Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [21]
„Și-acum, în urma cântului uitat,/ Vin să v-aduc adâncul revelat”: pentru că a uitat poemul scris atunci, vine să ne mărturisească adâncul revelațiilor lui Dumnezeu, adâncul credinței și al experienței dumnezeiești trăite. Acest adânc al vieții în Dumnezeu s-a revelat „în trupul ars de negură și jar”, chinuit, torturat, supus unor mari suferințe (Sfântul Ilie avea, la propriu, urme de arsuri pe mâini, dar nu ne-a spus niciodată din ce cauză și nu am îndrăznit să-l întrebăm), dar „și bântuit de duhuri și de har”, adică vizitat de Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu și luminat, însănătoșit și înviorat de harul Său.
„C-am încercat s-apun în veșnic eu,/ Și-am înflorit în cer și-n Dumnezeu”: a vrut să fie o personalitate impunătoare prin virtuțile sale intelectuale, dar Dumnezeu i-a schimbat traiectoria existenței sale pământești, reorientându-l spre desăvârșirea întru sfințenie, făcându-l să descopere și să cunoască taine mult mai înalte și mai mari, tainele Veșniciei, în locul celor pământești pe care căutase el să le afle. Astfel încât personalitatea sa n-a rămas închisă în orizontul egocentric al existenței pământești, ci s-a dezvoltat și a devenit înfloritoare „în cer și-n Dumnezeu”.
Și „Din anii grei, prin tot ce am trecut,/ Rotiri de îngeri, temple…îmi stau scut”: din anii de temniță și din toate suferințele îndurate, i-au rămas ca ocrotitori și însoțitori pentru toată viața Sfinții și Îngerii pe care i-a văzut în revelațiile sale. Pe Sfinți îi amintește prin locuințele lor cerești pe care le-a admirat, acele „temple” negrăit de frumoase pe care le-a văzut în extaz, iar pe Puterile cerești le rememorează ca „rotiri de Îngeri”, contemplate de asemenea în vedeniile sale.
În multe aghiografii am citit despre locuințele Sfinților din Rai, care sunt ca niște temple sau palate minunate și minuțios lucrate, așa cum le-a văzut și Sfântul Ilie (deși vedeniile Sfinților nu sunt niciodată identice, pentru că fiecăruia Dumnezeu îi dăruie să vadă și să înțeleagă, despre Împărăția Sa, după înălțimea și personalitatea lui). Așa, spre exemplu, Fericitul Grigorios vede, în extaz duhovnicesc, palatele din Rai ale Sfântului Vasilios cel Nou (pe când acesta era încă viu, trăitor pe pământ, în Constantinopol): „Ridicându-mi privirea în partea de răsărit a curții, văd palate luminoase, înfricoșat [înfricoșător de frumos] lucrate, înălțându-se până la o înălțime nesfârșită”[1].
Și tot acesta, în altă vedenie dumnezeiască, a Judecății de apoi, vede profetic locuințele cele veșnice ale Sfinților: „După ce s-a săvârșit [Slujba din Biserica cea „mai presus de ceruri”], au ieșit de acolo toți Sfinții și toate fiicele Noului Ierusalim în frunte cu însuși Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și au plecat către iubitele și minunatele, înfricoșătoarele palate, care erau construite la răsăritul Sfântului acestuia Sion, aproape de dumnezeiasca și preacinstita Biserică a Sfintei Sfintelor, care aveau în mijlocul lor un dumnezeiesc și cu adevărat fără seamăn iatac de nuntă”[2].
Și din nou: „După ce au străbătut, și au văzut, și au povestit desfătarea acestei dumnezeiești Grădini, păreau să se întoarcă iarăși toți cu Domnul în Sfânta Cetate din care ieșiseră, [cei] care au și spus către El: «Doamne dă-ne nouă și acest har, precum ne-ai dăruit nouă acestea toate prin nesfârșita și nepătrunsa Ta bunătate, pentru ca – așa cum, pe când eram în lumea aceea deșartă, am ridicat și am zis biserici în numele Tău și, adunându-ne în acestea, lăudam și preamărea în puterea Ta – așa să ne fie nouă și aici felurite biserici în numele Tău cel sfânt și corturi și odihne potrivite neîntrecute în acest pământ nou [Is. 65, 17; Apoc. 21, 1], fericit și nestricăcios, în care este lumină fără de sfârșit și viața veșnică, pentru ca, venind în acestea, să lăudăm și să slăvim și să cinstim în cântări mult lăudatul și preaminunatul și preaslăvitul numele Tău, împreună cu [al] Cel[ui] fără de început Părintele Tău și [al] Preasfântul[ui] Duh, neîncetat în veci!». Și luând aminte la ei, Domnul a dat semn și a binevoit a împlini voia lor și a primit cererea lor. Și tinzând preacurata și atotfăcătoarea dreapta Lui, a făcut semn la răsărit și a pecetluit la apus, la miazănoapte și miazăzi, și a strigat în auzul tuturor, zicând așa: «Veniți și arătați-vă sălașuri ale Sfinților Mei, laolaltă și corturile cele bune și alese și iubite, cele din veac gătite lor!». Și îndată, iată, pământul și văzduhul dimprejur de la margini până la margini, s-a luminat de vălul unei adieri albe ca zăpada, și [aceasta] a ținut destul timp, apoi iarăși s-a înălțat la cer, încât nici urmă din ea nu s-a mai arătat. Și toată fața acelui pământ strălucitor s-a arătat slăvită și trimițând și fulgerând raze atotluminoase ca cel mai strălucit soare, dând celor ce îl priveau plăcere negrăită și veselie. Și, iată, în lumea aceea nemuritoare și dumnezeiască, s-au ivit case, palate, talamuri, cămări, capele, case de rugăciune, biserici și alte zidiri și construcții bine definite, minunate și înfricoșate [înfricoșătoare], făcute din nor dumnezeiesc în chipul fulgerului, îngrădite și separate între ele prin garduri făcute minunat și dumnezeiește din stâlpi de aur. Și iată, în aceste sălașul și locuințe veșnici ale Sfinților s-au arătat paturi și așternuturi felurite și tronuri și alte lucruri folositoare, bogate și înfricoșat [înfricoșător de minunat] lucrate. În toate aceste case și locașuri s-au arătat grădini înțelegătoare, vii duhovnicești, curți și porticuri înfricoșătoare, pomi și copaci nemuritori și veșnici, flori cu semințe nestricăcioase și roade în ele cu străină fire, uimind mintea și cugetul, și prin împărtășirea de ele umplând inima cu bucurie duhovnicească, încât cele despre acestea, dacă cineva ar avea gură de heruvim și limbă de serafim, nici așa nu ar fi în stare măcar o mică parte din ele să le descrie și să le redea în scris”[3].
[1] Viața Sfântului Vasile cel Nou. Vămile văzduhului și vederea Înfricoșătoarei Judecăți, op. cit., p. 179.
[2] Idem, p. 407.
[3] Idem, p. 411-412.