Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [23]
„Sufletul meu e întreitul sfeșnic/ Ce arde-n fața Tronului ceresc”: sufletul, „cu întreitele sale însușiri (rațiune, voință şi simțire)”[1] arde în iubirea dumnezeiască, în harul Său, în fața Tronului lui Preasfintei Treimi, așa după cum vedea în răpire. „Și-n trupul mistic”, în trupul său duhovnicesc, în ființa sa înduhovnicită, devenită mădular mistic al Trupului lui Hristos, „cu mireasa-n veșnic/ Extaz din veac”, cu mireasa-lumină dumnezeiască în extazul vieții dumnezeiești, al harului din veșnicie al Preasfintei Treimi, „plinindu-mă, slăvesc!”: se împlinea, se desăvârșea duhovnicește și slăvea pe Făcătorul a toate și pe Dăruitorul a toată frumusețea și bucuria trăirii în slava Sa.
„Iubirea-n Duh mă umple de miresme”: iubirea dumnezeiască, simțită în harul Duhului Sfânt, îl făcea pe Sfântul Ilie să vadă, să simtă miresme negrăite și să se simtă pe el însuși plin de astfel miresme cerești. Odinioară, Sfântul Efrem Sirosul se ruga: „Fă-mă prin harul Tău vrednic de darul Raiului Tău,/ – [care este] vistierie de parfumuri și cămară de miresme./ Foamea mea se desfată de suflarea miresmelor lui,/ căci parfumul său îi hrănește pe toți în toată vremea,/ și cine-l respiră se veselește foarte și uită pâinea sa pământească./ E masa Împărăției. Binecuvântat Cel ce a gătit-o în Eden”[2].
„Azi tainele trăite le-nțeleg”: înțelegea, i se descopereau treptat, tainele trăite în extaz duhovnicesc. Pentru că „trupul și mintea sunt catapetesme” dincolo de care a trecut. Trupul omenesc și rațiunea omenească sunt catapetesme dincolo de care el a văzut Împărăția lui Dumnezeu, în care „cu florile simțirii miez culeg”. Căci înseși simțirile sale, curățindu-se și devenind duhovnicești, se făcuseră flori ale Raiului. Și prin ele culegea „miezul” înțelepciunii dumnezeiești.
Prin frumusețea sufletului său transfigurat, îndumnezeit, care era ca un nor luminos, melodios și înmiresmat, vedea frumusețea de nespus a Raiului și, în același timp, se umplea de înțelepciune, de înțelegeri mai presus de cugetarea omenească.
„Cresc aurii roz-albele văzduhuri,/ Mii de culori și forme se-ntețesc”: așa vedea în lumina dumnezeiască, deschizându-i-se văzduhuri, ceruri mereu noi (așa cum spune și într-un vers mai departe: „mai străvezii, noi ceruri se desfac”), în culori minunate și în forme inimaginabil de frumoase.
„La margini”, la marginile acestor ceruri, „Îngeri, fulgere și duhuri”, adică Îngerii și Sfinții (prin „fulgere” s-ar putea înțelege alte Ierarhii îngerești sau străluciri orbitoare ale luminii dumnezeiești), „țes un măreț veșmânt împărătesc”, alcătuiesc împreună un veșmânt de lumină vrednic de măreția și bunătatea Împăratului ceresc.
„Neprihănirea-n Îngerii dulceții/ Și frăgezimea spiritului pur/ Își freamătă vâlvorile vieții/ Pe trâmbițe de aur în azur!…”: „Îngerii dulceții” sunt Sfinții Îngeri cei plini de dulceața harului dumnezeiesc și de neprihănire, de curăție. Iar Sfântul Ilie, în lumina dumnezeiască, simțea „frăgezimea spiritului pur”, a vieții în duh, eliberat de greutatea trupului și pipăind toate cu simțurile duhului său luminat, curățit și foarte mult bucurat de harul Preasfintei Treimi. Și simțirile acestea erau covârșitor de frumoase și dătătoare de fericire, încât putea spune că Îngerii și duhurile Sfinților „Își freamătă vâlvorile vieții/ Pe trâmbițe de aur în azur”. Viața dumnezeiască e plin de dinamism, de fremătare sfântă – „vâlvorile” arată înflăcărarea, văpăile iubirii, dar poate și mișcarea în sens circular sau sferic a Îngerilor și a Sfinților, lăudând pe Preasfânta Treime „pe trâmbițe de aur în azur”. Care pot să fie tot o vedere extatică.
În același sens se poate înțelege și că „Împărăția Cerului roiește” – verbul arată tot o mișcare circulară, dar și mulțimea de făpturi raționale și slăvitoare, precum și ardoarea existenței și a laudei lor – / „Dintru lumina vieții fără fund…”: toți fiind născuți și trăind prin lumina harului dumnezeiesc, cea fără de început.
Contemplând atâta bogăție de viață dumnezeiască, „…sfânt inima topită se rănește” de iubire și desfătare sfântă, iar „ochii minții-n scăpărări s-ascund”: un alt oximoron minunat găsit de Sfântul Ilie pentru a exprima dragostea și dorirea strălucirii infinite a slavei Sale, pentru că „ochii minții” nu vor să se închidă vreodată în fața unei astfel de neasemănate frumuseți, ci să fie pururea în contemplarea ei și, de aceea, se ascund „în scăpărări”, în fulgerele ei. (Ceea ce, în lumea fizică, ar fi imposibil, pentru că ochii trupești orbesc dacă vor să privească o lumină foarte puternică.) După cum și, în alt vers, comentat undeva mai sus, spusese că: „De Adevărul veșnic mă-nspăimânt/ Și mă ascund în Duhul vieții Tale” (Cânt de început).
„Oricât m-apropii…” de Dumnezeu, de Centrul de iradiere al slavei dumnezeiești, „sunt departe, plâng”, pentru că iubirea dumnezeiască umple de dor infinit pe cel care o trăiește și nu există niciodată săturare, ci doar dorire și mai mare, și mai înflăcărată. Curățindu-se tot mai mult interior, sufletește, prin rugăciuni neîncetate și nevoință, Sfântul Ilie înainta în desăvârșire: „mai străvezii, noi ceruri se desfac…” – „mai străvezii” însemnând mai limpezi, el deslușind taine dumnezeiești ascunse mai înainte, dar și mai strălucitoare, mai luminoase. Căci: „Pe cât fiecare încă de-aici pe pământ își curăță ochiul/ pe atât va putea vedea slava Sa cea neasemănată;/ pe cât fiecare încă de-aici pe pământ își deschide urechile/ pe atât va putea cuprinde înțelepciunea Lui;/ pe cât fiecare încă de-aici pe pământ își gătește locaș pentru El în inima sa,/ pe atât va putea să poarte o părticică din comorile Lui”[3].
„… Sfânt… Duhul Sfânt mă scoate din adânc…/ În slava nunții Mirelui mă-mbrac!”: Unul Sfânt, Duhul Sfânt l-a scos din adâncul minciunilor pământești și al patimilor omenești și l-a îmbrăcat în „slava nunții Mirelui”, a lui Hristos Dumnezeu.
[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 76.
[2] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 100.
[3] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 87.