Predică la Duminica a 26-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
ce facem cu banii noștri? Pentru că banii sunt rodirea țarinei noastre din parabola de azi [Lc. 12, 16-21]. Iar în măsura în care gândim duhovnicește banii, pe atât ne trăim creștinește viața. Capitalismul ne învață să strângem, să avem, să tot avem, dar să ne manifestăm egoist față de bani și față de averile noastre. Adică tot ceea ce avem, să avem doar pentru noi și să nu dăruim și altora din ceea ce avem. Însă, dacă gândim duhovnicește banii și averile noastre, ne raportăm la bani și la averi nu ca la niște posesiuni egoiste, ci ca la darurile lui Dumnezeu din viața noastră, din care putem să dăruim și altora. Pentru că Dumnezeu ne dăruie salariul nostru, El ne dăruie averea noastră, El ne dăruie sănătatea noastră, El ne dăruie viața noastră, El ne dăruie tot ceea ce suntem și avem, iar scopul nostru în viață este de a ne dărui tuturor.
Și dacă trăiești cu bucuria de a dărui mereu din ale tale, din cele primite de la Dumnezeu, atunci banii nu mai sunt un depozit strict personal, ci o casierie pentru toți. Pentru că vezi în ei o apropiere reală de oameni, vezi în ei darul tău continuu față de oameni, vezi în ei o cale de a-ți arăta iubirea și aprecierea față de oameni.
Ce înseamnă când dărui ceva cuiva? Înseamnă că îl consideri aproapele tău, confidentul tău, prietenul tău, egalul tău, omul care trebuie să trăiască și să se bucure împreună cu noi înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, împreună-părtașul cu tine la Împărăția lui Dumnezeu. Dar dacă nu dai nimic nimănui, ce consideri, de fapt, în inima ta? Că nimeni nu merită vreun ban de la tine, vreun dar, vreun ajutor. Pentru că crezi, în mod egoist, că tot ceea ce ai tu îți aparține numai ție și numai tu trebuie să îți mănânci banii în colțul tău de lume, așa cum șoarecele își roade mâncarea lui.
Suntem niște șoareci amărâți, singuratici, hulpavi, care ne ronțăim mâncarea în cuibul nostru și facem abstracție de toți ceilalți, atunci când nu dăm nimic nimănui. Pentru că banii ne trag în jos, ne omoară, atunci când nu îi folosim duhovnicește, dar, când slujim pe Dumnezeu și pe oameni cu ei, banii sunt mântuirea noastră. Pentru că, dăruindu-i, făcând cu ei lucruri importante în viața oamenilor, a Bisericii și a lumii, banii ne fac bine nouă, mântuirii noastre. Și ne fac bine, pentru că ne eliberează de egoism, de fariseism, de răutate, de indiferență, de cruzime, de sarcasm, de nesimțire.
Căci toată parabola Domnului de azi asta ne spune: a ține banii numai pentru noi înseamnă nebunie crasă, inumanitate, pentru că egoismul banilor ne omoară sufletește și trupește. Pentru că a te dărui continuu înseamnă a te îmbogăți continuu întru Dumnezeu [Lc. 12, 21, BYZ], pe când a-ți mânca bogăția în mod egoist înseamnă a te sinucide. Pentru că omul nu e creat de Dumnezeu ca să trăiască egoist, stingher, în indiferență față de ceilalți, ci pentru ca să trăiască comunional. Omul e făcut de Dumnezeu pentru a vorbi cu toți, pentru a munci împreună cu ceilalți, pentru a se dărui continuu în relația sa cu oamenii.
Și când ne închidem în casele și în apartamentele noastre și facem abstracție de viața lumii, de mersul lumii, de ce se petrece cu toți ceilalți, păcătuim grav înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru că ne arătăm egoiști, reci, indiferenți, inumani. Și suntem inumani, când nu vrem să vedem nimic și pe nimeni din jurul nostru. Suntem decăzuți din umanitate și ratați social, dacă nu ne pasă de nimic și de nimeni. Pentru că Dumnezeu ne-a creat sensibili, atenți, cu multă putere de creație și de dăruire și nu pentru ca să șomăm la nesfârșit, nu pentru ca să căscăm toată ziua.
Am cunoscut oameni săraci, oameni scăpătați, oameni neputincioși, oameni singuri, oameni fără niciun ajutor…Dar, în inima lor, a multora dintre ei, am văzut multă umanitate, multă așteptare, multă încredere în viață, multă credință în Dumnezeu. Dar am văzut și oameni înstăriți, bogați și foarte bogați, care se simțeau bine cu cine erau și cu ce aveau, dar care nu ieșeau mai deloc din carapacea lor. Pentru că banii erau doar pentru ei și pentru poftele lor, nu și pentru alții.
Așa se explică faptul de ce oamenii săraci și în suferință, neputincioși și neajutorați, vin la Biserică, apelează la inima noastră, la dăruirea noastră, pe când oamenii înstăriți, bogați și foarte bogați n-au timp de Dumnezeu și de Biserică. Pentru că bogații se simt confortabil și apărați de banii lor și se mărginesc la acest bine perisabil, trecător, pe când omul sărac, în suferință, în nevoie, care simte că nu poate trăi decât cu Dumnezeu, nu se încrede în el și în ce are, ci în Cel ce dăruie toate tuturor.
Și parabola ne spune că binele trecător trece…Ne spune un truism, în aparență, un lucru pe care îl știm, pe care îl conștientizăm de foarte mici. Dar acest lucru ni-l spune Dumnezeu, nu un om! Și când Dumnezeu ne spune ceva anume, acel lucru este cu totul adevărat. Și prin el ne cere să fim serioși la modul abisal cu viața noastră. Pentru că Dumnezeu nu vorbește la pereți, ci vorbește pentru noi, pentru viața noastră, ca noi să fim încredințați de faptul că așa stau lucrurile: după cum ni le spune El.
Și „Dumnezeu i-a zis lui: «Nebunule [Ἄφρον], [întru] această noapte sufletul tău [τὴν ψυχήν σου] îl cer de la tine! Iar pe care le-ai pregătit, al[e] cui va fi [vor fi]?»” [Lc. 12, 20, BYZ]. I-a zis lui și ne zice și nouă, tuturor!
– Și de ce suntem noi nebuni, dacă iubim banii, dar nu și iubirea de oameni?
– Pentru că sufletul nostru nu se hrănește cu bani, ci cu iubire! Noi ne ținem banii în bancă sau în casă pentru viitor. Ca să ne fie bine. Și e normal ca să ne păstrăm banii pentru ceea ce avem nevoie în viață. Dar e anormal ca să nu ne hrănim cu iubire în fiecare zi, cu ceea ce mănâncă sufletul nostru. Că ciorba, sarmalele și prăjiturile sunt pentru trup, nu pentru suflet. Ci sufletul mănâncă milostenie, mănâncă rugăciune, mănâncă tot cuvântul lui Dumnezeu, toată iubirea, pacea și smerenia. Și când noi ținem banii numai pentru noi și nu dăruim, nu ne dăruim tuturor, noi ne sinucidem, ne luăm viața, pentru că ne omorâm sufletul nostru.
Un suflet tânăr, bucuros, încrezător în viață și în oameni, milostiv și frumos, e un suflet plin de iubire, de rugăciune, de milostenie și de pace. Și poți să ai sufletul tânăr, pururea tânăr la orice vârstă, pentru că sufletul nostru se înnoiește duhovnicește zilnic. Cu trupul traversăm diverse perioade ale vieții, dar nu atât de tulburător pe cât le trăim cu sufletul nostru. Căci, ca să ajungi să mai trăiești un an, ai nevoie de 365 sau 366 de zile[2], după cum bine știm. Dar pentru ca să te pocăiești ai nevoie de câteva secunde, de câteva minute, de câteva zile. Pentru ca să te decizi să virezi ceva în contul cuiva sau pentru ca să pui ceva în mâna cuiva ai nevoie de o secundă, două. Și după aceste secunde ale iubirii țâșnesc bucuria și pacea lui Dumnezeu în tine! Căci Dumnezeu ne plătește fiecare bine cu slava Lui cea veșnică. Noi facem lucruri mici, puține pentru mântuirea noastră, iar El ne plătește imediat cu multe bucurii și cunoașteri dumnezeiești.
D-aia suntem nebuni: pentru că nu vrem să ne bucurăm veșnic! Vrem să ne bucurăm doi-trei ani, vrem să ne bucurăm numai cu trupul, dar nu integral, nu cu totul și pentru veșnicie în Împărăția lui Dumnezeu. Și, da, e o imensă nebunie faptul ca să alegi câțiva ani un bine relativ, trupesc, și să dai cu piciorul la binele tău veșnic.
Căci dacă am gândi duhovnicește capitalismul zilelor noastre, am dori să ne bucurăm veșnic și nu trecător. Și dacă am dori să fim niște capitaliști creștini, atunci ne-am dărui zilnic ceea ce suntem și ceea ce avem, pentru ca să ne bucurăm veșnic. Pentru că, la Dumnezeu, a strânge și a avea veșnic înseamnă a dărui, a te dărui continuu. Dar dacă nu gândești capitalismul duhovnicește, atunci strângi doar pentru tine, pentru o perioadă efemeră și ești un nebun, un nebun de legat. Pentru că te legi pentru veșnicie cu legăturile Iadului și preferi chinul cel veșnic în locul bucuriei celei nesfârșite.
Așadar, iubiții mei, d-aia postim și d-aia ne rugăm și d-aia dăm milostenie: pentru ca să fim vii și nu morți. Căci ești mort, dacă n-ai nevoie de Dumnezeu și de oameni, și ești viu, dacă te dărui mereu lui Dumnezeu și oamenilor în slujirea și în viața ta. Postul e pentru viață, pentru adevărata viață, pentru viața cea veșnică. Postul ne păstrează în ascultarea lui Dumnezeu și în cuviință. Milostenia ne umple de pacea și de bucuria de a fi cu Dumnezeu și cu oamenii. Slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor înseamnă modul nostru de a fi umani, de a ne simți oameni profunzi și împliniți.
Căci a dărui nu înseamnă a pierde, ci a câștiga, a te câștiga mereu pentru Dumnezeu. Pe când a te închide în tine nu înseamnă a te prezerva, ci a te sinucide.
Mult spor în slujirea, în viața și în credința dumneavoastră! Și alegeți să fiți vii și nu morți! Amin!
[1] Începută la 8. 26, în zi de marți, pe 14 noiembrie 2023. Soare și nori, 7 grade, vânt de 3 km/ h.