Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [29]
Următorul poem:
Spre Dumnezeu
„Roată de foc
În cer se rotește…
Lumina fără loc
În veci mântuiește…”.
Treime Sfântă, sfântă-mpărtășire,
Dumnezeire, îndumnezeire.
Triunghiul, Crucea, Duhul porumbel,
Îngeri și fii asemeni întru El.
Lumina neclintită de oglindă,
Uimirea minții, oare s-o cuprindă?!
Făpturile ce nu le prididesc,
Îngeri pe nori și zorii Îl vestesc!…
Pe inima topită în amiezi
Din Soarele iubirii curg zăpezi…
Miresme care fumegă în flori,
Blânde furtuni de fulgere-viori.
Lumina ce țâșnește din havuz
Din depărtări mi-adie în auz…
… Surâsul dulce al viului izvor…
Vine-adumbrit de-al Îngerilor zbor.
Că uneori, parcă uitând pământul,
Furat de cânturi Îi aud cuvântul,
Mă simt în Duh și văd prin Duhul Sfânt…
…Sui în lumină veșnică și cânt!…
Din Duh născut, de Tatăl înfiat,
Lumină-n cer Cuvântul m-a-nălțat,
În sânul Său la curtea Împărătesei,
Nuntaș Dumnezeirii și Miresei.
Eu te-am iubit, lumina mea din cer.
Tu m-ai primit, în duh și adevăr.
Te-aud, te văd și te privesc în față
Iubire, Har, Creație și Viață…
Cu cât mai mult de neguri mă dezleg
Făpturile în cer mi se aleg
Și Duhul prisosește că n-am mări,
Ca să cuprind minunile din zări.
Și n-am puteri, nici cântecul mai verde,
Făptura mea-n Făptura Lui se pierde;
În bucurii și în culori plăpânde
Plutesc prin mine darurile blânde.
Inima vieții, din altar Hristos
Ne rodește-n inimi cerul luminos,
Slava umple golul, rănile mereu;
Crește împărăția întru Dumnezeu!…
Nu erai în mine, eram gol și orb!…
Azi cobori la mine, în privire Te sorb;
Zămislește-mi iazul dulcii feciorii,
Să-nfloresc în trupul sfintei veșnicii!
Mă ridic în Duh, în abur subțire,
În misticul trup-altar, mânăstire –
Și Te simt în sânul cald și fecioresc,
Soare viu din slava Tronului ceresc!…
„Roată de foc/ În cer se rotește…”: arătarea Sfinților Îngeri sub forma roților de foc, ca în vedenia Sfântului Profet Iezechiil.
„Lumina fără loc/ În veci mântuiește…”: vederea luminii dumnezeiești e curățitoare, sfințitoare și mântuitoare. Și ea este „fără loc”, pentru că e lumina necreată a Preasfintei Treimi, care există din veșnicie și este pretutindeni, umplând toate.
Iar primele versuri ale poemului mărturisesc tocmai această putere, din harul lui Dumnezeu, de a se împărtăși de viața dumnezeiască a Preasfintei Treimi, prin Lumina Sa: „Treime Sfântă, sfântă-mpărtășire,/ Dumnezeire, îndumnezeire”. Sfântul Ilie vedea și simțea, în extaz, cum îndumnezeirea sa se producea prin această împărtășire, răvărsându-se din „Dumnezeire”, din Preasfânta Treime. Și vedea, în lumina dumnezeiască, atât simboluri, precum „Triunghiul, Crucea, Duhul porumbel”, cât și făpturi raționale, Îngeri și Sfinți după chipul și după asemănarea Sa, plini de lumină: „Îngeri și fii asemeni întru El”.
Această lumină dumnezeiască o numește „lumina neclintită de oglindă”, încercând să ne dea o idee despre puritatea și claritatea sa desăvârșite. Dar și în Apocalipsis găsim următoarea mărturie: „Și înaintea tronului [era] ca marea de sticlă, asemenea [cu] cristalul” (4, 6).
Sfântul Ilie spune că „uimirea minții” celui care o contemplă nu o poate cuprinde (este ceea ce exprimă prin interogația: „oare s-o cuprindă?!), în sensul că nu poate mintea omenească să înțeleagă nemărginirea luminii dumnezeiești necreate. Zicând „uimirea minții”, Sfântul Ilie folosește o terminologie extatică, foarte des întâlnită la Sfinții Părinți[1] care numesc extazul duhovnicesc „ieșire din sine” sau „cădere în uimire”. Dar cred că el a făcut aceasta exprimând ceea ce trăia, fără să cunoască faptul că și Sfinții dinaintea lui au folosit aceleași cuvinte.
Iar revelarea Domnului Însuși e vestită de „făpturi” ce se descoperă în lumină, numeroase încât „nu le prididesc” (ar putea fi cete îngerești sau de Sfinți), „Îngeri pe nori” și „zorii” care i se descopereau, adică, posibil, culori și intensități ca ale luminii zorilor, vestindu-L pe Cel ce este „Răsăritul” (Ier. 23, 5; Zah. 3, 8; 6, 12; Lc. 1, 78).
„Pe inima topită în amiezi/ Din Soarele iubirii curg zăpezi…/ Miresme care fumegă în flori,/ Blânde furtuni de fulgere-viori”: Sfântul Ilie a preferat să exprime în versuri vedeniile sale din smerenie, acoperind puțin, prin obscuritatea poetică, măreția descoperirilor, dar și pentru a sublinia astfel, mai mult decât poate simpla relatare prozaică, grația, frumusețea, delicatețea, nespusa dulceață și gingășie e simțirilor.
„Pe inima topită” de iubirea dumnezeiască, „în amiezi” ale revărsărilor de har, „din Soarele iubirii”, din Dumnezeire, din Preasfânta Treime, „curg zăpezi” ale luminii Sale preafrumoase și preacurate. Florile Raiului sunt atât de frumoase și de înmiresmate, încât nu doar miros, ci „fumegă” miresme, ca niște cădelnițe din care iese tămâia a multe și de neînchipuit parfumuri, nemirosite vreodată de cei care nu cunosc decât florile pământului.
Fulgerele luminii dumnezeiești cântă în acorduri minunate, ca niște viori ale Raiului, iar armonia lor e asemănată, paradoxal, de Sfântul Ilie, cu „blânde furtuni”. Pentru că răsunetul lor era puternic, dar în același timp blând. Pe pământ, dacă sunetele sunt prea puternice, sunt asurzitoare, dar în Rai pot fi puternice și blânde în același timp, după cum și lumina este strălucitoare ca fulgerul, dar nu orbește și nu vatămă, fiind întru totul dulce și duhovnicească.
În Apocalipsis, cântarea celor răscumpărați înaintea Mielului lui Dumnezeu este astfel: „Și am auzit glas din cer ca glasul apelor celor multe și ca glasul tunetului celui mare. Iar glasul pe care l-am auzit [era] precum al cântăreților de liră cântând cu lirele lor” (14, 2). În prea tainicele și prea minunatele și sfintele sale vederi, dumnezeiescul nostru poet a văzut și auzit „blânde furtuni de fulgere-viori” și a mirosit „miresme care fumegă din flori”.
Și tot în Apocalipsis: „Și am auzit ca glas de mulțime multă și ca glas de ape multe și ca glas de tunete tari, zicând: «Alliluia! Că[ci] a împărățit Domnul, Dumnezeul nostru, Atotțiitorul. Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă Lui, că[ci] a venit nunta Mielului și femeia [Biserica] Sa s-a pregătit pe sine»” (19, 6-7). Iar Sfântul Ilie, în a șasea strofă din acest poem ne spune că se simțea, în extaz, fiind: „Din Duh născut, de Tatăl înfiat,/ Lumină-n cer Cuvântul m-a-nălțat,/ În sânul Său la curtea Împărătesei,/ Nuntaș Dumnezeirii și Miresei”.
[1] A se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu, Teologie pentru azi, București, 2009, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/.
Și: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog (teză doctorală), Teologie pentru azi, București, 2009, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/.