Predică la Duminica a 31-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
când Domnul le vorbea despre moartea și despre învierea Lui [Lc. 18, 32-33], „cuvântul acesta era ascuns [κεκρυμμένον] de ei”, de mintea lor, și nu îl înțelegeau [Lc. 18, 34, BYZ], deși nouă ni se pare evident. Însă nouă ni se pare evident pentru că știm toată desfășurarea vieții Domnului, dar ei nu o știau pe atunci. La fel stau lucrurile cu toate profețiile Domnului care deja s-au împlinit: acum sunt evidente, clare, bătătoare la ochi, dar când nu se împliniseră încă, ele erau o mare taină. Și erau o mare taină, pentru că nu știa nimeni cum se vor petrece lucrurile, cum se vor împlini în fapt.
De aceea, ceea ce este evident pentru unii, este cu totul necunoscut pentru alții. Și lucrurile deja întâmplate sunt necunoscute multora, pentru că nu le cunosc în fapt. Nu le-au citit, nu au aflat despre ele. Însă, dacă despre unele lucruri istorice putem afla cu toții, când vine vorba să înțelegem experiența teologică, duhovnicească, istorică, științifică a marilor oameni ai lumii, ea nu e la îndemâna oricui, pentru că experiența altora cere să ai experiență, specializare în acel domeniu.
Iar oamenii comozi aruncă imediat ceea ce necesită specializare, muncă, efort, neintroducându-se niciodată în domeniul experienței. Fapt pentru care știu date periferice, dar niciodată date din interiorul experienței. Pentru că experiența altora cere să ai și tu experiența directă a lucrurilor.
În domeniul teologiei, spre exemplu, mulți cred că e de ajuns să citești cărți teologice pentru ca să știi teologie. Însă teologia nu începe odată cu cărțile, ci cu curățirea ta de patimi, cu luminările dumnezeiești pe care le ai și cu vederile dumnezeiești pe care le primești din partea lui Dumnezeu. Față în față cu Scriptura, cu cărțile patristice și teologice, tu ești orb, nu vezi nimic esențial, nimic profund în ele, dacă nu te luminează Dumnezeu la fiecare rând pe care îl citești. Și nu te luminează, dacă tu nu ai o relație reală cu El. Pentru că în relația reală cu El se înțelege și se scrie teologia Bisericii.
Însă, mulți au înțeles că trebuie să facă teologie pe baza luminărilor dumnezeiești ale Sfinților, a vedeniilor și a profețiilor lor, dar fără să aibă o viață duhovnicească reală. Și combină ideile din experiențele Sfinților după cum cred ei că e mai bine, lăsând să se vadă de la o poștă faptul că nu au experiență duhovnicească. Dar ca să înțelegi că ei sunt șarlatani și nu teologi, trebuie să fii un om duhovnicesc și un profund teolog. Pentru că, ceea ce pentru tine e clar, e evident, e foarte frumos și abisal în interiorul experienței dumnezeiești, pentru ei sunt doar operații mentale, calcule umane. Fiindcă ei le potrivesc după cum cred că e mai bine și nu știind foarte clar adevărul lucrurilor, experiența dumnezeiască ca atare. De aceea, afirmații peste afirmații șocante, dezgustătoare, denigratoare, minimalizatoare la adresa Sfinților și a cărților lor. Pentru că nu stau față în față cu cărțile și să vadă ce este în ele, cu harul lui Dumnezeu, ci ei pleacă urechea la tot felul de opinii și de ziceri, care n-au de-a face cu textul, cu realitatea lui.
Și, din acest motiv, una spun Sfinții și alta spun comentatorii lor. În loc să te ducă în interiorul cărții, ei neagă cartea cu totul, prin afirmații rele, pentru că așa este inima lor. Și de ce e rea inima lor? Pentru că nu se curățesc de patimile lor, nu vor viața cu Dumnezeu, cea plină de virtuți dumnezeiești, dar vor „să scrie” teologie. Și când „scriu” teologie, ei batjocoresc teologia, denigrează viața cu Dumnezeu, te duc la probleme lăturalnice, dar niciodată la miezul teologiei Sfinților. Pentru că nu îi interesează adevărul care ne mântuie, ci pierderea de timp. Și cum ei pierd timpul toată ziua, se miră când tu vrei lucruri serioase, profunde, adevărate, pentru că ei nu își pun problema adevărului în mod serios.
De aceea, a nu ști nu li se pare o povară sufletească, ci o stare „normală” a omului. Însă, când tu ești creștin, când ești luminat de Dumnezeu cu slava Lui, cum să fii un om neștiutor, când pe tine te învață Dumnezeu cele ale Sale?
– Și când mă învață El cele ale Sale?!
– În orice clipă și în orice zi te învață! Pentru că Dumnezeu te luminează mereu prin ce auzi, prin ce faci, prin ce trăiești, ca să înțelegi lucrurile Sale. Să înțelegi cine ești și ce poți și spre ce te îndrepți. Iar orice zi liturgică și orice carte și orice experiență de viață sunt luminarea noastă continuă, prin care noi învățăm lucrurile lui Dumnezeu, voia Lui cu noi.
Orbul care cerșea în Ieriho [Ἰεριχώ] a învățat să se roage. Să strige teologic către Domnul. Căci el striga, zicând: „Iisuse [Ἰησοῦ], fiule al lui David [υἱὲ Δαυίδ], miluiește-mă [ἐλέησόν με]!” [Lc. 18, 38, BYZ]. Și el a învățat să se roage de nevoie, după cum și noi învățăm să ne rugăm de nevoie. Căci până nu ajungem să ne conștientizăm păcatele noastre, nu știm să ne rugăm. Nu ne interesează rugăciunea. Dar când ajungem să înțelegem că suntem păcătoși, foarte păcătoși, cei mai păcătoși oameni înaintea lui Dumnezeu, atunci învățăm pe fiecare zi să ne rugăm, din aceea că ne rugăm mult, neîncetat față de El.
Rugăciunea isihastă e rugăciunea orbului din Ieriho, e rugăciunea care ne învață să ne rugăm și, rugându-ne neîncetat, să Îl cunoaștem pe El și, prin El, și pe noi înșine. Rugăciunea e cunoaștere, e curățire, e luminare, e sfințire, e înțelepțire dumnezeiască. Pentru că nu puțina rugăciune te învață să te rogi, ci multa rugăciune, nespus de multa rugăciune, prin care tu Îl cauți pe El, pe Cel care te mântuie. Și Cel care te mântuie e mereu cu tine, dar nu ești și tu mereu cu El. Și ai nevoie de mult strigăt către El, de un strigăt neîncetat, pentru ca să înțelegi că El te vede, dar tu nu Îl vezi. Și El, Cel care te vede, e cu tine, dar tu nu ești cu tine însuți, tu nu îți vrei binele. Și nu îți vrei binele, pentru că stai departe de izvorul binelui, de Dumnezeu Însuși.
Când teologia înseamnă numai scris, iar nevoința duhovnicească înseamnă doar un subiect teologic, experiența îndumnezeirii nu înseamnă nimic. Pentru că experiența aceasta înseamnă totul, când relația cu Dumnezeu înseamnă alipirea de El continuă.
Ești orb și îngâmfat, dar „scrii” teologie. Nu ești luminat de Dumnezeu, dar „traduci” Scriptura. Nu vezi nimic în tine, dar „vezi” în alții. Și aceasta pentru că se încurajează diletantismul teologic și duhovnicesc, oportunismul eclesial, obscurantismul teologic și nu experiența reală a vieții cu Dumnezeu, adică sfințenia. Pentru că sfințenia, care e viața reală a creștinilor, e tratată de ei ca un subiect tabu și nu familiar, fiind evacuată din viața Bisericii.
Și cum arată o Biserică sfântă fără creștini cu viață sfântă? Cum arată singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ cu oameni orbi duhovnicește? Cum arată Biserica Lui fără teologi reali și fără credincioși reali și fără Sfinți reali? Căci dacă sfințenia nu e o realitate comună, cotidiană, realitatea tuturor în Biserică, atunci suntem în Biserică sau nu? Dacă Biserica e una, sfântă, catolică și apostolică, atunci noi ne asumăm întreaga teologie a Bisericii și pe toți Sfinții ei sau ce vrem, ce ne place nouă?
Însă Biserica n-are de-a face cu mofturile noastre. Și nici cu orbirile noastre. Asumarea vieții Bisericii e una personală, apoi comunitară. Pentru că mai întâi de toate intrăm în Biserică în mod sacramental, apoi ne asumăm comuniunea cu toți cei credincioși Lui. Mai întâi optăm pentru relația cu Dumnezeu, după care învățăm relația cu întreaga comuniune a Bisericii. Și când vine vorba de viața noastră, primul la care ne raportăm e Dumnezeu și, dimpreună cu El, la toată Biserica Lui. Pentru că ne uităm la Capul Bisericii, pentru ca să ne înțelegem locul în trupul Său sacramental. După cum ne uităm la sufletul nostru, pentru ca să știm ce să facem cu trupul nostru.
Dacă ne uităm, însă, mai întâi la cei de lângă noi și ne dor mai degrabă smintelile lor decât lipsa noastră de iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru, atunci contează mai mult unii oameni, cei care ne-au făcut o impresie proastă, decât Dumnezeul mântuirii noastre. Și cei care se rup cel mai ușor de Biserică, sunt cei care, în aparență, spun că sunt foarte iubitori de Dumnezeu. Și își motivează ruperea lor de Biserică pe baza smintelilor oamenilor, sminteli care le-au „distrus” credința în El.
Numai că iubirea pentru Dumnezeu nu poate fi distrusă de nimeni și de nimic, pentru că ea se bazează pe iubirea Lui, pe nevoia primordială de El, de Dumnezeul nostru. Când Îl iubești pe El, Îl vrei numai pe El. Și viața noastră bisericească decurge din relația cu El, cu Dumnezeul nostru. De aceea, oamenii nu te pot sminti în credința ta, pentru că relația ta e cu El și nu cu oamenii. Noi suntem oameni credincioși, pentru că El ne-a născut din nou și ne-a făcut fiii Lui duhovnicești. Cei care ne smintesc, frații noștri, sunt frați cu noi în credință, dar nu de ei depinde credința noastră, ci de El. Noi trebuie să ni-i asumăm pe toți, pe toți membrii Bisericii, rugându-ne și suferind pentru toți. Iar păcatele lor nu trebuie să ne răcească în iubirea noastră de Dumnezeu și de aproapele, ci, dimpotrivă, să ne umple de și mai multă iubire. Pentru că vedem că viața curată, viața cu Dumnezeu, ține de iubire și nu de păcat.
Când oamenii, orbiți de demoni, păcătuiesc, ei nu își fac un bine, ci fac un rău tuturor. Pentru că răul din ei îi contaminează și pe alții. Ei sunt un rău ambulant, un rău viu, pentru că duc peste tot miasma păcatului. Și duhoarea păcatului e mai oribilă decât neridicarea gunoiului din fața blocului, pentru că e o duhoare de Iad. Și cei care simt duhovnicește, simt acest miros de Iad în oameni și în anumite locuri, pretutindeni pe unde se păcătuiește. Dar dacă nu îți simți duhoarea din tine, îți dai cu parfum și pari fericit, când tu ești nefericire veșnică.
Mulți vor să tăcem și noi! Să nu mai scriem, să nu mai vorbim, să nu mai publicăm, să nu mai fim. Când orbul striga, oamenii îl certau. Îl certau ca să tacă [Lc. 18. 39, BYZ]. Însă orbul n-a tăcut, ci striga și mai mult către Domnul [Ibidem]. Și striga, pentru că dorea să vadă [Lc. 18, 41]. Și noi, cei care ne rugăm neîncetat, dorim să vedem neîncetat, să vedem veșnic, să Îl vedem pe El veșnic. Și numai El ne poate da să Îl vedem, pentru că El ne curățește spre vederea Lui.
Și când mi-am luat teza doctorală despre vederea lui Dumnezeu, nu am luat-o pentru că era o temă insolită, ci pentru că ea este nevoia noastră cotidiană, ea e scopul vieții noastre, ea e împlinirea noastră. Căci scopul vieții noastre e să Îl vedem pe El și nu să rămânem pururea orbi. Pentru că a fi orb înseamnă a sta departe de El, pe când a-L vedea pe El înseamnă a fi cu El și a primi de la El darurile Sale cele bogate și dumnezeiești.
Și când Domnul i-a dat vederea orbului, El i-a spus: „Vezi [Ἀνάβλεψον]! Credința ta te-a mântuit pe tine [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]” [Lc. 18, 42, BYZ]. Pentru că credința ta în Mine te-a făcut să strigi ca un nebun, enervându-i pe toți din jurul tău. Dar, când vrei să te vindeci, trebuie să îți asumi nebunia sfântă de a striga mereu către Domnul. Când vrei să te vindeci de orbirea ta sufletească, atunci strigi, strigi neîncetat spre El și nu te lenevești. Strigi ca din gură de șarpe, strigi cu durere și cu nădejde, pentru că știi că El te aude. Și când Se milostivește de tine, după ce tu te smerești cu adevărat, primești toate cele ale vindecării tale de la El, de la Dumnezeul slavei.
Așadar, iubiții mei, mergerea spre Domnul înseamnă strigarea continuă spre El. Și strigarea spre El, adică rugăciunea noastră, e pe măsura credinței noastre în El. Căci te încrezi în El pe măsura la cât Îl iubești și la cât vrei să fii cu El. Iar El îți dăruie ție pe măsura inimii tale, a iubirii tale față de El, pentru ca să fii îmbelșugat în iubirea ta pentru El și pentru toți oamenii și pentru întreaga făptură. Amin!
[1] Începută la 7. 50, zi de marți, 28 noiembrie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 2 km/ h.