Zi: 5 decembrie 2023

Iubiții mei[1],

în F. Ap. 20, 35 avem un cuvânt agrafon[2] al Domnului foarte important pentru viața Sfântului Arhiepiscop Nicolaos, Părintele nostru. Pentru că el și l-a însușit la modul exemplar. Căci Domnul a spus: „Fericit este mai mult a da decât a lua [Μακάριόν ἐστιν μᾶλλον διδόναι ἢ λαμβάνειν]” [BYZ]. Iar toată viața sa a fost o continuă dăruire, o continuă milostivire față de oameni. Pentru că s-a dăruit și a dăruit toate cele ale sale oamenilor, pentru ca oamenii să se simtă ajutați și iubiți.

De aceea, în mod minunat, când am început platforma noastră Teologie pentru azi de ziua lui, pe 6 decembrie 2006, am făcut și noi același lucru: ne-am însușit cuvântul Domnului că a dărui înseamnă a te împlini, a te umple în milostivirea față de oameni. Pentru că fiecare carte dăruită înseamnă o tot atâta deschidere față de oameni, o tot mai mare iubire a lor. Pentru că toată munca noastră editorială este o expresie a comuniunii, a dăruirii, a dialogului viu, continuu.

Și când te dărui continuu, te împlinești neîncetat. Și nu mai aștepți ca alții să vină spre tine, ci vii tu spre ei. Și vii, pentru ca să îi iubești, să îi ajuți, să îi ajuți să se simtă oameni. Căci marea problemă a lumii noastre este tocmai neîmbrățișarea ei, neiubirea ei. Nu are cine să stea de vorbă cu ea, să o asculte, să o înțeleagă, să o vindece de neiubire. Pentru că atunci când ajuți, când ajuți dezinteresat pe cineva, atunci îl vindeci de neiubire. Căci îi arăți că oamenii nu sunt minimalizați continuu, nu sunt socotiți robii intereselor altora, ci în ochii tăi ei sunt prietenii tăi.

De aceea, a dărui înseamnă a te regăsi pe tine însuți. Și când te regăsești pe tine, te regăsești în relația de prieten, de compătimitor cu oamenii, de împreună-ajutător al lor pe calea mântuirii. Căci Sfântul Pavlos ne îndeamnă: „Purtați-vă unii altora poverile/ greutățile [Ἀλλήλων τὰ βάρη βαστάζετε] și așa împliniți legea lui Hristos [καὶ οὕτως ἀναπληρώσατε τὸν νόμον τοῦ Χριστοῦ]!” [Gal. 6, 2, BYZ].

Și legea lui Hristos este, în esența ei, iubirea pentru Dumnezeu și pentru oameni. Și când Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, atunci purtăm greutățile altora, poverile lor, iubirile și necazurile lor în inima noastră, ca unii care îi ajutăm să își trăiască viața.

Și cum altfel ne apropiem de oameni decât prin dialogul sincer și prin prietenia cu ei? Și când oamenii ni se confesează, când ne spun bucuriile și durerile lor, noi devenim părtași la viața lor. Și îi sprijinim în mod real prin aceea că ne facem prieteni ai lor, împreună-rugători cu ei, împreună-purtători ai poverilor lor interioare.

Iubirea e o mare povară, la fel și cunoașterea, la fel și continua curățire de patimi, dar și durerea, dar și tristețea, dar și așteptarea sunt poveri, mari poveri ale omului. Când iubești, vrei să afli, vrei să înțelegi, vrei să fii iubit. Prietenii tăi sunt oglinzile în care te privești. Cine îți vrea binele, te sfătuiește să mergi pe calea ta. Pentru că fiecare om are calea lui de care trebuie să își dea seama.

Dar când iubești pe cineva nu ai numai răspunsuri, ci și întrebări. Cel din fața ta este un tărâm necunoscut. Și ca să îl parcurgi interior trebuie să îl înțelegi, să vorbești îndelung cu el. Povara dialogului continuu e povara dragostei. Dar dragostea noastră, care are nevoie continuă de dialog, de mărturisire, de sinceritate brutală, e povara care ne eliberează de neiubire. Pentru că e mai greu să fii neiubit decât să vorbești continuu, să te destăinui continuu.

Ce facem cu durerea vie, neașteptată? O vorbim și pe ea! Totul e de vorbit și nimic de tăcut! Mi-am făcut din durerile mele cărți, mărturisiri, eliberări. N-am ținut durerea în mine, pentru că durerea e boală. Și boala durerii te aruncă în singurătate, în frică, în deznădejde, în neîmplinire continuă.

Trebuie să îi spunem durerile noastre Domnului, să I le spovedim! Iar El va scoate durerile din noi și ne va umple de pacea Lui. Pentru că atunci când ții durerile în tine, nu Îl lași pe El să domnească în tine. Dar când îți arunci durerile ca pe niște haine uzate, Îl lași pe El să facă curățenie în tine și să te bucure.

Căci atunci când semeni în trup, culegi stricăciune [φθοράν] [Gal. 6, 8, BYZ]. Mănânci și bei mult și apoi le dai afară, le evacuezi la wc, și asta a fost toată împlinirea ta pe o zi. Pentru că bagi în trupul tău numai ce e stricăcios, perisabil. Și ce bagi în tine, aia ai: stricăciune. „Dar cel care seamănă întru Duhul [ὁ δὲ σπείρων εἰς τὸ Πνεῦμα], din Duhul va secera viața cea veșnică [ἐκ τοῦ Πνεύματος θερίσει ζωὴν αἰώνιον]” [Ibidem]. Cel care seamănă în el rugăciune pentru alții, milostenie, dialog, prietenie sfântă, acela va secera viața cea veșnică, pe cea din Dumnezeu. Pentru că acelea pe care le bagă în el în mod duhovnicește, acelea rămân în el și îl fac om al lui Dumnezeu și om pentru oameni.

Sfântul Patriarh Proclos al Constantinopolului îl numea pe Sfântul Nicolaos: „steaua dimineții, omul ceresc și îngerul cel pământesc”[3]. Pentru că le-a sădit în sine pe cele ale lui Dumnezeu și a devenit ca El pe pământ: plin de milostivire față de oameni. Și când îi umpli de daruri pe oameni, ei te văd ca o lumină în viața lor și așa și ești, pentru că cel ce te pune în lumină e cel care te iubește.

Și cine e cel care e indiferent față de tine? Cel care n-are timp de tine, care nu îți dăruie nimic, care nu te zidește. Și nu vrea să te zidească, nu vrea să poarte cu tine poverile tale, pentru că nu dorește să poarte nici durerile lui. Și când suferim precum câinii singuri, bătuți și alungați de către toți, ne închidem în durerea noastră, ne înmulțim durerea, în loc să o aruncăm afară din noi. Căci a vorbi despre durerea noastră înseamnă a ne vindeca de ea, dar, în același timp, înseamnă a ne apropia de oameni, a ne umaniza tot mai mult. Pentru că avem nevoie tocmai de acest lucru: de îmbrățișarea oamenilor și de înțelegerea lor.

Când a fost hirotonit Episcop, el a fost ales de Dumnezeu pentru această mare slujire dumnezeiască. Căci Episcopii care l-au ales, îl așteptau pe primul care vine la Biserică, potrivit unei vedenii a unuia dintre ei. Și când a venit Sfântul Nicolaos și le-a vorbit în mod smerit, Episcopii au înțeles că viața lui virtuoasă e în acord cu voia lui Dumnezeu și l-au ales Episcop[4]. Căci dacă îl alegi pe cel care voiește Dumnezeu, pui lumină mare în Biserică. Dar dacă pui pe cine nu trebuie, El îl acceptă pentru hirotonia lui, dar e o dramă pentru mulți. Fiindcă nu-i luminează pe oameni, ci îi întunecă. Și exemplul rău întunecă inima omului!

Tocmai de aceea, azi, prin Sfântul Nicolaos, noi avem în fața noastră „canonul credinței și icoana blândeții [κανόνα πίστεως καὶ εἰκόνα πραότητος]”[5], cum ne spune troparul său. Pentru că el e plin de dreapta credință a lui Dumnezeu, dar și de blândețe față de toți. Însă, cel care ne învață blândețea față de toți, este și Învățătorul înfrânării [ἐγκρατείας Διδάσκαλον][6]. Cel care ne învață să postim, dar, totodată, să ne și abținem de la tot răul, de la tot păcatul.

– Ce înseamnă că a arătat Bisericii sale „adevărul lucrurilor [ἡ τῶν πραγμάτων ἀλήθεια]”?

– I-a arătat cuvintele și virtuțile dumnezeiești din el însuși! Căci mulți dintre noi credem că sunt de ajuns doar cuvintele frumoase de la predică, pentru ca oamenii să ne considere oameni credincioși. Dar nu așa stau lucrurile! Predica adevărată e omul credinței. Fiecare se predică pe sine, își predică cunoașterea de la Dumnezeu pe măsura lui. Și dacă predicile noastre sunt una și viața noastră e alta, atunci nu mărturisim adevărul lucrurilor, nu mărturisim adevărul vieții noastre cu Dumnezeu, ci un fals grosolan. Pentru că predicăm una și facem alta. Dar când predicăm ceea ce trăim, ceea ce înțelegem, ceea ce ne luminează Dumnezeu, atunci predicăm ceea ce trebuie, predicăm cu adevărat, pentru că vorbim despre înțelegerile noastre sfinte primite de la Dumnezeu.

Și așa făcea și Sfântul Nicolaos: predica ceea ce trăia și viața lui era o continuă predică, o continuă lumină vie pentru toți! De aceea, el a câștigat cu smerenia pe cele înalte [τῇ ταπεινώσει τὰ ὑψηλά], cu sărăcia pe cele bogate [τῇ πτωχείᾳ τὰ πλούσια][7]. S-a smerit, pentru ca să le înțeleagă pe cele dumnezeiești și s-a dăruit mereu, pentru ca să se îmbogățească în Dumnezeu. Nu și le-a ținut pe ale sale pentru sine, ci le-a dăruit tuturor, de aceea a devenit Părintele tuturor, adică inima caldă și bună care îi iubește pe toți.

De aceea, iubiții mei, ceea ce spunem, ne trădează sufletul. Dar și tăcerile noastre spun cine suntem noi. Pentru că sufletul nostru vorbește prin cuvinte, dar și prin tăceri. Există tăceri bune și foarte bune, dar și tăceri perfide, meschine, josnice. Cine tace, când trebuie să îmbrățișeze și cine întoarce capul, îl loc să dăruie, rămâne în tăcerea lui rea. Și tăcerile rele sunt marile noastre păcate. Pentru că tăcem ca niște nesimțiți, tăcem ca niște ingrați, tăcem ca niște oameni mici la inimă.

Sfântul Nicolaos vorbea în inima lui cu Dumnezeu, vorbea despre toți. Dacă tăcerile noastre sunt pline de rugăciuni, ele nu ne fac morminte văruite, ci lumini dumnezeiești. Lumini de la care se aprind și alții în dorul lor de Dumnezeu.

Faceți daruri, iubiții mei, și fiți daruri pentru oameni! Fiți bucurie mare în viețile oamenilor și nu tristețe! Pentru că lumea toată are nevoie de bucuria care mântuie, care te eliberează de neiubire. Amin!

---

[1] Începută la 14. 31, în zi de joi, pe 30 noiembrie 2023. Soare, 6 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Cuvântul ἄγραφον [nescris] e folosit aici pentru cuvintele Domnului care nu sunt în Evanghelii, ci în alte părți ale Scripturii și la Sfinții Părinți, cf. https://en.m.wikipedia.org/wiki/Agrapha.

[3] Cf. https://www.stnicholascenter.org/who-is-st-nicholas/stories-legends/classic-sources/saint-proclus.

[4] Cf. https://www.stnicholascenter.org/who-is-st-nicholas/stories-legends/classic-sources/symeon-the-metaphrast.

[5] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec06.html. [6] Ibidem. [7] Ibidem.