Iubiții mei[1],
suntem ceea ce simțim să facem! Când suntem puși în fața faptului de a alege să facem ceva anume, alegem să facem ceea ce simțim să facem. Și ceea ce simțim să facem suntem noi, noi cei adevărați. Pentru că atunci când vedem un om în suferință și compătimim cu el și imediat sărim să îl ajutăm, ăștia suntem noi: niște oameni sensibili, atenți, săritori. Dar dacă nu simțim să salutăm pe nimeni, dacă nu simțim să ajutăm pe nimeni, dacă nu simțim să dăm loc altuia, atunci aceștia suntem noi: niște dezumanizați, niște oameni răi și indiferenți.
Iar indiferența e o patimă exersată îndelung, ca și nesimțirea sau lenea. Indiferența începe în copilărie, când nu ne interesează dacă țipetele și nazurile noastre ne deranjează părinții, vecinii, pe oricine. Facem ce vrem fără să ne gândim la consecințe. Și când nu te gândești la consecințe ești un nesimțit, pentru că nu te interesează de cum se repercutează faptele tale în viața altora. Lenea nu e o inactivitate a trupului în primul rând, ci a minții. De la minte, de la ce alegi să nu faci, începe lenea! Ți-e lene să îți faci patul sau să dai cu mătura în cameră, dar ți-e lene și să gândești, să citești, să te rogi. Te lași în seama părinților, îi lași pe ei să le rezolve pe toate ale tale, și ajungi un inadaptat. Pentru că tu nu îți asumi propria ta viață. Nu faci lucruri care depind doar de tine, de alegerile tale.
Dar leneșul, cel care nu se implică real în viața lui, fantazează mult. Desfrânarea e o patimă care crește din lene, din a nu face nimic, dar ai nevoie de plăcere în viața ta, de satisfacție. Autosatisfacția, la nivel trupesc, înseamnă masturbare, îmbuibare, confort excesiv, inactivitate, iar la nivel sufletesc înseamnă mulțumire de sine, lipsă de proiecte, lipsă de idealuri. Dacă nu lupți pentru nimic în viața ta, dacă nu vrei să faci nimic cu viața ta, ești un om care nu te iei în seamă. Care nu te crezi bun de nimic. Însă fiecare om a fost adus pe lume de Dumnezeu tocmai cu un scop anume, foarte precis, foarte personal. Și când vezi cum s-au realizat oamenii, marii oameni ai istoriei, îți dai seama că tu, oricare ai fi, ai același scop în viață: de a face ceea ce simți că trebuie să faci.
Numai că noi n-am fost aduși pe lume pentru ca să păcătuim, pentru ca să ne împătimim, ci pentru a ne sfinți. Orice împlinire reală a omului implică sfințenia. Poți să fii muncitor, profesor, avocat, medic, slujitor al Bisericii, poți să fii cel care te luminează Dumnezeu să fii. Însă munca și viața ta implică sfințirea personală, implică viață liturgică asumată. Pentru că orice meserie ai avea pe pământ, ea trebuie să se armonizeze cu viața ta de om credincios. Ești vânzător la supermarket, ești șofer pe tramvai, ești student sau pensionar, repari pantofi sau faci ochelari, schimbi bani sau vinzi flori, dar asta nu înseamnă că nu poți fi om credincios. Credința e coloana ta vertebrală. Prin ochii credinței vezi ce să faci, cum să îți trăiești viața.
De aceea, ceea ce simți să faci în condiții curente de viață ești tu, ești cine ești cu adevărat. Pentru că tot ceea ce am trăit, citit, înțeles, simțit, au devenit noi înșine. Și când se petrece ceva anume, noi reacționăm ca un arc, imediat, pentru că simțim să facem ceea ce e propriu momentului. Dacă vedem un copil că e să cadă și să își rupă față? Imediat sărim să îl ajutăm, să îl ferim de boală! Dacă vedem că cineva are nevoie de locul nostru în mașină? Ne ridicăm și i-l oferim! Dacă cineva are nevoie de ajutor? I-l dăm imediat, fără să îl descoasem pe om! Dacă cineva începe să ne drăcuie și să ne înjure din senin? Îl lăsăm în pace, dacă vedem că vorbește gura fără el. Dar dacă are o reală problemă cu noi, îi răspundem atent, cu finețe, ca să vedem care e sursa enervării sale. Pentru că noi nu suntem roboți, ci oameni! Și oamenii înțeleg atât boala, cât și enervarea, atât ispitirea omului, cât și gluma lui. Și nu orice cuvânt înseamnă cuvântul ca atare, ci cuvântul înseamnă starea omului. Pentru că omul se poate enerva și poate spune multe și destule, dar durerea lui e dincolo de cuvintele spuse cu păcat sau cu durere. Și trebuie să știi de ce s-a enervat și să îl mângâi în durerea lui. Pentru că nu e de ajuns doar să constați că s-a enervat, ci să îl mângâi, să îl vindeci de durere.
Domnul S-a întâlnit pe drum cu samaritisul și S-a manifestat față de el așa cum era El: cu toată bunătatea. Pentru că, „văzându-l pe el, i s-a făcut milă [de el]” [Lc. 10, 33, BYZ]. Și mila față de omul în durere, în nevoie, în boală, e firească, e deplin umană, pentru că și tu poți să ajungi în această situație. Și a te pune în locul lui, a celui suferind, înseamnă a compătimi cu el, a suferi împreună cu el, a-ți păsa de el. Și îți pasă de copilul tău și de soția ta și de ai tăi, pentru că îi iubești și știi cât de mult suferă și suferința lor e și a ta, pentru că nici tu nu poți fi în pace când ei suferă.
Dar dacă am iubi pe tot omul ca pe noi înșine (vei iubi…pe aproapele tău ca pe tine însuți [Ἀγαπήσεις…τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν) [Lc. 10, 27, BYZ], așa cum ne cere Domnul, nouă, creștinilor, atunci am vedea peste tot numai bucurie și numai durere. Am vedea bucuria din oameni și ne-am bucura împreună cu ei, așa cum Se bucură Domnul împreună cu noi, dar, în același timp, am vedea și suferința din oameni și ne-am îndurera, așa cum Se îndurerează și Domnul împreună cu noi. Și, sesizând toate cu mintea, cu inima, cu întreaga noastră ființă, noi am fi alții, am fi creștini cu adevărat, pentru că am simți în mod real bucuria și drama întregii lumi. Ne-am bucura și ne-am umple de frumusețe dimpreună cu cei care se bucură, cu cei care au realizări în viață, cu cei care se împlinesc în viață, dar ne-am și întrista și îndurera cu cei care suferă, cu cei care sunt excluși, sunt minimalizați, sunt abandonați.
Viețile Sfinților și marile creații literare ale lumii vorbesc de această mare simțire, copleșitoare, abisală a lumii. Perspectiva abisală asupra vieții este o experiență atotcuprinzătoare. Pentru că trebuie să fii în stare să cuprinzi pe tot omul, cu toată experiența lui și să ți-l asumi. Adică să îl iei așa cum este și să te rogi pentru el, să ți-l faci prieten, să ți-l apropii. Dar dacă te împotmolești în fizionomia lui, în etnia lui, în religia lui, în patimile lui, nu mai poți să ți-i apropii pe oameni, pentru că nu îi vezi în abisul lor, în străfundul lor, ci în lucruri de suprafață. Pentru că omul, în adâncul lui, vrea să fie sănătos, bucuros, iubit, ajutat, apreciat, împlinit. Asta vrea omul, orice om! Și dacă poți să cobori în el până la nevoile lui reale, autentice, deplin umane, atunci ți-l poți face prieten, trecând peste culoarea pielii lui, a credinței lui, a vârstei lui, a etniei lui.
Domnul nu S-a uitat la faptul că omul e samaritis, că e păgân și necredincios, ci la faptul că el are nevoie de ajutor. Era singur, era rănit, era pe moarte, era fără sprijin. De aceea, „apropiindu-se, i-a legat rănile sale, turnând ulei și vin. Și, punându-l pe el pe dobitocul Său, l-a dus pe el într-u[n] han [πανδοχεῖον] și a avut grijă de el” [Lc. 10, 34, BYZ]. Și fiecare putem avea grijă de el, de cel în suferință, în multe feluri. Îi putem scrie, îl putem telefona, îl putem vizita, îl putem ajuta pe cât putem. Dar putem să îl ajutăm pe celălalt în mod real numai dacă putem să trecem, instant, peste tot ceea ce ne desparte. Și ca să trecem peste neamul, credința, păcatele omului din fața noastră, așa, deodată, trebuie să nu avem aversiune față de toate acestea în inima noastră în mod constant. Trebuie să nu avem dușmani și nici frici doborâtoare în inima noastră, ci să avem ideea că toți ne sunt prieteni, chiar dacă știm că nu toți ne sunt prieteni.
Pentru că a-l ajuta pe eretic, pe păgân, pe omul pătimaș, pe cel demonizat înseamnă a nu avea o luptă continuă cu ei în inima noastră, ci o rugăciune continuă pentru întreaga lume. Și Domnul, când ne vorbește în mod tainic despre Sine, punându-Se, în această parabolă, în ipostaza de a ajuta un păgân și un necredincios, ne arată inima Sa față de noi toți. Pentru că El Se raportează la durere, la nevoia reală a omului, și nu la cine e omul. Căci și noi, când suntem la durere, strigăm către Dumnezeu să ne aline durerea, să o ia de la noi, și nu să ne ajute în funcție de păcatele noastre. Pentru că, dacă ne-ar da după păcatele noastre, ne-am chinui aici ca în Iad. Dar noi cerem alinare, cerem mângâiere, cerem vindecare, deși știm că nu suntem vrednici de mila și de ajutorul lui Dumnezeu. Și dacă noi nu suntem vrednici de mila Lui, de ce vrem să îi ajutăm decât pe cei „vrednici”? Și cine sunt cei „vrednici” în ochii noștri, dacă nici noi nu suntem vrednici de milă, ci de pedeapsă?!
În 2010, colegul meu de Facultate, Părintele Roger Coresciuc, scria: „Cuvântul Evangheliei nu trebuie înlocuit cu discursul politic sub nicio formă. Hristos este Stăpânul tuturor, iar problemele politice trebuie să rămâne adiacente vieții duhovnicești. Implicarea politică nu trebuie să pătrundă sub nicio formă în spațiul liturgic”[2]. Pentru că politica divizează Biserica. Dacă ții cu un partid, nu îi suporți pe ceilalți, de la alte partide. Însă tu, ca Preot, trebuie să fii al tuturor în predica și în slujirea ta, iar ca om credincios nu poți să îi separi pe oameni după apartenența lor politică, pentru că toți suntem frați în credință și toți venim la Biserică pentru ca să ne mântuim. Totodată, apartenența noastră etnică, faptul că suntem români, nu trebuie să fie un motiv de ghetoizare pe considerente naționale[3], fiindcă toți, din toate neamurile, au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu. Și, Biserica, dacă nu poate face politică, pentru că nu poate discrimina oamenii, nu poate să excludă nici intrarea altor neamuri în Biserică, atâta timp cât ea este a întregii lumii. Pentru că a fi catolică [καθολικὴν][4], cum spune Crezul Bisericii, înseamnă a fi a întregii lumii. Și Biserica întregii lumi, în care poate intra oameni din toate etniile lumii, e Biserica lui Dumnezeu.
De aceea, noi nu putem fi împotriva cuiva în inima noastră, nu ne putem lupta cu cineva în inima noastră, ci trebuie să fim în pace cu toți oamenii și să ne rugăm pentru toți. Pentru că Dumnezeu voiește să mântuie orice om. Iar noi trebuie să dăm posibilitatea oricărui om să Îl cunoască pe El și să Îi slujească Lui. Căci Domnul l-a mântuit pe samaritis de la moarte, l-a dus la Hanul milei sale, adică în Biserica Sa, și a avut și are grijă de el și de noi. Pentru că întreaga slujire a Bisericii e grija lui Dumnezeu față de noi, față de viața și mântuirea noastră.
Λειτουργία [Liturghia] înseamnă slujire publică, slujirea tuturor celor credincioși[5]. Și când spunem că liturghisim, noi spunem că slujim lui Dumnezeu și oamenilor. Că slujim Slujbele Bisericii. Și când vorbim despre programul liturgic al Bisericii, noi vorbim despre toate Slujbele Bisericii, despre toată slujirea Bisericii din fiecare zi. Pentru că Biserica slujește zilnic, slujește neîncetat, lucrează neîncetat la mântuirea întregii lumi. Și ea este acasa noastră, a tuturor, pentru că aici ne regăsim cu toții, indiferent de neamul, de țara, de continentul în care trăim. Însă aici ne regăsim cu toții pentru ca să ne pregătim pentru acasa noastră veșnică, din ceruri. Pentru că noi tindem mereu spre Împărăția lui Dumnezeu, fiind deja fiii lui Dumnezeu și moștenitorii ei. Dar, cu adevărat, vom fi moștenirii Împărăției Lui atunci, la Judecata Lui, când El îi va recunoaște pe cei ai Lui și îi va respinge pe cei care n-au vrut să fie niciodată ca El. Fapt pentru care întreaga noastră viață e o pregătire, o curățire, o luminare și o sfințire continue, pentru că, împreună cu Dumnezeu, noi facem toate acestea ale mântuirii noastre.
Cine a fost aproapele celui căzut între tâlhari?, ne întreabă Domnul [Lc. 10, 36]. Și răspunsul este, inevitabil, „cel care a făcut milă cu el [ὁ ποιήσας τὸ ἔλεος μετ᾽ αὐτοῦ]” [Lc. 10, 37, BYZ]. Cel care s-a milostivit față de el și l-a ajutat, acela e aproapele lui, acela e cel care s-a apropiat în mod real de el. Și cine se apropie de cineva, acela îl cunoaște cu adevărat pe acela. Și, adesea, când îi spun cuiva că îi sunt aproape, eu îi spun că el e în inima și în rugăciunea mea. Pentru că nu i-aș putea fi aproape, dacă nu m-aș ruga pentru el și dacă nu aș fi cu el în inima mea.
Însă, când spui că vrei să te răzbuni pe cineva, că vrei să îi faci rău, spui că ai în inima ta numai rău, numai intenții rele față de el. Și dacă răul e în tine, tu ești o casă a răului. Aversiunea lui Nietzsche față de mila creștină, față de oamenii neajutorați[6], am regăsit-o în Biblia Satanică pe care am tradus-o[7]. Unde LaVey consideră mândria „o virtute” satanistă, pe când mila e „o prostie”. Și, e adevărat faptul, cine se mândrește, cine se gândește numai la el, acela nu are milă, pentru că nu se vede decât pe sine. Dar când începi să îi vezi pe ceilalți, când începi să te rogi pentru ei și să îi ajuți după cum poți, atunci începi să te vezi și pe tine cu adevărat, pentru că începi să vezi câtă nevoie de milă ai. Cât de multă nevoie avem cu toții de mila lui Dumnezeu, cea care ne ține în viață și care ne ajută să ne mântuim.
Așadar, iubiții mei, mila definește omul cu adevărat. Un om fără milă e un tiran, indiferent unde se află pe scara socială. Tiranii mici, de casă sau de cartier, sunt cunoscuți de către vecinii lor: bat, țipă, fac fărădelegi multe, poluează fonic, țin oamenii în teroare. Ei sunt smardoii, bătăușii scandalurilor, cei care împânzesc frica peste tot, pentru că sunt imprevizibili în răutatea lor. Și când devii o unealtă a Satanei, atunci nu mai vezi oamenii, nu mai ai milă și considerație față de ei, ci vezi numai interesele tale meschine.
Care e diferența dintre un cămătar, care îți cere dobândă tot mai mare, până când îți ia casa cu totul și un om important corupt, care îți ia mită pentru ca să te ajute, aducându-te la sapă de lemn? Niciuna în esență! Pentru că și la unul și la altul dai toți banii pentru ca să scapi și tot nu scapi de sărăcie. Care e diferența dintre un soț violent și un atacator oarecare, ce te lovește pe stradă? Niciuna în esență! Pentru că tot lovită ajungi. De aceea, când dai milă cuiva, indiferent cui, omul din fața ta nu primește milă de la un om credincios, ci de la un om. Căci atunci când dărui, nu dărui pentru că ești credincios, ci pentru că ești om, în primul rând. Omul te receptează ca om, ca cel care ți-a păsat de el. Și el îți mulțumește, oricine ai fi tu, dacă se află la nevoie și tu l-ai ajutat cu adevărat.
Dar n-ai fi putut fi un om cu adevărat, dacă Dumnezeu nu te-ar fi învățat mila Lui. Mila din noi e mila pe care ne-a învățat-o Dumnezeu. Și de aceea, cine ne receptează ca oameni, ca oameni atenți și buni, ne receptează ca oameni ai lui Dumnezeu. Ca oameni învățați de El mila Lui. Și mila față de alții nu este prozelitism, ci e manifestarea firească a inimii noastre. Noi nu dăm milă altora, pentru ca oamenii să ne vadă credincioși și să vină cu noi la Biserică, ci pentru că așa simțim să facem din toată inima noastră. Și dacă simțim asta cu adevărat, atunci suntem oameni, oameni pe care Dumnezeu ne-a umplut de mila și de iubirea Lui față de oameni.
Să lăsăm sec cu pace marți seara, pe 14 noiembrie, și să începem să postim cu bucurie de miercuri, 15 noiembrie 2023! Pentru că postul nostru e bucurie și pace, întărire și binecuvântare dumnezeiască. Amin!
[1] Începută la 8. 57, în zi de joi, pe 9 noiembrie 2023. Soare, 6 grade, vânt de 5 km/ h.
[2] Pr. Roger Coresciuc, Naționalism şi politică, 30 octombrie 2010, cf. https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/patristica/nationalism-si-politica-20398.html.
[3] Ibidem.
[4] Pentru că în Crezul Bisericii noi spunem: Εἰς μίαν, ἁγίαν, καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν, cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.
[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Liturgy.
[6] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/09/28/istorie-5-27/.
[7] O găsiți aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/12/biblia-satanica-editie-exclusiv-online-ro/.
