Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [24]

Poemul Împărăția Cerurilor – având din nou un motto compus tot de Sfântul Ilie – ne dezvăluie alte vederi dumnezeiești preaminunate și înspăimântătoare prin măreția lor: 

Îngeri, trâmbițe, glas,
Pe apele mării…
În duhul cântării,
În voia lor mă las.

Cetatea se clădește din safir
În flăcările inimii curate,
Esențele luminii necreate
Prin uși de nestemate le respir.

Culori din zori, amiezi și din amurg
Mi-apar; miresme, forme vii și grai…
…Patru puteri în cruce-n drum spre Rai…
Din Soarele din mijloc ceruri curg.

Sorbit de zbor și glasuri îngerești,
Spre curțile de aur din aripi de gând
Suspin voi da, lumina să Ți-o cânt,
Arzând în slava bolții-mpărătești!

Mireasă, feciorie în trei Sori,
Blândă surâzi; înfiorată prinzi
Logosul viu în ape de oglinzi;
Temple pe nori strălucitori cobori…

Slavă, lumini, în trup te înfioară;
Surâs din cer, sclipirile zăpezii,
Te poartă-n har în Soarele amiezii
Mirelui dar, părelnică fecioară…

– Cetate sfântă-n sfântă feciorie –
Purtând veșmântul valurilor mării,
Locaș iubirii și neîntinării
De frumusețea Mirelui…mai vie!…

Un nou pământ și ceruri mi s-arată
Vădit și mai temeinic decât huma…
Iar sufletele trupuri și-iau acuma,
Lumină din lumină preacurată.

Dulci zările respiră, se-mpânzesc
Verde, roz-alb ca florile răpite,
De-un vânt ușor, miresme pribegite,
Privind la Îngeri, sfinte poposesc…

…Sfânt…Duhul Sfânt ne poartă ca să știm,
Ne murmură în pânze la corăbii…
Cu sufletele sulițe și săbii
Spre frumusețea cerului țintim!…

Din dorul viu, din calea-ndepărtării
Cuvântul, Tatăl înapoi ne cheamă
Și dragostea de fecioria mamă,
Și-albaștrii Îngeri ai însingurării.

Nestăvilirea spiritului pur
Rodește în adâncul neființei;
Te simt în mine reazăm al voinței
Și al rotirii lumilor în jur.

Sfințită-n Duh făptura se-nmulțește,
Lumina Ta în mine e ca vinul
Și Trupul Tău e Pâinea, e seninul…
…Cresc fiii Tăi, Dumnezeirea crește !…

Și, după cum observăm, mottoul ne vorbește din nou despre „Îngeri”, „trâmbițe” și „glas” de cântece îngerești, ca și poezia anterioară, răsunând peste „apele mării” de lumină dumnezeiască. Astfel privea, în vedenie, cum Il slăveau Sfinții Îngeri pe Dumnezeu, în marea de lumină a harului Său. Iar el: „În duhul cântării,/ În voia lor mă las”, în voia a ceea ce Duhul Sfânt voia să-i reveleze robului Său credincios.

Iar revelațiile sunt copleșitoare: „Cetatea se clădește din safir/ În flăcările inimii curate,/ Esențele luminii necreate/ Prin uși de nestemate le respir”. Versurile acestea, care vorbesc despre o cetate de safir cu uși de nestemate, ne amintesc de cetatea din Apocalispsis, iar ceea ce Sfântul Ilie a contemplat în vedenie a fost o descoperire profetică, dăruită lui de către Preasfânta Treime, după cum a și mărturisit: „am văzut cetatea Noului Ierusalim cu cele 12 porți”[1].

În Apocalipsis: „Și pe cetatea cea sfântă, pe Ierusalimul cel nou, am văzut-o coborând din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită bărbatului ei. […] Și m-a dus pe mine în Duhul pe un munte mare și înalt și mi-a arătat mie cetatea cea mare, sfântul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. [Iar] luminătorul ei [era] asemenea pietrei celei prea cinstite, ca a pietrei de iaspis, strălucind ca cristalul, având zid mare și înalt, având 12 porți și la porți [având] 12 Îngeri și nume scrise deasupra, care este [sunt] numele celor 12 seminții ale fiilor lui Israil. Dinspre răsărituri [cetatea avea] trei porți și dinspre miazănoapte [avea] trei porți și dinspre miazăzi [avea] trei porți și dinspre apusuri [avea tot] trei porți. […]  Și era zidirea zidului aceluia iaspisul. Și cetatea [era] aurul cel curat, asemenea cristalului celui curat. Și temeliile zidului cetății erau cu toată piatra cea cinstită împodobite. Temelia cea dintâi era iaspisul. A doua temelie era safirul. A treia temelie era calcedonia. A patra temelie era smaraldul. A cincea [temelie era] sardonixul. A șasea [temelie era] sardiul. șaptea [temelie era] crisolitul. A opta [temelie era] berilul. A noua [temelie era] topazul. A zecea [temelie era] crisoprazul. A unsprezecea [temelie era] iacintul. A douăsprezecea [temelie era] ametistul. Și cele douăsprezece porți [sunt] douăsprezece mărgăritare. Fiecare [în parte], una [câte una], fiecare [din] porți era [făcută] dintr-un mărgăritar. Și lărgimea cetății [era] aurul cel curat, ca cristalul cel strălucitor. Și templu nu am văzut în ea, căci Domnul Dumnezeu Atotțiitorul este templul ei și Mielul. Și cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca să o lumineze pe ea, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o pe ea și luminătorul ei [este] Mielul. Și neamurile vor umbla prin lumina ei”… (Apoc. 21: 2, 10-13, 18-24) [2].

Revenim la versurile Sfântului Ilie: „Cetatea se clădește din safir/ În flăcările inimii curate,/ Esențele luminii necreate/ Prin uși de nestemate le respir”. Eu aș înțelege aceste versuri în sensul în care nu doar că vedea, contempla Cetatea cea veșnică, ci și se bucura ca unul căruia i se descoperea că va trăit în ea, căci simțea această revelație născându-se „în flăcările inimii curate”. Întru curăția inimii se vedea părtaș al Ierusalimului celui de sus și, în același timp, cu cât mai mult se adâncea în contemplații extatice, cu atât mai mult își simțea inima curățindu-se și sfințindu-se și arzând în flăcările iubirii duhovnicești.

Totodată, simțindu-se și văzându-se locuitor al acestei Cetăți, „Esențele luminii necreate/ Prin uși de nestemate le respir”. Fiindcă nestematele – ca și miresmele despre care am vorbit mai sus –, nu înseamnă numai simțire sau vizualitate, ci trăire deplină, devenind lăuntricitate a ființei pline de har și de strălucire, nu doar ceva exterior. Aceste nestemate nu mai sunt, ca pe pământ, un artefact care ne încântă din afara noastră, ci sunt creații ale aceleiași lumini dumnezeiești care îl umple și pe omul înduhovnicit și îl transfigurează. De aceea putea să spună că respiră „prin uși de nestemate” esențele (miresmele) luminii necreate, ale harului dumnezeiesc.

Dar și Hristos Dumnezeu este descris în vedeniile profetice ale Sfintei Scripturi prin comparații cu pietrele prețioase: „Și numaidecât am fost întru Duhul! Și, iată, tronul stătea în cer! Iar pe tron, șezând, în vedenie, era Cineva asemenea cu piatra iaspisului și cu sardiul! Și curcubeul era împrejurul tronului asemenea cu înfățișarea pietrelor de smarald” (Apoc. 4, 2-3). În Cântarea Cântărilor, de asemenea, Cel Iubit, Hristos Dumnezeu, are capul „de aur și de aur-curățit […] Mâinile lui [sunt] lucrate [din] cele ale aurului, pline de tarsis [iar] pântecele lui [este din] tablă de fildeș peste piatră de safir. Pulpele lui [sunt] stâlpi de marmură  întemeiați pe piedestaluri de aur” (Cânt. Cânt. 5, 11-15)[3]. Dar, în același timp, „obrajii lui [sunt] ca cupele aromatelor ridicând arome. Buzele lui [sunt ca] crinii, picurând smirnă”  și „gâtul lui [este] dulceață și dorință întreagă”, dorire întreagă pentru cei ce Îl iubesc pe El (Cânt. Cânt. 5: 13, 16). Pentru că pietrele și metalele prețioase, ca și miresmele, indică neasemănarea în frumusețe a Domnului, precum și a Sfinților Lui pe care El îi face asemenea cu El în slavă și în bucuria vieții dumnezeiești.

De ce, dintre toate pietrele prețioase, Sfântul Ilie amintește numai de safir, nu știu, probabil aceasta s-a evidențiat în vedenia sa cu mai multă intensitate. Spuneam și altădată că safirul este o piatră prețioasă la fel de tare ca diamantul, de obicei de culoare albastru intens și profund (albastru marin), dar poate fi și bleu, verde cu nuanțe albăstrii (alt verde decât smaraldul), violet sau mov, roz, galben, portocaliu ori alb.

Într-o altă poezie însă, numită Înviere, despre care urmează să discutăm în viitor, găsim aceste versuri: „Se văd porți desferecate, de rubin și de safir,/ De opal și de sardoniu, de smarald și de porfir…”.

Cu puțin timp înainte de a trece la Domnul, Sfântul Ilie s-a văzut pe sine, și pe cei apropiați ai săi, la Judecata de apoi, fiind între cei mântuiți și fericiți. A mărturisit aceasta Părintelui Dorin.


[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 294.

[2] Cf. Sfântul Apostol Ioannis, Apocalipsis (BYZ, ediția liturgică), traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/04/04/apocalipsis-byz-editia-liturgica/.

[3] Cf. Sfântul Profet Salomon, Cântarea Cântărilor, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/18/cantarea-cantarilor/.