Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [22]
I
Înduhovnicire
– Ritmul ce îmbină frumuseți,
Dorul ce te-nvăluie sunt Eu;
Te atrag, să Mă privești mereu…
Căile spre Mine să le-nveți.
Jertfă și iubire, rai din rai
Fiului și Duhului să dai!…
– Voia mea în voia Ta o-nchin
Tată, fiu primește-mă…Amin!…
Ființa-nlăcrimată piere-n valuri;
Adânci fiori din slavă o topesc,
Învie-n duh lumină fără maluri,
Din Tatăl ceruri fumegă, țâșnesc…
Iubita mea lumină-mbrățișată
De roțile Puterilor din cer,
Izvor e de cântare ne-ntinată,
De zbor de Îngeri ce mă smulg din ger.
Fecioară-n alb văzduh încoronată
Ce naște-n inimi Soarele din cer,
În duh, în trup, în glas, îmbujorată
De roiuri de miresme ce nu pier…
Mireasa veșniciei se arată!…
Plin de iubire, nu știu ce să-i cer!…
Văd Pruncul ei, simt brațele de Tată,
Și trupul meu e templu, e în cer!…
Spiritul meu cu Tatăl e, oriunde…
E nevăzut, e veșnic, și e viu…
Una în Fiul, taina mă pătrunde
O strălucire-n duh și trup; sunt fiu!
Cu Duhul Sfânt e sufletul meu zare,
Înfiorare, curgere, izvor,
Nimb de culori în melodii, schimbare,
În slava crucii către Soare, nor…
Sufletul meu e întreitul sfeșnic
Ce arde-n fața Tronului ceresc
Și-n trupul mistic, cu mireasa-n veșnic
Extaz din veac, plinindu-mă, slăvesc!…
Iubirea-n Duh mă umple de miresme,
Azi tainele trăite le-nțeleg.
Trupul și mintea sunt catapetesme,
Cu florile simțirii miez culeg.
Cresc aurii roz-albele văzduhuri,
Mii de culori și forme se-ntețesc;
La margini, Îngeri, fulgere și duhuri
Țes un măreț veșmânt împărătesc.
Neprihănirea-n Îngerii dulceții
Și frăgezimea spiritului pur
Își freamătă vâlvorile vieții
Pe trâmbițe de aur în azur!…
Împărăția Cerului roiește
Dintru lumina vieții fără fund…
… Sfânt inima topită se rănește
Și ochii minții-n scăpărări s-ascund.
Oricât m-apropii… sunt departe, plâng,
Mai străvezii, noi ceruri se desfac…
… Sfânt… Duhul Sfânt mă scoate din adânc…
În slava nunții Mirelui mă-mbrac!
Poemul Înduhovnicire, reprodus mai sus, descrie, precum Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, ce a văzut, ce a trăit și a simțit Sfântul Ilie în lumina dumnezeiască, în extaz duhovnicesc, răpit în Împărăția lui Dumnezeu.
Poemul are și două strofe așezate ca un motto, în care convorbirea tainică a Sfântului nostru poet cu Dumnezeu Tatăl este reprodusă sub formă de dialog. Iar Dumnezeu îl încredințează că El este Cel care Îl cheamă la Sine prin „ritmul ce îmbină frumuseți”, ritmul rugăciunii inimii sau al cântărilor evlavioase auzite în extaz, și „dorul ce te’nvăluie”, dorul dumnezeiesc care îl cuprindea tot mai mult. Această frumusețe și simțire negrăită a harului dumnezeiesc sunt cele prin care Dumnezeu atrage spre El pe cei care Îl iubesc și le dăruie putere să rabde suferințe mari și să lupte cu patimile din ei și cu toată răutatea oamenilor și a demonilor: „Te atrag, să Mă privești mereu…/ Căile spre Mine să le’nveți”.
Căci, așa cum cântă în versuri și Sfântul Efrem Sirul (alt mare dumnezeiesc poet al Ortodoxiei), „urcușul nu e greu din pricina înălțimii,/ osteneală nu e pentru cei ce-l moștenesc [Raiul]./ Cu vesela-i frumusețe îi atrage pe cei ce urcă”[1].
Cu cât cineva înaintează mai mult spre Dumnezeu, cu atât mai mult simte și mângâierile harului și prezența Lui în viața Sa. Tocmai de aceea, cei care spun că creștinii au o credință „obstinată”, plină doar de frică și habotnică, nu știu despre ce vorbesc, tocmai pentru că nu au gustat niciodată nicio picătură din fericirea dumnezeiască pe care o dăruie Dumnezeu celor ce cred în El și pe care îi cheamă la contemplarea Sa pururea. Când Dumnezeu Tatăl cere ca „Jertfă și iubire, rai din rai/ Fiului și Duhului să dai!”, nu cere din partea oamenilor o suferință încăpățânată, îndârjită, care nu are parte de nicio mângâiere și întărire și ajutor de la El, ci „rai din rai”. Căci El Însuși Se apropie de cei care suferă dureri și nedreptăți pentru credința în El și le arată, fiecăruia după râvna sa, darurile harului Său, care întrec orice frumusețe și bucurie omenească.
Iar unui râvnitor ca Sfântul Ilie (care, în condiții cumplite de detenție comunistă, ajunsese să facă mii de rugăciuni pe zi și, cu cât primea har și răpiri în duh și mângâieri tainice de la Dumnezeu, cu atât mai mult sporea efortul ascetic și aprindea dorul lui lăuntric fără încetare, la o intensitate tot mai mare și mai mare), Preasfânta Treime, pe care el O lăuda și O iubea, i-a dat har îmbelșugat, ridicându-l la vederi dumnezeiești uimitoare. Așa cum versurile sale mărturisesc cu prisosință (câte au ajuns la noi, pentru că au fost mai multe, dar nu le-a putut reține pe toate).
Cum spuneam și undeva mai sus, Sfântul Ilie a fost dintre cei cu o credință neîndoielnică, dintre fiii lui Dumnezeu care L-au ascultat în toată viața lor: „Voia mea în voia Ta o-nchin/ Tată, fiu primește-mă…Amin!…”.
Spunându-i „Jertfă și iubire, rai din rai/ Fiului și Duhului să dai!”, Dumnezeu Tatăl arată către Dumnezeu Fiul și către Dumnezeu Duhul Sfânt, pentru că persoanele Sfintei Treimi privesc pururea, din veșnicie, Una către Alta. Pentru că din veșnicie „a fost Iubirea”, așa cum spune Sfântul Dumitru Teologul, Iubirea care vrea ca și creaturile Sale raționale să fie una cu Sine, prin harul Său, să fie înălțate la viața dumnezeiască, să trăiască în comuniune și dragoste neîncetată. Iar Sfântul Ilie, nu numai prin citire și credință, ci și prin trăire și descoperire a cunoscut adevărul dogmatic despre Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru, al creștinilor.
Poetul luminii necreate (al doilea mare poet al luminii dumnezeiești după Sfântul Simeon Noul Teolog) spune despre sine că „ființa’nlăcrimată piere’n valuri”: ființa sa care a primit darul plânsului curățitor, „piere”, adică se scufundă în valurile luminii dumnezeiești. Simte că devine una cu această lumină, căci „adânci fiori din slavă o topesc”. Îmi amintesc acum că Sfântul Efrem Sirul se ruga undeva, către Dumnezeu, să mai potolească valurile harului Său, fiind copleșit de atâta lumină și bucurie negrăită. Și, „dacă bucuria ne îmbată și îngrașă,/ cu cât mai mult nu se va îngrășa sufletul de valurile acestei bucurii,/ ca și când toate puterile lui ar suge la sânul întregii înțelepciuni”[2].
Tot Sfântul Efrem scrie în versuri despre nevoința văzătorului de Dumnezeu Moisis: „foamea l-a îngrășat și setea l-a înfrumusețat./ Cine a mai văzut om flămând/ mâncând o vedenie și înfrumusețându-se, bând un cuvânt și îngrășându-se?/ A crescut și a strălucit hrănit de slava dumnezeiască”[3]. La fel și pe Sfântul Ilie foamea și setea și frigul și bolile și torturile l-au înfrumusețat și l-au îngrășat, pentru că vedeniile lui Dumnezeu l-au hrănit și l-au înviat mereu și l-au umplut de fericire în mijlocul demenței ideologice și a infernului concentraționar.
Căci „pâraie de desfătare pogoară asupra cetelor văzătorilor/ curgând prin Cel Întâi-Născut din strălucirea Tatălui:/ ei se răsfață pe pășunile vederilor dumnezeiești./ Cine a mai văzut flămânzii săturându-se,/ îngrășându-se și îmbătându-se de valurile slavei/ ce se revarsă din frumusețea unei atât de înalte Ființe?”[4]. Unul dintre acești văzători este Sfântul Ilie.
Fiindcă „Domnul a toate e vistieria a toate” și „fiecăruia după măsura sa îi dă să întrezărească/ o licărire a frumuseții ascunzimii Lui, a strălucirii slavei Lui./ El este strălucirea care, în iubirea Sa, îi face pe toți să strălucească:/ pe cei mici cu scânteierile ei, pe cei desăvârșiți cu razele sale”[5]. Astfel, Sfântul Ilie vedea cum „învie’n duh lumină fără maluri”, nesfârșită, căreia nu i se văd marginile, și cum „din Tatăl ceruri fumegă, țâșnesc”.
În această lumină dumnezeiască fără margini vedea Puterile cerești sub forma unor roți zburând și cântând (vedenia sa fiind asemănătoare cu a Sfântului Profet Iezechiil): „Iubita mea lumină’mbrățișată/ De roțile Puterilor din cer,/ Izvor e de cântare ne’ntinată,/ De zbor de Îngeri ce mă smulg din ger”. Sfinții lui Dumnezeu „se bucură văzând frumusețea Raiului/ și cântul tare al harpelor sale mângâie urechile lor”[6]. Iar Sfântul Ilie vede și în același timp înțelege că lumina dumnezeiască este izvorul cântărilor îngerești. Și nu numai că se desfată cu vederea și cu toate simțurile de o frumusețe indescriptibilă, dar și din valurile luminii „suge întreaga înțelepciune”, cum zice Sfântul Efrem, pe care l-am citat mai sus, se umple de înțelegerea tainelor negrăite ale vieții dumnezeiești.
Și Sfântul Ilie ar fi putut spune, ca și Sfântul Efrem: „limba mea se revarsă ca una ce a supt/ dulceața Raiului”[7].
În vedenie i se descoperă Sfântului Ilie și slava Maicii Domnului: „Fecioară’n alb văzduh încoronată/ Ce naște-n inimi Soarele din cer,/ În duh, în trup, în glas, îmbujorată/ De roiuri de miresme ce nu pier… // Mireasa veșniciei se arată!…”.
Preacurata Fecioară este „îmbujorată/ De roiuri de miresme”. Sfântul Dionisios Areopagitul, care a văzut-o când încă trăia pe pământ, dă mărturie despre nespusa ei frumusețe și despre mireasma negrăită pe care o răspândea. Cu cât mai mult în Împărăția Fiului Său!
În aceeași vedenie a Sfântului Ilie, „Văd Pruncul ei, simt brațele de Tată,/ Și trupul meu e templu, e în cer!…”. Își simțea întreaga ființă mutată în cer și transformată în templu al Duhului Sfânt, după cum ne-a spus Sfântul Pavlos, că trupurile noastre sunt temple ale Duhului (cf. I. Cor. 3, 16-17; 6, 19). Îl vede pe Fiul în brațele Maicii Sale, ca Prunc, și pe sine se simte în brațele Tatălui, căci prin Fiul Maicii oamenii credincioși devin fiii Tatălui. Prin Fiul întrupat primesc înfierea Tatălui ceresc. Și privind pe Maica Domnului cu Pruncul, în această vedenie, și simțindu-se fiu în brațele Tatălui, Sfântul poet înțelege în același timp că și trupul său a devenit templu al Duhului Sfânt în cer.u
Și remarcăm că vedeniile dumnezeiești înseamnă nu numai bucurie și simțiri copleșitoare, ci și școală de Teologie, dar și că dogma Treimii e în centrul descoperirilor sale: „Spiritul meu cu Tatăl e, oriunde…/ E nevăzut, e veșnic, și e viu…/ Una în Fiul, taina mă pătrunde/ O strălucire-n duh și trup; sunt fiu! // Cu Duhul Sfânt e sufletul meu zare,/ Înfiorare, curgere, izvor,/ Nimb de culori în melodii, schimbare,/ În slava crucii către Soare, nor…”.
În harul Preasfintei Treimi fiind, simte că se topește în nemărginire și ființa sa capătă atributele vieții dumnezeiești: „Spiritul meu cu Tatăl e, oriunde…/ E nevăzut, e veșnic, și e viu…”. Căci Sfântul Ilie trăia dezmărginirea pe care a făgăduit-o Hristos: „dacă Fiul are să vă elibereze pe voi, cu adevărat veți fi liberi” (In. 8, 36). Fiindcă acesta este sensul adevărat al libertății promise de Domnul, când a zis: „veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32).
Prin această dezmărginire nu trebuie să înțelegem că Sfinții devin ubicui/ atotprezenți precum Dumnezeu (Sfântul Ilie nu a susținut niciodată așa ceva, ci pe toate le-a privit ca pe daruri ale harului dumnezeiesc), ci că Dumnezeu le dăruie harisme de neimaginat și imposibil de explicat pentru omul pământesc.
În harul Duhului Sfânt, Sfântul Ilie își simțea sufletul, în același timp, „zare” și „nimb de culori în melodii”, nor melodios și strălucind multicolor. Un nor care se înălța către Soarele Dumnezeu, pentru că însăși Preasfânta Treime îl făcea să fie nor al slavei Sale, care cuprindea zările, trăind libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Sfântul Efrem a văzut că, în Rai, „nori măreți/ înalță corturi pentru cei vrednici de ele”[8]. Și că „fiii luminii”, Sfinții Apostoli și Profeți și toți cei care au împlinit cuvântul lui Dumnezeu și au descoperit oamenilor învățătura Lui sunt purtați fiecare de câte un nor ca de un car (caleașcă) și, pentru fiecare Sfânt, „carul său este pe măsura ostenelilor lui”[9].
[1] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 26.
[2] Idem, p. 86.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 87.
[6] Idem, p. 67.
[7] Idem, p. 27.
[8] Idem, p. 26.
[9] Idem, p. 27.