Predică la Duminica a 27-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
sărbătoarea este spre odihnirea și bucuria duhovnicească a oamenilor, pentru că oamenii vin la Biserică pentru ca să se odihnească și să se bucure întru Domnul. Vin la Biserică pentru ca să se odihnească, să se adune în ei înșiși, pentru ca să se bucure cu pace, pentru ca să se spovedească Domnului și să se împărtășească cu El. De aceea și Domnul învăța în sinagogile lui Israil în ale sabaturilor [ἐν τοῖς σάββασιν] [Lc. 13, 10, BYZ], pentru ca să îi odihnească în mod real, duhovnicește, pe oameni.
– De ce Dumnezeiasca Scriptură folosește forma de plural pentru sabat, când se referă la o zi anume de sabat?
– Pentru ca să sublinieze faptul că a ține sabatul înseamnă a ține toate sabaturile Sale. Așa cum spune și noi: a ține sărbătorile nu înseamnă a merge doar la unele sărbători la Biserică, ci a fi în toate sărbătorile la Biserică. Și Domnul, în Scriptură, folosește adesea forma de plural pentru sabat pentru ca să sublinieze necesitatea prăznuirii tuturor acestor zile. Pentru că a le prăznui pe toate cele ale Domnului înseamnă a prăznui zilele Sale cele sfinte.
Și Domnul îi învăța pe oameni în zilele de odihnă, de sărbătoare, pentru că sufletele noastre au nevoie să prăznuiască în mod real, bucuros. Și prăznuirea înseamnă și catehizare sau învățare a credinței, înseamnă și cântare cu toată inima, înseamnă și rugăciune împlinitoare, înseamnă și jertfire de sine, înseamnă și iubire de aproapele, înseamnă și curățire pentru Domnul și împărtășirea cu El. Pentru că toată ființa noastră trebuie să se închine și să slujească Domnului, dar, în același timp, să se descopere ca parte vie din comunitatea Bisericii.
Și când Domnul Își îndreaptă privirea spre femeia cu duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] în ea [Lc. 13, 11, BYZ], adică cu un demon în ea, care îi aducea acea stare de neputință, El Se manifestă ca un om care gândește duhovnicește și nu trupește ziua de odihnă, ca unul care o socotește o zi a faptelor bune, împlinitoare. Căci El îi învăța pe oameni, făcea cea mai mare faptă bună pentru ei, pentru că îi umplea de adevărul Său. Dar când vedea suferința în cineva anume, El o vindeca imediat, pentru că adevărata faptă bună e sănătatea integrală a omului: și sufletească și trupească.
Iar după 18 ani de gârbovire [Ibidem], să fii vindecată de sărbătoare, când ești adunată înaintea Domnului, chiar de El Însuși, a fost cea mai mare sărbătoare din viața acestei femei, pentru că reala și profunda bucurie a omului e reala prăznuire a lui. Noi venim la Biserică, vrem să intrăm în duhul sărbătorii, în starea pe care ea o cere, dar nu prea reușim totdeauna. Și nu reușim, pentru că sărbătoarea cere o anume stare interioară, iar noi avem grijile, neîmplinirile, bolile, durerile, lacrimile noastre…
Vine Nașterea Domnului, praznicul ne cere să fim copii la inimă, să fim generoși, să fim buni, iar noi nu știm cum să ne închidem în case și să nu vorbim cu nimeni. Să nu dăm nimic nimănui. Și când venim la Biserică avem o stare mult prea depărtată de starea coborârii Lui la noi, a smeririi Sale nesfârșite față de noi, încât ne rușinăm pentru ceea ce nu suntem. Fiindcă praznicul ne cere simplitate și smerenie, ne cere iertare și milostivire, iar noi suntem vânători de iluzii. Iluzia salariului mai mare, iluzia vacanțelor exotice, iluzia confortului nestingherit de nimeni ne populează și credem că ele ne vor odihni. Dar odihna adevărată e aici! E ascultarea de cuvântul Lui, e închinarea în fața Lui, e slujirea Lui, e împărtășirea cu Sine. Pentru că de aceea nu intrăm în duhul praznicelor: pentru că nu le împlinim cerințele lor duhovnicești.
Când Statul ne dă zile de odihnă, el se gândește și la sufletul nostru, nu doar la trupul nostru. Pentru că Biserica i-a propus aceste zile. Și Biserica i-a propus ca de marile sărbători să fim acasă, pe lângă toate duminicile, pentru ca să ne odihnim sufletele și trupurile noastre. Când îți odihnești la Biserică sufletul și trupul și ți le umpli de slava lui Dumnezeu, vii acasă cu poftă de mâncare și de viață, mănânci și te culci puțin, și simți că ești în praznic, că prăznuiești. Dar dacă stai toată sărbătoarea acasă, la televizor, văzând filme sau jucându-te pe telefon, nu prăznuiești, nu te odihnești, ci te obosești, pentru că odihna începe cu slujirea lui Dumnezeu și nu cu îngrășarea lenei.
Și Domnul îi învăța pe oameni, dar îi și vindeca de sărbătoare, pentru că reala sărbătoare e bucuria dumnezeiască. Când te vindeci de patimi, prăznuiești, când faci bine, prăznuiești, când asculți de Dumnezeu, prăznuiești. Adică te bucuri interior, te simți împlinit, pentru că simți că faci ceea ce trebuie.
Domnul o eliberează de slăbiciunea ei [Lc. 13, 12, BYZ], pentru că o eliberează de demonul gârbovirii. Și multe gârboviri, multe aplecări spre păcate, avem fiecare dintre noi. Suntem aplecați spre bani, spre plăcere, spre confort și nu ne place munca, slujirea lui Dumnezeu, întrajutorarea. Vrem vieți simple și frumoase, fără griji și fără boli, dar păcătuim în neștire. Iar păcatele noastre îi atrag în noi pe demoni, ei ne populează, nu mai vedem sensul vieții noastre, nu ne mai găsim odihna, nu ne mai găsim împlinirea, pentru că dracilor nu le place la Biserică.
Dacă te duci la restaurant, la cazino, la all inclusive, la bordel, demonii se simt bine în tine, pentru că le place confortul tău necredincios, acela în care uiți de Dumnezeu și de sufletul tău. Dar dacă e să te ducă cineva într-un pelerinaj, pe la Biserici, pe la Mănăstiri, să te pună la eforturi ascetice, la postire și la Slujbe de noapte, viața ta îți pare „un chin”, ceva „de nesuportat”, pentru că nu suporți interior ceea ce vezi, ceea ce simți, ceea ce fac cei credincioși. Demonilor din tine nu le plac toate astea și îți fac viața un chin. Pentru că tu, în tine însuți, nu ești un om credincios, ci un prieten al demonilor și al conforturilor lor păcătoase.
Căci, la urma urmei, de-asta nu dau năvală oamenii la Biserică: pentru că nu se simt bine aici. În mod interior nu se simt bine. Și nu se simt bine, pentru că viața lor interioară nu e una după voia lui Dumnezeu, ci una pătimașă, demonică, indiferentă religios. Iar ca să te simți bine la Biserică trebuie ca mai întâi de toate să te convertești, să te întâlnești în mod real cu El, să te pocăiești în fața Lui, să îți schimbi viața și să înveți în fiecare zi viața cu El. Căci numai astfel începi adevărata ta viață, viața care te împlinește. Pentru că viața care te împlinește e viața care are în centrul ei pe Dumnezeu și Biserica Lui.
Și noi mergem în călătorii, în pelerinaje, în vacanțe. Și noi dormim în hoteluri, în moteluri, în Mănăstiri. Și noi mâncăm în restaurante, vizităm muzee, intrăm în piețe, călătorim prin orașe și prin sate și prin așezări diverse. Dar le facem pe toate acestea ca oameni credincioși care ne rugăm neîncetat, care postim, care citim, care ne punem în slujire mereu, pentru că scopul nostru e de a fi cu Dumnezeu, de a ne îmbogăți duhovnicește mereu și nu de a ne afunda în inactivitate, în toropeală.
De aceea, oriunde trăiești creștinește și te bucuri cu Dumnezeu, tu prăznuiești. Pentru că esența prăznuirii e prezența lui Dumnezeu în tine prin slava Lui. Niciun loc și nicio țară a lumii nu ne poate opri din relația noastră cu Dumnezeu, dar orice păcat al nostru, de care nu ne pocăim înaintea Lui, e o calamitate, pentru că el atentează la cea mai mare stabilitate a vieții noastre: la realitatea interioară cu El. Dușmanul nostru cel mai mare e alegerea noastră cea rea. Dușmanul nostru e interior și nu exterior. Și când ai ales păcatul, ai ales împotriva Lui și împotriva ta, pentru că ai ales să mori și nu să trăiești.
– O fi ceva pe lumea ailaltă, Părinte?! O ajunge vreo pomană a noastră la ei?!!
– Când o să ajungi Mata acolo, o să vezi ce înseamnă ca cineva să te ajute fundamental cu o împărțanie[2] pentru tine. Că dacă eu îți spun, din vedeniile Sfinților, cum e Iadul, nu vrei să crezi. Dar când ajungi acolo, o să te uiți după milosteniile astea ca după soare. Pentru că atunci înțelegi ce n-ai, ce n-ai avut niciodată: nu L-ai avut pe Dumnezeu în tine și cu tine.
Căci milosteniile sunt deschiderea inimii spre Dumnezeu și sunt iubire pentru aproapele. Închiderea în necredința ta înseamnă indiferență și față de veșnicia ta, dar și de a altora. Nu dai altora, pentru că nici sufletului tău nu-i dai să mănânce. Dar când îi iubești pe cei adormiți ai tăi și te rogi pentru ei și dai milostenii spre iertarea lor, tu te vindeci pe tine interior, pentru că te umpli de iubirea lui Dumnezeu, dar îi umpli și pe ei de iubirea ta. Pentru că slava lui Dumnezeu le transmite iubirea ta față de ei. Le transmite că tu nu i-ai uitat, că ei sunt vii în inima ta, pentru că ai avut relații reale cu ei.
Pomenirile celor adormiți sunt zilele lor de praznic. Pentru că ei se bucură de iubirea lui Dumnezeu față de ei, dar și de iubirea noastră pentru ei. Și Dumnezeul care nu te uită, ci mereu te are sub ochi, care te pomenește veșnic, e Dumnezeul care te-a făcut nu ca pe un experiment oarecare, ci ca pe o persoană, ca pe un partener de relație, ce poate intra într-o relație veșnică cu El. Căci nihilistul, necredinciosul, consideră omul fără sens, îl consideră o ființă călătoare spre moarte. Pe când omul călătorește, împreună cu întreaga creație a lui Dumnezeu, spre învierea și transfigurarea lor. Noi ne rugăm neîncetat pentru cei adormiți ai noștri pentru că vrem să ne întâlnim cu ei, în bucurie și în pace, la învierea cea de obște. Vrem să moștenim împreună Împărăția lui Dumnezeu, de aceea îi ajutăm prin rugăciunile, milosteniile și întreaga slujire a Bisericii.
Chiar dacă viața noastră s-ar fi terminat o dată cu moartea, nu ar fi fost uman să ne uităm pe cei iubiți ai noștri. Căci relația reală nu e ceva ce se uită în 3 zile. Dar atunci când ai perspectiva veșniciei, ca acum, când știi nu numai că sufletele celor adormiți sunt vii și că ele pot fi în Iad sau în Rai, dar că ne vom întâlni cu toții la învierea cea de obște, a nu-i uita înseamnă a-i iubi veșnic, pentru că ne dorim viața veșnică dimpreună cu ei și cu toți cei ai lui Dumnezeu.
Cei din sinagogă au fost fățarnici [Lc. 13, 15], pentru că ei au spus că odihna e mai importantă decât vindecarea minunată și decât bucuria interioară copleșitoare. Și vedem asta și din viața lui Iairos. Care, atunci când a fost vorba de moarte, nu s-a mai fățărnicit și a primit o inexprimabilă bucurie de la Domnul prin învierea fiicei sale.
Căci ești fățarnic, legalist, indiferent, când e vorba de altul. Vrei să se împlinească legea la sânge, când nu e fiul tău cel care trebuie să plătească. Dar când e cel din familia ta, atunci nu mai vrei să fii drastic, ci vrei să fii milos, pentru că știi cât de dură e legea.
Cine dăduse ziua odihnei? O dăduse Domnul! Pentru ce o dăduse? Ca omul să se gândească și la sufletul său, nu doar la trup. Și când Domnul Se gândește la femeia asta, la suferința ei, la ce se gândește de fapt? La a o face bucuroasă și împlinită cu adevărat! Pentru că vindecarea de demoni e adevărata vindecare a omului. Și când ieși din legătura demonilor și te bucuri de libertatea Lui, atunci prăznuiești, ești bucuros, pentru că înțelegi odihna lui Dumnezeu care coboară în tine de sărbătoare.
Căci pentru asta venim la Biserică: pentru ca să ne veselim din destul. Să ne veselim dumnezeiește. Să ne umplem de slava lui Dumnezeu, să fim cu El și să ne bucurăm împreună cu toți cei ai Lui. Căci slava Lui ne bucură, ne întărește, ne liniștește, ne unește, ne înfrumusețează. Căci ne face vii și duhovnicești, bucurându-ne dumnezeiește de praznicele Sale.
Unii se duc la piață duminica, alții la mall, alții la pescuit, alții dormitează…Însă noi venim la Biserică, pentru că inima noastră e plină de iubirea Lui. Noi suntem avizi de El, de pacea și cumințenia Lui. Venim să Îi slujim Lui, să învățăm mereu de la El, să fim luminați mereu de El. Și umplându-ne de pacea pe care n-o are lumea, de pacea Lui, ne trăim zilele vieții noastre neamestecate cu griji și patimi rele, pentru că pășim pe deasupra murdăriilor, zburăm peste ele cu mintea noastră.
De aceea, vrem ca Dumnezeu să ne dezlege mereu de legăturile lui Satanas [Lc. 13, 16, BYZ], pentru ca să prăznuim dumnezeiește. Ca toată viața noastră să fie o prăznuire sfântă. Și legăturile lui sunt patimile noastre. Prin ele suntem legați de el, de potrivnicul nostru. Dar eliberarea de patimile lui înseamnă o umplere de pacea Sa, înseamnă începutul prăznuirii noastre. Și prăznuim când ne bucurăm cu adevărat, când simțim că Dumnezeu ne vindecă de patimile noastre.
Așadar, iubiții mei, toate au sens, toate au legătură interioară. Niciun cuvânt al lui Dumnezeu nu e degeaba și nimic în Biserică nu e aiurea, fără sens. Ce nu înțelegem, ne depășește. Iar ceea ce ne depășește trebuie să ne smerească, pentru că numai smerirea de sine ne face capabili de apropierea de adevărul lui Dumnezeu.
Ne apropiem de praznic, de praznicul bucuriei, dimpreună cu Cel ce e praznicul, cu Cel ce S-a născut pentru noi și S-a făcut Prunc. Iar reporterul s-a dus și l-a întrebat ce sărbătorim noi de Crăciun și el i-a spus că sărbătorim tăierea porcului…Dar ca să știi ce prăznuim de praznic trebuie să vii la Biserică. Iar aici afli ce e praznicul, dacă stai și asculți și iei aminte la ceea ce se citește și se spune la Slujbă.
Pentru că troparul praznicului Nașterii Domnului ne spune că nașterea Lui a răsărit lumii lumina cunoașterii [τὸ φῶς τὸ τῆς γνώσεως][3]. Fiindcă oamenii, văzându-L și cunoscându-L pe El întru slava Lui, întru lumina Lui cea veșnică, au înțeles adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, adică teologia mântuirii noastre. Dar au cunoscut-o, pentru că s-au plecat Lui, pentru că au recunoscut că El este Domnul nostru. Dacă nu I-ar fi dat atenție, nu ar fi înțeles nimic din El, cum nu știu mulți de azi cine este El. Dar pentru că L-au ascultat și L-au iubit pe El, Dumnezeu i-a umplut pe Sfinții Lui de slava Lui cea veșnică, fapt pentru care s-au împlinit veșnic întru El.
De aceea și noi, dacă vrem să ne bucurăm mereu, să fim cu El oriunde mergem! Pentru că El e prăznuirea noastră cea reală, bucuria noastră cea veșnică. Amin!
[1] Începută la 17. 04, în zi de sâmbătă, pe 2 decembrie 2023. Cer înnorat, 13 grade, vânt de 2 km/ h.
[2] Cu o milostenie.
[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1535/sxsaintinfo.aspx.