Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [25]
„Culori din zori, amiezi și din amurg/ Mi-apar”: poate se refere la faptul că, pe când aici, pe pământ, momentele zilei se deosebesc prin anumite culori și nuanțe ale luminii (ceea ce este adevărat, pentru cine este atent la frumusețea pământului și a lumii), în Împărăția lui Dumnezeu nu mai există, de fapt, zori și amiază și amurg și toate aceste nuanțe și culori sunt îmbinate și apar concomitent.
Așa după cum, în alte relatări ale Sfinților care au văzut Raiul, apare amănuntul că nu mai există anotimpuri, iar în pomii Raiului sunt mereu roade, aflate, în același timp, în toate perioadele de dezvoltare: copacii sunt deopotrivă înfloriți și poartă roade coapte. Despre acest lucru ne dă mărturie Sfântul Efrem Sirosul (sec. IV): „Ciclul de viață al pomilor din Rai se aseamănă unui colier:/ când primele roade sunt coapte și culese,/ sunt gata deja cele ce alcătuiesc a doua și a treia recoltă./ Cine a mai văzut vreodată poamele toamnei târzii/ atingând călcâiul roadelor primăvăratice…? // Acest sân plin de fructe în toate fazele dezvoltării lor…”[1].
Dar și Sfânta Ecaterina Kurbatova (sec. XX) – care nu cred că citise imnele Sfântului Efrem, după cum nici Sfântul Ilie nu le-a citit, pentru că nu fuseseră încă traduse în română, înainte de adormirea sa – : „Am mers împreună cu ghidul meu mai departe, de-a lungul cărării acoperite cu verdeață, asemenea unui covor. Și, cu cât înaintam mai mult, cu atât mai bogat și mai frumos era totul acoperit de verdeață și flori. Nu puteam admira îndeajuns copacii extraordinari cu fructe pe care nu le mai văzusem vreodată; le puteam atinge cu mâna. Și deasupra lor erau vârfurile uriașe ale copacilor cu frunze late. Acolo am văzut și câteva fructe neobișnuit de frumoase. Vedeam ceea ce la început era de neînțeles pentru mintea mea pământească: flori lângă fructele din pom. Apoi am primit descoperirea că pomii Raiului au capacitatea de a da rod încontinuu, hrănind locuitorii de acolo cu darurile minunate ale lui Dumnezeu”[2].
Așadar, cred că, spunându-ne: „Culori din zori, amiezi și din amurg/ Mi-apar”, Sfântul Ilie se referea la faptul că lumina dumnezeiască se revela în nuanțe și culori care aici pe pământ apar separat, în momente diferite ale zilei, și nu pot fi admirate concomitent. În lumea noastră pământească, într-un fel este lumina sprintenă și revigorantă a răsăritului și a dimineții, altfel lumina tare de amiază și altfel cea lină și dulce de seară, iar culorile cerului și ale văzduhului sunt de asemenea distincte în funcție de orele la care se fac văzute. Dar, în Paradis, lui îi apăreau fără deosebire de moment, coexistând toate acele culori (și fiind, desigur, mult mai nuanțate, mai delicate și mai frumoase), pe care le contemplase separat, în viața obișnuită. Dar, pentru a sesiza acest detaliu despre culorile luminii „din zori, amiezi și din amurg”, trebuie să ai sensibilitate de poet, sensibilitate dumnezeiască la frumusețile cosmice pe care ni le-a zugrăvit Creatorul în fața ochilor și a sufletelor noastre, pe care Sfântul Ilie a avut-o de la vârstă fragedă.
Și, pentru că am amintit de Sfânta Ecaterina Kurbatova, ale cărei vederi extatice au fost traduse și publicate anul acesta și pe care acum le citesc, trebuie să spun că am regăsit și aici anumite amănunte care coincid cu ceea ce relatează și Sfântul Ilie în versurile sale, din descoperirea duhovnicească a Raiului. Astfel, ea a văzut și a simțit duhovnicește că „lumina Raiului nu provine de la soare, ci este specială, plină de har”, fiindcă „nu numai strălucește, ci sfințește și luminează tot ce este acolo”[3], și că „locuitorii Raiului sunt de-a dreptul scăldați în valurile harului”[4]. Și ea mărturisește că a simțit miresmele neasemănate ale Paradisului și a auzit cântările dulci ale Îngerilor și Sfinților și că, „din cauza sunetelor acelor cântări melodioase, a revărsării cântărilor pline de bucurie, simțeam că mă topesc și mă destram”[5].
De asemenea, relatează că „ne-am dus mai departe, după cum mi se părea, spre centrul Raiului lui Dumnezeu”[6] și cum „din mijlocul unui nor luminos, situat în centrul curcubeului cu șapte culori, s-a văzut un fulger orbitor care a luminat întreaga parte de răsărit a orizontului, apoi s-a auzit un tunet, asemeni unui sunet de trâmbiță” și „în mijlocul unui cerc în formă de curcubeu, pe un cer albastru clar, am văzut Tronul lui Dumnezeu strălucind cu o lumină blândă”[7] și s-a închinat „împreună cu toți Sfinții, lui Dumnezeu cel așezat în chip nevăzut pe Tronul slavei Sale”[8].
În Rai, Sfânta Ecaterina, zburând peste „o verdeață ca smaraldul, în care florile vii sclipeau cu lumini multicolore”, a ajuns într-un „oraș minunat”, în care „coloanele care susțineau zidurile erau ca niște opere de artă, statuile și basoreliefurile din vârf erau atât de frumoase, încât nu îți puteai lua ochii de la ele”, „fiecare clădire fascinând prin eleganța ei”, și în care „fiecare palat avea o culoare unică. Unul avea o strălucire albastră care-l făcea să pară că însuși cerul coborâse peste el. Un altul avea strălucirea blândă a lunii care aducea liniște și pace. Un palat strălucea ca aurul”, iar „coloanele și cornișele străluceau cu lumina blândă a azurului ceresc”, pe când „altul ardea ca focul”[9] etc. Și, „în comparație cu arhitectura de pe pământ, deosebită era simetria din toate, iar culorile păreau curcubeie nesfârșite”[10].
Am regăsit aceste detalii în mărturiile și în versurile Sfântului Ilie, după cum am arătat în comentariile noastre de până acum. Reamintesc aici puțin și din confesiunile sale: „Am văzut [în lumina lui Dumnezeu] bolți care se multiplicau la infinit și se măreau într-atât de mult încât deveneau universuri aparte, iar nuanțele lor erau de la albastru spre alb, atunci când mă rugam Sfântului Apostol Pavel. Fiecare Sfânt căruia mă rugam îmi apărea într-o culoare proprie a luminii divine, deosebită, care reapărea ori de câte ori mă rugam lui și, de obicei, rugându-mă Sfinților, îi vedeam sub formă de temple, de catedrale dumnezeiești de o cerească împodobire și minuțioasă frumusețe”[11], care aveau fiecare o culoare unică, după cum am arătat și altundeva, mai sus.
Vedeniile Sfinților nu sunt niciodată identice, pentru că Dumnezeu dăruie fiecărui Sfânt revelații după personalitatea sa, dar există întotdeauna multe puncte convergente, așa cum observăm și din comparațiile pe care le-am făcut până acum, între revelațiile extatice trăite de Sfântul Ilie și de alți Sfinți, din vechime sau recenți – Sfântul Efrem e din secolul al IV-lea, Sfântul Grigorios – din Viața Sfântului Vasilios cel Nou – e din secolul al X-lea, iar Sfânta Ecaterina din secolul XX, ca și Sfântul Ilie (cunoscând, ca și el, prigoana comunistă, doar că ea a trăit în tinerețe această uimitoare revelație, mai înainte de a deveni Monahie).
Sfântul Ilie se bucura foarte mult când afla confirmarea unor amănunte văzute de sine în extaz în mărturiile altor Sfinți. Spre exemplu, el ne-a mărturisit că a văzut-o pe Preacurata Maică și Fecioară Maria, în mod simbolic, sub forma unui oval, de culoare albăstruie, în care străluceau trei luceferi (și o dată a auzit-o cântând Tatăl nostru): „eu am spus undeva: Feciorie în trei sori. Nu am dorit să fiu ermetic…ci am descris o vedenie. Căci după rugăciuni insistente am văzut un oval cu fundal albastru…care avea trei luceferi, trei sori…și pe care l-am înțeles că e Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului”[12]. Când vorbeam cu el, mi-a subliniat faptul că era vorba de un oval.
După ceva timp, am citit o mărturie asemănătoare la Sfânta Stareță Taisia, ucenica Sfântului Ioan de Kronstadt, și i-am comunicat acest lucru. Într-o „vedenie minunată” a sa, Sfânta Taisia privea cum „deodată, în depărtare, la orizont, mișcându-se înspre sfintele porți, apăru ceva ca un răsărit de soare – deși ne aflam în plină amiază și soarele strălucea sus pe cer. […] Când s-a apropiat această sferă semănând cu soarele, am putut desluși limpede că era ovală – avea adică o formă alungită – iar în mijlocul ei se afla un miez de lumină. Când a venit aproape de sfintele porți, toată lumea a putut vedea limpede că se apropia însăși Împărăteasa Cerurilor. Ea era miezul de lumină, iar cercul tot de lumină dimprejurul ei era din raze”[13]. Sfântul Ilie s-a bucurat foarte mult.
Sfântul Ilie se individualizează prin stilul său poetic, folosind chiar un limbaj și metafore simbolist-moderniste, pe lângă sculptura marmoreeană, clasic-eminesciană, a prozodiei (dar și simboliștii erau adepții melodiei curgătoare în forme poetice fixe). Format la școala acestui tip de poezie, Sfântul Ilie se deosebește de majoritatea mărturiilor extatice prin faptul că nu mai este narativ-descriptiv, ci amintirea celor trăite în extaz el a organizat-o sub forma unui material poetic care urmărește să evidențieze mai degrabă intensitatea trăirii, a simțirii unor experiențe duhovnicești care nu pot fi traduse în cuvinte omenești cu adevărat, păstrând obscuritatea expresivă a liricii moderne. Aceasta datorită sensibilității lui poetice, dar și ca o manifestare a smereniei, el nefiind nici Preot, nici Monah, ci simplu Mirean (deși, după ieșirea din închisoare, și-ar fi dorit mult să devină Monah, dar asta ar fi însemnat să-și părăsească din nou soția și copilul care îl așteptaseră 12 ani și jumătate și, după cum ne-a mărturisit, nu a vrut să-și construiască fericirea și desăvârșirea lui duhovnicească pe nefericirea lor).
De aceea, poeziile sale au nevoie de comentarii și de explicații suplimentare. Căci, spre exemplu, dacă ar fi să mai fac o comparație, Sfânta Ecaterina povestește cum, la un moment dat, „ne-am apropiat de o poieniță, unde era un minunat aranjament de flori. […] Aceste flori păreau frumusețea însăși – una dintre proprietățile de nedescris ale Mărețului Creator. În fiecare fir de iarbă, în fiecare petală se reflecta frumusețea nemărginită a Minții Creatoare și a Puterii dumnezeiești. Florile străluceau cu lumini multicolore”[14]. Pe când dumnezeiescul nostru poet pune ceea ce vede în concepte și în simboluri: „Prin neguri Calea floarea și-o deschide/ În adevărul legilor ce pier/ Când mă arunc în viață către cer,/ Săgeata-n mers în floare se închide! /…/ Cărările s-au împlinit în Cale/ Și calea Ta e floare și e Cânt./ De Adevărul veșnic mă-nspăimânt/ Și mă ascund în Duhul vieții Tale” (Cânt de început).
Acestea fiind zise, închid aici o paranteză lungă și mă întorc la poezia pe care am început să o comentez, Împărăția Cerurilor.
[1] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 92.
[2] Sfântul Gavriil Igoșkin, O vedenie despre Rai și Iad. Viața de după moarte, traducere din limba rusă de Eugen Diaconu, Editura de Suflet, București, 2023, p. 89-90.
[3] Idem, p. 89.
[4] Idem, p. 205.
[5] Idem, p. 89.
[6] Idem, p. 90.
[7] Idem, p. 110.
[8] Idem, p. 111.
[9] Idem, p. 206-207, 214.
[10] Idem, p. 207.
[11] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 266.
[12] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 122.
A se vedea și Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 266.
[13] Amurg în Mănăstire. Viața Cuvioasei Starețe Taisia scrisă de ea însăși, în românește de Anca Sârbulescu, Ed. Ileana, București, 1999, p. 194-195.
Răsfoind cartea acum, văd că i-am dat-o și a citit-o și Sfântul Ilie, pentru că a rămas ceva însemnat cu pix roșu pe ea, cu sublinierea lui tremurată.
[14] Sfântul Gavriil Igoșkin, O vedenie despre Rai și Iad, op. cit., p. 95.