1956, la Aiud, nu a fost reținut integral de autorul lui, de aceea există punctele de suspensie între a doua și a treia strofă.

„Un cânt liturgic pieptul mi-l străpunge,/ Mă strânge gândul, visul nu-mi ajunge!…”: simțea că gândurile, ideile, visurile sau idealurile sale erau slabe în comparație cu acel „cânt liturgic” auzit în extaz, care a pătruns adânc în inima sa, pe care nu îl mai putea uita, care a trezit dorul fierbinte și neîncetat de Dumnezeu în sufletul lui, dorul de a-L vedea și a trăit mereu în Împărăția Sa.

„Aș vrea cuvântul forme noi să prindă”, prin care să poată descrie ceea ce a văzut și a simțit în lumina dumnezeiască. Și nu numai atât, ci și să rețină tot ceea ce a trăit în Împărăția lui Dumnezeu, încât „Făptura mea să fie o oglindă // Și în lăuntru și-n afară, veșnic/ Altar, aprinsă în al vieții sfeșnic”. Adică întreaga lui făptură să devină o oglindă a frumuseții veșnice, care să reflecte, atât în interiorul sufletului său, cât și în afara sa, icoana iubirii și a splendorii neîntrecute a Împărăției cerești. Și, totodată, făptura lui să fie „veșnic altar” de rugăciune și închinare înaintea lui Dumnezeu și candelă „aprinsă în al vieții sfeșnic” – al vieții dumnezeiești. Am citat undeva mai sus mărturia Sfântului Ilie despre cum, prin rugăciunea neîncetată, se vedea pe sine ca un candelabru aprins de lumina dumnezeiască.

Dorea ca oglinda făpturii sale să devină focar de lumină, în stare să reflecte cu mare intensitate viața dumnezeiască, dar și ceea ce i se revela în vedenii: „giganta-ntretăiere/ A tot ce-i viu între neant și sfere”.


[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 69.