Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [27]
În legătură cu versul „Temple pe nori strălucitori cobori…”, în Viața Sfântului Vasile cel Nou am găsit și acest amănunt: „În loc de coloane, nori albi susțineau Biserica”…[1].
Menționez că Sfântul Ilie nu cunoștea decât experiențele extatice ale Sfântului Simeon Noul Teolog, din Filocalie, pe care le-a citit însă după ce a ieșit din închisoare (unde au fost compuse majoritatea poemelor), când a reușit să facă rost de câteva Filocalii, pe care le-a căutat tocmai pentru a-și verifica autenticitatea trăirilor și pentru a aprofunda Teologia Bisericii. Și, târziu, prin anii 2000, Părintele Dorin i-a adus Imnele Sfântului Simeon, iar eu i-am adus cartea Sfintei Starețe Taisia. Nu a cunoscut nici Viața Sfântului Vasile cel Nou (poate doar cartea Fericitului Nicodim Măndiță despre vămile văzduhului, dar care sare peste multe din detaliile despre Rai, având mai mult caracter apologetic, insistând pe învățătura esențială pe care trebuie să o rețină creștinii) și nici imnele Sfântului Efrem Sirosul sau (cu atât mai puțin) vedeniile Sfintei Ecaterina. Viețile Sfinților (în 12 volume), de asemenea, i le-am cumpărat tot noi (cu banii săi, noi fiind studenți) și le citea cu nesaț în ultimii ani dinaintea adormirii sale.
Următoarea strofă este tot despre „Mireasă, feciorie în trei sori”, care este plină de slavă și de lumină: „Slavă, lumini, în trup te înfioară;/ Surâs din cer, sclipirile zăpezii,/ Te poartă-n har în Soarele amiezii/ Mirelui dar, părelnică fecioară…”. Curăția Preasfintei Fecioare, ca „sclipirile zăpezii”, și frumusețea sa lăuntrică neîntrecută, ca un „surâs din cer”, o poartă „Mirelui dar”, în lumina Lui ca „Soarele amiezii”, pe cea care este Fiica Tatălui, Maica Fiului și Mireasa Duhului Sfânt. Sau, în altă interpretare, versurile se pot înțelege cu referire la lumina dumnezeiască, plină de slavă și har, cea cu scânteieri de zăpadă și străluciri de soare al amiezii, „părelnică fecioară” pentru că autorul poeziei este cel care o reprezintă astfel, sub formă umană, cu „trup” și frumusețe de „fecioară”. Și aceasta pentru a sublinia iubirea și curăția dumnezeiești pe care i le năștea în suflet.
Comparațiile cu zăpada și cu soarele le-au folosit și Sfinții Evangheliști, încercând să descrie lumina dumnezeiască ce iradia din Hristos Domnul pe Tabor. Și aceasta, spune Sfântul Antim Ivireanul, „pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor și mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada”[2]. Și tot Sfântul Antim zice că „zăpada […] iaste [arată] omenirea Lui, precum hainele Lui le-a arătat albe ca zăpada în muntele Thavorului”[3].
Dacă ar fi să urmărim această interpretare teologică, atunci versurile „Slavă, lumini, în trup te înfioară;/ Surâs din cer, sclipirile zăpezii,/ Te poartă-n har în Soarele amiezii/ Mirelui dar” am putea spune că vorbesc atât despre lumina Sa dumnezeiască din veci, dar și despre Preacurata Fecioară, din care pe pământ Mântuitorul Și-a făurit trup, în pântecele ei preasfânt, iar acum, în Împărăția cerului, ea, Maica Domnului, este cu totul transfigurată și îmbrăcată în slava Mirelui, cu străluciri ale soarelui de amiază și cu scânteierile de puritate și frumusețe ale zăpezii.
În strofa următoare Sfântul Ilie revine la a vorbi despre cetatea Ierusalimului ceresc, „Cetate sfântă-n sfântă feciorie” a luminii dumnezeiești, „Locaș iubirii și neîntinării/ De frumusețea Mirelui…mai vie!…”. Adică frumusețea sa se aprinde și mai mult când apare Mirele ceresc. Și, în vedenia sa, el o contemplă „purtând veșmântul valurilor mării”. Ceea ce ar putea fi o indicație a culorii de „safir”, despre care am discutat mai sus. Dar nu numai asupra culorii, ci și a altor aspecte, deși tăria și nemișcarea unei cetăți, nouă, pe pământ, ni se pare de neasociat cu valurile mării. Dar, tot în Viața Sfântului Vasilios cel Nou, citim, spre exemplu, că, în Biserica din această cetate, „în loc de pietre de construcție, erau pietre mai prețioase decât cele douăsprezece pietre, de orice culoare, schimbându-și nuanțele și înflorind, […] armonizându-se cu arhitectura Preasfântului Duh. […] Iar pardoseala era învăluită în foc alb și schimbător și părea o mare care spumegă de valuri”[4].
Sfântul Ilie a văzut profetic, în vedenie, și transfigurarea lumii, profețită în Apocalipsis, precum și învierea cea de obște a tuturor oamenilor: „Un nou pământ și ceruri mi s-arată/ Vădit și mai temeinic decât huma…/ Iar sufletele trupuri și-iau acuma,/ Lumină din lumină preacurată”. Se referă aici numai la Sfinți, ale căror suflete și trupuri vor fi „lumină din lumină preacurată”, pentru că sunt fiii lui Dumnezeu, fii ai Tatălui și frați ai lui Hristos (Fiul Tatălui, Cel ce este „Lumină din Lumină”), aprinși de lumina dumnezeiască a Preasfintei Treimi. Bineînțeles, având nu lumini egale, ci fiecare strălucirea sa, în intensități și nuanțe diferite, după viața și faptele fiecăruia, dar luminând fiecare, în ființa sa reîntregită, trup și suflet, cu „lumină din lumină preacurată”.
[1] Viața Sfântului Vasile cel Nou. Vămile văzduhului și vederea Înfricoșătoarei Judecăți, op. cit., p. 404.
[2] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 10.
[3] Idem, p. 92.
[4] Viața Sfântului Vasile cel Nou. Vămile văzduhului și vederea Înfricoșătoarei Judecăți, op. cit., p. 403-404.