Bucuria comuniunii (vol. 12)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Fragmente din carte

Gripa e un accident. Ea trebuie să treacă. Aceasta e mentalitatea omului cu capul pe umeri! Dacă în locul gripei punem corupția, injustiția, prostia, răutatea și considerăm, că dacă unul, zece, o mie sunt corupți, sunt nedrepți, sunt răi, atunci toți oamenii sunt așa, confundăm boala cu sănătatea, dioxidul de carbon cu oxigenul. Însă confuzia sau dezamăgirea ne costă pe noi și nu pe cei care ne-au produs-o. Iar dacă scopul nostru în viață e să creăm ceva frumos și să ne mântuim, a abdica de la aceste două țeluri ale vieții noastre, care sunt toată viața noastră, pentru că un Ierarh, un politician, familia ta, orașul tău te-au dezamăgit înseamnă a nu dori aceste lucruri în mod real. Când ne lăsăm dezamăgiți de oameni și de context, când lăsăm totul baltă, arătăm că nu aveam crezuri profunde, reale, că nu știam nici cine suntem și nici ceea ce vrem. De aceea, dezamăgirea ca sinucidere faptică sau spirituală sau ca nepăsare sau ca nelucrare nu înseamnă decât să îi faci pe plac Satanei, care a pus pe unul, doi, o mie să te mute de la bine la rău…și tu ești un fraier. Oricine crede că a fi prost, corupt, nesimțit, spoliator, șpăgar e mai bine decât a-ți sfinți viața și a fi un om onest e un fraier. Adică unul care s-a dezamăgit prea curând de bine și a ajuns o umbră de om, pe lângă lumina de om care este omul sfânt, omul împlinit, omul plin de slava lui Dumnezeu (p. 17).

…pe stradă, în conversații banale și sterile, în interviuri, la televizor…se vorbește româna negândită, șablonată, limba română periferică și nu cea care e una cu tine. Limba română una cu tine e o limbă ființială, e o limbă care te exprimă. Limba care nu te exprimă nu înseamnă nimic, chiar dacă e academic vorbită sau bine îngrijită. Tocmai de aceea, omul, oricât de prost e, simte că o scriitură nu e bună atunci când nu îl atrage. De ce? Pentru că nu a trecut niciodată prin omul integral…ci numai prin câteva sute de sinapse hodorogite de nelucrare. Prefer greșelile de scriere și de ortografie ale lui Mihail Eminescu decât o carte a unui academician român care spoliază limba română și cărțile altora. Le prefer…pentru că sunt greșeli geniale, greșeli trudite, greșeli de neatenție plină de efort, de gândul de a face, de a face, de a face, de a face și mai mult și azi și mâine și peste trei zile, de a face și de a nu sta ca tuta. Prefer gândirea, sensul profund al vieții celui care vorbește (p. 22-23).

Așa că, mai ușor cu nasul pe sus în limba română! Limba română e o taină pentru români atâta timp cât nu îi cunosc sfințenia, frumusețea, abisalitatea, cutezanța, cuprinzimea, inefabilitatea ei, nelăsarea ei în seama oricărui tâmpit mai savant sau mai puțin savant. Limba română cere netâmpire, adică sfințenie, pentru ca să ți se deschidă, să îți vorbească! Și când ți se deschide limba ta, încep să ți se deschidă toate limbile pământului, pas cu pas, pentru că Duhul lui Dumnezeu e Cel care te coboară în limbă, te face să o simți în tine, să o trăiești, să fii în ea, să înoți în ea. După aceea te apuci de tradus, pentru că înțelegi esențialul comunicării, taina comunicării, harisma comunicării cu propria ta originalitate și cu originalitatea altora (p. 25).

Pe viitor, acest gust pentru anormalul monstruos va înlocui normalul, firescul, pe femeia și bărbatul normali, care vor fi excluși sau marginalizați tocmai pentru că nu ies din tipare. Se va căuta ceea ce iese din tipare și omul comun va fi tot mai neinteresant. Aceasta va fi una dintre marile probleme ale viitorului! Pentru că ea a devenit deja o problemă. Pentru că nu are buze excedentare sau sâni excedentari, ea apelează la chirurgia plastică. Femeile își dau seama că societatea nu le mai vrea dacă nu îți sar în ochi, dacă nu sunt anormale, cu o frumusețe gigantescă, anormală. Decența firescului va fi înlocuită în mod treptat cu nefirescul monstruosului. Se lucrează din plin la remodelarea corpului uman, dar nu și a psihicului și a duhovnicescului din om. Însă, din cauza exteriorizării oamenilor, grija lor pentru interiorul propriu, pentru credință și gândire va fi din ce în ce mai redusă (p. 26).

Holiness is a reality that cannot be hidden. That is why only fools are dirty with their own words (p. 35).

The silence is the weapon of those who have the truth (p. 36).

Nu numai bădărănia fără artă e grețoasă, ci și excesul de artă fără viață e enervant până peste poate. Când încerci să spui o idee și îți ies trei pagini, nu ai spus nimic. Dar și când vrei să pari standard, dar nu mai ești om, iarăși nu spui nimic cu sens (p. 46).

Ceea ce iese în afară este înăuntrul meu, ceea ce trăiesc eu cu mine. Și ceea ce mă dă de gol…e tocmai înăuntrul meu murdar, oasele morților din mine, cum ne-a spus Domnul. Adică nu mai spoiți gardul cu vopsele sau cu pretinsa luciditate, cu pretinsul profesionalism sau cu pretinsa duhovnicie…dacă din voi iese miros de hoit. Însă tot răul vine de la informația pasivă: de la gândurile, imaginile, scrierile pe care nu le recenzăm critic… mai înainte ca să le înghițim. Ele stau…dar noi ne schimbăm după ele. Imaginile reclamelor electorale, televizorul, internetul, cărțile, revistele…sunt medii statice, dar noi ne parazităm dinamismul prin intermediul lor, dacă nu le convertim clipă de clipă în…binele nostru (p. 55).

Tocmai de aceea, prea puțini vor să își sfințească viața: pentru că viața ascetică ortodoxă e un chin imens, e un infern, dacă nu ne-ar ajuta harul lui Dumnezeu. Trebuie să te omori pas cu pas. Să renunți la ce îți pasă, la ce vrei, la ce te excită, la ceea ce te face puternic, la ceea ce îți face cu ochiul…Trebuie să renunți tu, cu de la tine voință, fără să ți-o impună altul! Trebuie să renunți pas cu pas…E înfiorător! E cutremurător! Tocmai de aceea oamenii nici nu se înfioară la Sfinți sau la mari creatori de artă și știință, pentru că nu percep, nu simt…chinul imens pe care l-au suportat. Adică, nu că nu înțeleg pentru că sunt naivi, ci nu înțeleg pentru că nu au experiența unor asemenea vieți. Pentru că adevăratul greu, chin, adevărata durere e să te omori pe tine însuți, pentru ca să învii, prin harul lui Dumnezeu, ca făptură înduhovnicită (p. 56-57).

Nu teologia ortodoxă a făcut din femeia româncă fata de la cratiță, ci teologia ortodoxă face din femeia unui bărbat o doamnă și din bărbatul unei femei un domn, în dimensiunea lor valorică, comunională și jertfitoare! El este cap al femeii sale, adică domn al doamnei sale, iar ea este doamna inimii lui. Pentru că iubirea naște comuniune, iar comuniunea e întâietate reciprocă. Cel care e iubit, o vede profund pe cea care îl iubește și cel care se simte iubit, acela știe de unde vine iubirea lui și o cinstește pe cea care e izvorul iubirii și al stabilității sale. Iubirea nu tiranizează! Iubirea nu umilește! Iubirea nu plictisește! Iubirea nu disperă! Iubirea nu depersonalizează! (p. 68-69)

Dacă minți acum te vor depista peste 5, 10, 300 de ani. În teologie nu poate rezista la infinit minciuna. Nici în literatură. Nici în știință. Nici în politică… Nu mai e timp de dormit, ci vremea e de privegheat! Vremea e să ne trezim și să facem lucruri serioase! (p. 71).

Oratorii adevărați, însă…nu mai pot fi uitați, pentru că nu cuvintele lor nu mai pot fi uitate…ci incandescența vieții lor, făclia care sunt, modul în care te transpun în inima lor… prin cuvinte, gesturi, priviri, inflexiuni, tăceri, mărturisiri de conștiință… Dacă vii cu: să vedem ce știe, ce poate, de unde a luat ideea nu știu care…Părintele…pierzi totul. Oratorul adevărat este, el însuși, predica. Predica e tot ceea ce este și tot ceea ce face. Faptul că înalță glasul, că tușește, că zâmbește, că evocă, că aduce, că tace, că strigă, că subliniază…e măreția la ea acasă. Pentru că, în primul rând, prin tot ceea ce este și ce face în fața Bisericii și a societății, oratorul adevărat, oratorul ortodox, este simțământul adevărului, al sfințeniei. Sfințenia nu poate fi fără adevăr, pentru că ea vine din adevăr. Și adevărul, în țâșnirea lui în fraze, e totodată har, sfințenie, bucurie, întâlnire cu toți. Din acest motiv, toate lecțiile de catehetică, omiletică sau oratorie…nu creează vorbitori…ci stereotipii. Creează farsori. Căci cum se numește acela care mimează bucuria, tristețea, curăția, înțelepciunea, când nu le are? Tot la fel, academiile de teatru și film nu creează actori, ci mimi. Actorii adevărați sunt o expresie a realității și nu a ipocriziei! Ca să ajungi orator sau mare actor…trebuie să fii una cu predica, una cu rolul, să îți sară țandăra ca în rol, să râzi ca în rol, să suferi ca în rol…pentru că rolul…și predica sunt tu și nu altul! Deci lecția mea, concisă, e asta: oratoria nu se învață… se există (p. 116-117).

Pentru o plăcere…trebuie să găsești plăceri superioare ei. Și, paradoxal (dacă nu ați trăit așa ceva…nu aveți cum să mă infirmați), plăcerea rugăciunii și a muncii ascetice și teologice e mai intensă și mai puternică, rațională și personalizatoare în același timp decât plăcerea sexuală sau decât drogurile; postul e mai vitalizator decât petrecerile și excesul de alcool, iar dependența de filme, jocuri, diverse tabieturi sociale e mai puțin interesantă decât căutarea și găsirea de răspunsuri teologice la problemele reale, profunde ale vieții noastre. Toată reorientarea noastră ne simplifică, ne întărește interior, ne bucură, ne împlinește…pentru că vedem cum adevărul crește în noi, certitudinile tot sporesc și indeciziile descresc. Viața ortodoxă temperează și normalizează persoana umană. Cam asta înseamnă atenuare a dinamismului rău: întoarcerea la simplitate, la naturalețe, la grija atentă față de trupul și sufletul nostru, la cumințenie, la smerenie… (p. 121).

Și, dacă nu ai văzut nimic genial într-unul genial, care a trăit pe lângă tine, și îl descoperi drept Sfânt sau genial la 3 zile după Înmormântarea lui sau la 3 ani sau la 10 ani…ai fost orb, prietene! Moare Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, spre exemplu, și nu îl sesizase nimeni, ca aparte, în timpul vieții. Adică toată lumea oarbă buștean…Și, în timp ce Papa de la Roma (dacă îmi aduc bine aminte…) făcea Sfânta Liturghie aude că trebuie să meargă să îl îngroape pe…omul lui Dumnezeu. Care, Doamne, omul Tău, că noi ne știm numai pe noi?! Pe noi nu ne interesează să-l  vedem pe altul…pentru că noi nu ne vedem nici pe noi cum suntem, darămite să mai vedem și pe oamenii Tăi. Ca el sunt mulți…Cei de care lumea nu a fost, nu este și nu va fi vrednică… Pe van Gogh nu l-a cumpărat mai nimeni la tablouri în timpul vieții, pentru că pictura lui li se părea rece și grea…Îi durea capul, sărmanii!… Dacă dați cu privirea prin viețile marilor Sfinți și oameni ai lumii veți vedea câți prieteni și ce muritori de foame au fost mulți dintre ei. Iar toți gură cască, toți derbedeii, toate lighioanele, au trăit bine merci…și nu au făcut decât umbră pământului. Ce fel de oameni vrem să fim? Ce fel de oameni vrem să fim noi și ce fel de oameni vrem să fie cei de care avem nevoie? (p. 126-127).

De ce învățăm limbi străine? Răspunsul meu e acesta: pentru ca să fim mult mai clari, mai expresivi și mai profunzi în limba română. Alte limbi vin ca să facă de cristal, cu multe profunzimi, limba ta, în care îți stă viața (p. 137).

Cărțile nu mai au prea mulți cititori, pentru că, din ce în ce mai mult…oamenii nu mai gândesc. Oamenii care gândesc…au nevoie de confirmări. Cei care nu gândesc…nu au nevoie decât de afundarea în uitarea clipei. De aceea nu se mai citește: pentru că nu se trăiește serios, responsabil (p. 152).

E un lucru comun să fii plătit…și e unul anormal…să muncești degeaba…în capitalism. Adică darul, ca expresie a gratuității inimii, nu e ceva specific capitalismului… unde totul costă. Numai că viața ortodoxă e viața dăruirii…tocmai de aceea nu se poate mula pe avariția sistemului capitalist, pe duritatea limbajului și a luptelor intestine capitaliste. Darul ortodox iese din schemă. La fel și bucuria de un altul, deschiderea în fața altuia, iertarea altuia…care nu sunt prescrise ca norme între angajați, ca locuri comune…Ele sunt excepții…și, tocmai de aceea, nu mulți le înțeleg semnificația curată, profundă, normală… În mașină se privește pe geam, nu? Dacă cineva lovește o bătrână sau un copil…scrie undeva că trebuie să le iei apărarea? Unde scrie? Lăsați Scriptura, bunul simț, educația!… Pe geam, pe fereastră, pe scaun nu scrie ce să faci în această situație… Tocmai de aceea, a sări în ajutorul cuiva sau a returna portofelul găsit pe stradă…nu ține de capitalism…ci de conștiința creștină. Locurile comune (nu călcați iarba!; depărtați-vă de uși!; loviți aici în caz de incendiu!; civism; maniere elegante) ne previn sau ne poziționează vizavi de alții…dar nu ne aduc un plus de bucurie, de frumusețe în viață. Un gest neașteptat și frumos, o discuție interesantă, o față zâmbitoare…sunt excepțiile pe care le așteptăm și care nu sunt prescrise într-un comportament standard al societății capitaliste (p. 154-155).

Când se spune adevărul, se elogiază Dumnezeu (p. 157).

Omul nu poate să facă ceva autentic, unic, pentru că nu crede că poate să facă și, poate, că nici nu poate să facă. De aceea, pare onest, serios, modest, în mod fals, atunci când nu face ceva unic, când nu merge pe calea lui, pe când cel care, cu adevărat, creează ceva, e socotit înfumurat, rău, iconoclast, pentru că trece peste malurile celorlalți, de dinaintea lui. Cel mai adesea marii artiști și creatori au orgoliul lor…dar unul al suferinței, al muncii imense…Adică vine în urma a ceva…nu pe nimic…Copiatorul marilor artiști, servil și encomiastic la adresa lor, nu e un om cinstit, ci un profitor după urma grandorii altora. La fel e în teologie, în artă, în știință: unii fac lucruri unice…pe când alții îi laudă pe cei care fac lucruri unice, vorba lui Eminescu, nu ca să îi laude pe unici…ci să își câștige și ei porția lor de „nemurire”. Însă nemurirea, adică considerația din partea posterității, nu ți-o câștigi cu ce nu ai făcut…ci cu ceea ce ai făcut… (p. 160).

Una e sensibilitatea și alta e spunerea adevărului în mod tranșant, care e fundamentul sensibilității. E paradoxal, dar e adevărat! (p. 164)

Marasmul plictiselii e consecința neîntâlnirii cu tine…sau a lustruirii imaginii de sine. Convertirea și pocăința tocmai asta fac: ucid buna încredere despre noi înșine. Ne scot de sub clișee, de sub logica liniarității și ne învață logica paradoxului: există enorm de multe lucruri despre care eu nici nu pot avea habar…fără El. De ce? Pentru că nu vor zbura niciodată prin mintea mea fără El…prin mintea mea, a celui care sunt o pasăre mărginită în spațiu și timp… (p. 164-165).

Dumnezeu conversează și negociază cu noi viața noastră, în permanență, cât suntem dispuși să dăm, să facem, să înțelegem. El vrea să ne dea mai mult și Se coboară la zgârcenia noastră. Noi suntem niște precupețe iubitoare de produsele patimilor noastre (p. 166).

Cum să faci literatură…când te crezi o javră? Pentru literatură trebuie să te simți om… (p. 171).

Ce șanse își acordă oamenii unii altora de a se cunoaște și a se iubi? Foarte puține. Am remarcat că filmele americane sunt foarte realiste în sensul acesta. Personajele care se întâlnesc și se iubesc se învârt într-o lume comună. În 99% din cazuri, iubirile sunt conjuncturale (pentru mine iubirea e un miracol și o descoperire dumnezeiască, care putea să nu se întâmple și, printr-o incredibilă minune, s-a întâmplat). Orizontul în care căutăm oameni care să ne fie prieteni, cu care să intrăm în relații afective, este foarte mic, în ciuda globalizării, a mondializării sau a cibernetizării. Suntem, ca societate umană, la fel de reduși ca totdeauna. O obiecție ar fi că mulți au început să-și găsească perechea sau să stabilească relații pe internet. Dar sunt niște rezultate căutate, specificate. Internetul însuși e configurat după mintea oamenilor. E format din grupuri, grupulețe, din sătucuri, comune, orășele, orașe de oameni cu interese care fuzionează la un moment dat. Nu există, cu adevărat, o deschidere frumoasă, generoasă spre a cunoaște, spre a învăța de la altul, spre a te educa să prețuiești alteritatea. Pare că tocmai asta e ideea internetului și a contactului globalizat, dar tocmai asta nu e ideea, adică nu se întâmplă practic (p. 173).

Valoarea se răzbună, în mod sfânt, pe nonvaloare, acum și veșnic (p. 198).

Cum poți să reziști uraganului, acestui spirit al epocii? Prin a-ți recâștiga rădăcinile ortodoxe, care te fac să fii un munte. Și cea care te face un munte e viața teologică și ascetică și mistică și eshatologică a Bisericii. Teologia salvează România! Teologia ortodoxă salvează orice țară și orice om…de prăpăstioasele alegeri proaste, cele fără Dumnezeu. Dacă ai teologie la bază, mai întâi de toate, îți iese bine și literatura și matematica și istoria și tehnologia și politica și munca…pentru că teologia e liniștea pe care se clădește, e fundamentul solid pe care se zidește o persoană împreună cu Dumnezeu. Iar postmodernitatea are, ca și epocile anterioare, o singură dușmancă de moarte: viața ortodoxă. Da, viața ortodoxă, adânc teologică și liturgică, adânc experențială, adânc și real transformatoare e forța interioară a oricărui progres social real. […] Și pentru ca să dejoci, în ființa ta, ideile și patimile și planurile de viață neconforme cu liniștea conștiinței trebuie să fii teolog. Și teologia e atât de practică, încât pentru orice rând scris, pentru dus la pâine, pentru făcut baie, pentru făcut copii, pentru făcut studii, pentru toate lucrurile…ai nevoie de teologie. Când am înțeles această taină a lui Dumnezeu și anume, că teologia e fundamentul întregii existențe, atunci, deodată, nimic nu a mai contat mai mult decât ea și toate i s-au auxiliat de minune. Fapt pentru care pot să cercetez orice cu mintea unui trăitor și teolog ortodox, dacă nu ies din albia vieții Bisericii și dacă caut răspunsuri și soluții pentru mine și pentru oricine mă citește. Cum lupt cu patimile, cum mă nevoiesc, care e credința Bisericii, ce trebuie să fac, cum trebuie să vorbesc, ce trebuie să scriu, ce semnificații au toate cele create de Dumnezeu…înseamnă teologie. Înseamnă teologie să fiu cu Dumnezeul meu și să învăț de la El, în toată vremea, ce vrea să mă învețe. Și astfel tot ceea ce există e pentru mine o discuție teologică (p. 200-202).

Așa cum nu mai știi ce ai mâncat toată viața, dar ea te-a făcut să crești și ți-a susținut existența, la fel adevărata cultură, teologie, filosofie se transformă în ființa ta lăuntrică, în omul spiritual care ai devenit și care te pregătești pentru o lume spirituală. Dacă reții numai o sumă de idei și informații, pe care le reproduci des și ușor, fără să apelezi decât la memorie și nu la truda gândirii, nu ești decât un canal de informație, pe care se scurg datele spre alții, fără a reține nimic. Și ești mai aproape de materialitate decât de spiritualitate, pentru că folosești mintea mecanic, instrumental, iar nu spiritual (p. 215).

Prostituția cea mai mare nu se face pe centură…ci acolo unde banii și funcțiile se dau pe vânzarea sufletului. De aceea, de la o anume vârstă, înțelegi că curva reală nu e cea care se vinde pentru banii de trăit, ci aceea care se dă cu totul pentru mari orgolii (p. 226).

Distanța dintre Paterice…și viața reală a ajuns atât de mare, de apăsătoare, încât nici nu știu dacă mai ne putem numi creștini, fără să roșim sau dacă mai găsim, câțiva, care chiar să creadă în ceea ce mărturisesc (p. 231).

Când ies din țară, când emigrează sau când sunt încurajați în mici enclave de valorizare a potențelor, românii parcă renasc. Și atunci se observă faptul că se simțeau încătușați în propria lor țară, nerespectați, nevalorizați, neprețuiți și de asta aveau nevoie: de respectul de sine și de valorizarea persoanei și a muncii lor. Iar simțul emigrării pe care îl au românii e unul expansionist și civilizator la nivel profund interior, pentru că transplantează România în alte părți ale lumii, lucru care, până mai ieri, părea imposibil. Însă, pe de altă parte, în majoritatea lor, românii nu sunt un popor al migrației, ci al pelerinajului. Românii s-au dus, de-a lungul timpului, în alte părți ale lumii pentru ca să se îmbogățească spiritual și cultural și pentru ca tot ceea ce agoniseau să aducă în țară. De aici dorul profund al românilor, încetățeniți în alte colțuri ale lumii, de pământul acesta, de aceste locuri, de limbă, de oameni, de credință și de relief, de modul nostru de-a fi al românilor, pentru că reverberațiile acestei țări sunt vii în ei. Noi plecăm pentru ca să ne reîntoarcem. Și dacă nu putem să ne reîntoarcem atunci când am vrea, facem o adevărată exprimare de forță din dorul nostru de a fi români sau din dorul nostru de România (p. 232-233).

Posteritatea nu iartă niciodată diletanții! (p. 262).

Cu ele [cuvintele] exprimăm și nu exprimăm în același timp propriile noastre experiențe, pentru că experiențele sunt dincolo de cuvinte, de tăcere, de ceea ce se vede…fiind realități ale abisului nostru interior. Însă, pentru alții, noi ne nevoim să ne punem în cuvinte…pentru ca abisul nostru să iradieze în abisul lor. Iar dacă cuvintele poartă amprenta ta, ea amprentează și pe alții într-un mod foarte subtil (p. 315).

Proștii se tem de deștepți pe motivul că or să fie… deconspirați. Însă deștepții niciodată nu se gândesc la a deconspira proști…pentru că nici nu-și pun capul cu ei. Însă capul omului prost…produce răutăți atât de diverse uneori…de îți trebuie ani, chiar sute de ani…să transformi catastrofele lor…în povești de demult… (p. 323).

Detest cel mai mult la un bărbat mârâiala continuă, faptul că el găsește noduri în papură până și Crucii de marmură. Acest țățism caracterologic îl arată pe bărbatul cu pricina un continuu bârfitor de duzină, care nu are timp să facă nimic care să dăinuie, pentru că nu a terminat de pus la punct pe cei care au zidit piramidele prea înalte (p. 325).

2 comments

  • Sărutăm dreapta, Preacucernice Părinte Dorin!
    Foarte frumoasă această regăsire de sine din trecut și foarte folositoare și nouă!
    Maica Domnului să vă ajute neîncetat! Binecuvântați și iertați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească în tot ceea ce faceți, Domnule Sofronie! Și pentru noi a fost o întoarcere în timp benefică. Vă mulțumim pentru că sunteți cu noi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *