Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [28]
În Împărăția lui Dumnezeu, totul este dulceață, frumusețe negrăită, blândețe și pace, totul este învăluit de miresme și lumini în culori dulci, cerurile respiră viața dumnezeiască: „Dulci zările respiră, se-mpânzesc/ Verde, roz-alb ca florile răpite,/ De-un vânt ușor, miresme pribegite,/ Privind la Îngeri, sfinte poposesc…”.
Remarc faptul că Sfântul Ilie are subtilitatea poetică de a introduce în versurile sale și epitete cu semnificații contrare celor aparente: e o virtute a celor îndrăgostiți de poezie, care au înțeles adâncimile limbii mlădiate de poeți în versuri. Pe parcursul studiilor noastre, am sesizat și insistat pe înclinația spre polisemantism și chiar omonimie în vocabularul poetic al unor creatori lirici, cu precădere la Eminescu și Ștefan Petică (adevărați maeștri în această tehnică, generatoare de mari confuzii în interpretare celor neatenți sau grăbiți), dar și la alții, mai târziu, ca Arghezi, Bacovia, Blaga sau Ion Barbu (deși fenomenul distorsionării semantice a cuvintelor nu are aceeași frecvență la ei ca la Eminescu sau Petică, de la care au învățat, de altfel, această tehnică, ei folosind însă, mai degrabă, alte tactici ale echivocului).
Aici, spre exemplu, Sfântul Ilie zice „miresme pribegite”, introducând o nuanță care nu are de-a face cu Raiul, în care nu există nimic rătăcitor, nimic ostenitor sau în suferință. La fel, puțin mai sus a zis: „părelnică fecioară”, cu referire la lumina dumnezeiască, deși tot el mărturisește cu tărie că prezența luminii dumnezeiești îl făcea să perceapă toate cele pământești ca pe niște umbre firave pe lângă consistența adevărată a realității lăuntrice duhovnicești. Sau, în alt poem, comentat undeva mai sus, unde tot despre lumina dumnezeiască spunea că o simte „mai despletită-n fragedul extaz” (Noua făptură). Nimic din această selecție de termeni nu are însă de-a face cu vreo patimă umană și cine înțelege astfel se înșală amarnic, precum cei care citesc Cântarea Cântărilor în cheie erotică.
Nu e vorba de niciun fir de îndoială în mintea Sfântului Ilie și nici vreo nostalgie a celor pernicioase pământești nu îl încearcă în conceperea versurilor, amintindu-și de contemplarea Raiului dumnezeiesc, ci el vorbește poetic, ca un adânc cunoscător al tainelor limbii române. Așa cum și Eminescu, mai înainte, căutase să folosească aceleași cuvinte cu zeci de înțelesuri diferite, uneori chiar opuse (și doar Ștefan Petică a remarcat această minunată artă, care transformă într-adevăr un material lexical rigid într-un mozaic unduitor). De altfel, în contextul versurilor Sfântului Ilie, chiar și cei mai obtuzi ar trebui să priceapă calitatea semantică sensibil schimbată a unor astfel de termeni. Cred chiar că Dumnezeiescul poet și-a dorit reorientarea unei părți (cel puțin) a vocabularului poetic românesc, în sensul înduhovnicirii lui.
Adică, dacă anumiți termeni ne varsă în urechile inimii tristețea, deprimarea, rătăcirea sau dezorientarea spirituală, suferința melancolică, dezrădăcinarea ori, dimpotrivă, frenezia vreunei patimi, pentru că așa i-am învățat din poeziile citite, autorul nostru ne arată că ei pot fi și resemnificați. O limbă poate fi magnetizată spre patimi și ideologii debusolante, dar poate fi și îndumnezeită la loc, ca și sufletele noastre. Cuvintele se pot reloca spiritual…
„…Sfânt…Duhul Sfânt ne poartă ca să știm,/ Ne murmură în pânze la corăbii…”: ca mai totdeauna, versurile indică vedeniile sale dumnezeiești, dar pot fi înțelese și cu referire simbolică la corăbiile sufletelor noastre, în pânzele cărora suflă și murmură Duhul Sfânt, pentru a ne conduce, pe marea vieții, spre El. Totodată, am citat mai sus mărturia Sfântului Ilie, în care el spunea că îi apăreau anumiți Sfinți ca temple, altare ori corăbii…
La fel, putem înțelege mistic sau simbolic versurile: „Cu sufletele sulițe și săbii/ Spre frumusețea cerului țintim!…”. Căci „sulițele” și „săbiile” pot fi înțelese ca încordare duhovnicească în lupta împotriva patimilor și a demonilor fioroși, dar se poate să exprime și alt amănunt extatic.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii și al iertării – afirmație care poate fi considerată banală prin repetiție, dar se verifică și capătă tot mai multă substanță prin experiență – și ne cheamă înapoi chiar și atunci când ne îndepărtăm de el și nu ne mai așteptăm ca El să ne arate iubire și îndurare. Este ceea ce exprimă strofa următoare a Sfântului Ilie: „Din dorul viu, din calea-ndepărtării/ Cuvântul, Tatăl înapoi ne cheamă/ Și dragostea de fecioria mamă,/ Și-albaștrii Îngeri ai însingurării”.
„Din dorul viu”: cuvintele au din nou sens schimbat, pentru că „dorul viu” de aici nu este cel bun, dumnezeiesc, ci patima vie, rezistentă, patima care trăiește mult și e adânc înrădăcinată în sufletele și mințile noastre. Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul ne cheamă înapoi, iar Dumnezeu Duhul Sfânt ne suflă în pânzele corăbiilor. Și suntem chemați înapoi prin simțirile dumnezeiești pe care pământul nu ni le poate împlini: „dragostea de fecioria mamă” – iubirea curăției dumnezeiești care aduce veselie și pace nesfârșită în suflet, dar și iubirea pentru Preacurata Fecioară Maică –, cât și minunata simțire a isihiei, pe care o veghează „albaștrii Îngeri ai însingurării”.
„Nestăvilirea spiritului pur/ Rodește în adâncul neființei”: harul Preasfintei Treimi este pururea creator, iar Sfântul Ilie a asistat duhovnicește la continua naștere și preschimbare de lucruri și forme uluitoare, în lumina dumnezeiască: „Sfințită-n Duh făptura se-nmulțește”. Privind fenomene negrăite ale universului ceresc, duhovnicesc, în același timp i se descoperea înțelepciunea dumnezeiască și simțea în minte și inimă Obârșia întregii vieți, a roirii de Îngeri cât și, deopotrivă, a dorinței lui de a se sfinți și a fi cu Dumnezeu: „Te simt în mine reazăm al voinței/ Și al rotirii lumilor în jur”.
„Lumina Ta în mine e ca vinul”: lumina dumnezeiască e ca vinul de tare și îmbătătoare, aducând fericire, extaz duhovnicesc. Sfântul Ilie a trăit același sentiment ca odinioară Sfântul Profet Salomon (Cânt. Cânt. 1, 2). Dar aici nu e vorba de vin pământesc. „Lumina Ta în mine e ca vinul” pentru că îi aducea aceeași fericire dumnezeiască precum Sfânta Împărtășanie. Căci ieșirea în extaz, în lumina dumnezeiască înseamnă împărtășire de viața Preasfintei Treimi, care are ca fundament Sfintele Taine.
Lumina dumnezeiască e ca vinul euharistic. Pentru că este vinul euharistic din veșnicie, adică împărtășirea veșnică, necontenită cu Domnul. „Și Trupul Tău e Pâinea, e seninul…”: Trupul euharistic al Domnului e Pâinea din Sfintele Taine, aici, pe pământ, iar în eternitate înseamnă seninul zărilor nesfârșite ale luminii dumnezeiești, pacea și fericirea negrăite ale Sfinților.
Poezia Sfântului Ilie e plină de înțelegeri teologice dumnezeiești. Și nici nu ar putea fi altfel în urma preaînaltelor descoperiri mistice, a marilor revelații trăite de el.
„… Cresc fiii Tăi, Dumnezeirea crește !…”: fiii lui Dumnezeu cresc în sfințenie, Dumnezeirea crește întru ei, în Trupul mistic al Domnului care este Biserica Ortodoxă.