Mângâiere [1]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mângâiere
(roman)
*
Se opri[1], crezând că e vorba despre ea. Că e strigată. Dar bărbatul în negru, cu șapca îndesată pe cap, vorbea la telefon cu cineva. Probabil, soția lui. Pentru că atunci când îți suni soția ai un mod intim de a vorbi cu ea, un calm anume. Plecă mai departe, gândindu-se la cât de plăcut e să fii recunoscută într-un oraș mare în care nu te remarcă nimeni. În care ești a nimănui. Și la cât de bine a început relația ei cu Mihail. Pentru că atunci era în primii ani de profesorat și crezul ei în educație era viu. Iubea copiii, dorea să îi schimbe, sa le fie un sprijin, un ajutor real. Pentru că cel mai mult copiii au nevoie de exemple. De oameni care cred în ei, care îi fac să simtă că totul e posibil. Și Mihail, Profesorul de Religie, era în al 3-lea lui an de profesorat. Cu aceeași dorință ca și ea de a schimba lumea.
Însă cât de mult se schimbă lumea? Educația e schimbarea lentă, molcomă a omului. Convertirea e însă imediată. Când Dumnezeu intră în viața ta te bulversează, te face să uiți toate, te face să Îl urmezi.
De fapt și eu l-am urmat. L-am urmărit mai întâi, pentru că l-am urmat. Mi-a plăcut din prima sufletul lui, starea de bucurie pe care o emana. Căci, în definitiv, nu contează cât de frumos ești, dacă ceea ce emană din tine îndepărtează. Pe Laurențiu încercam să-l uit. Să uit violența lui mocnită, ținută în lesă, dar care, atunci când se răzbuna, era ca un animal turbat. Spărgea, arunca, drăcuia, dorea să mă strivească. Și asta pentru lucruri minore: pentru un cuvânt…Mereu de la cuvinte începea totul. Cuvintele îl dureau, accentul pus pe ele, o anumită îndoială exprimată cu glas tare. Pentru că își dorea să îl iubesc fără semne de întrebare, fără reproșuri.
Și când am văzut candoarea lui Mihail, a viitorului meu soț, cu care m-am căsătorit cu multă bucurie, ca o femeie împlinită, peste 3 ani, am uitat toată teroarea de mai înainte. Am uitat frica de acasă, cu care am crescut, dar și relațiile mele proaste. Toate proaste. Încât intrarea lui în viața mea a fost și intrarea lui Dumnezeu în viața mea. Pentru că am început să văd în el, în ochii lui senini, prezența lui Dumnezeu, a Celui Căruia el Îi slujea.
Părinții mei nu mi-au înțeles iubirea. Nu mi-au văzut-o. Și cum să mi-o vadă tata, care m-a depreciat mereu și care mi-a făcut zile fripte cu băutura lui și cu accesele de nebunie? Cum să mi-o înțeleagă mama, cea mereu distantă și invidioasă pe orice realizare a mea? Eram pe cont propriu. Ceea ce intuiam și vedeam în el, vedeam numai eu. N-aveam cui să spun despre el, pentru că n-aveam pe nimeni serios în viața mea. Cu care să vorbesc despre dragoste. Pentru că dragostea nu e o aventură, nu e un banc, nu e o modă, ci taina ta. E ceea ce te împlinește, te face întreagă, te face să muți munții. Și câți munți nu aveam de mutat la 26 de ani?! Și cât de plăcut era că puteam să mă simt din ce în ce mai liberă în corsetul Școlii, al relațiilor reci dimprejur, privind la el, la acest soare pașnic, demn, vertical din preajma mea.
Nu și-a dat seama că îl urmăresc cu atenție. Că fiecare gest al lui era o speranță, o așteptare, o nouă dimensiune pentru mine. Mi-au trebuit 3 luni ca să îl abordez, și atunci stângaci, arătându-i versurile pe care le scriam. Nichitizam pe atunci, eram plină de așteptarea iubirii, deși tăcerile lui Blaga erau în mine. Aveam dureri bacoviene, dar așteptări eminesciene. Nu credeam în ideea de viață neîmplinită, lipsită de dragoste. De aceea, mutarea lui în Școala mea a fost o revelație. Eram amândoi Profesori, ne întâlneam de 4 ori pe săptămână la Școală, în afară de ziua de joi, de ziua mea liberă, și am simțit din prima că el este. Că el e viitorul meu.
Dar cui să vorbesc despre o asemenea certitudine? Familia era subiect închis. Mătușa Adela ar fi fost singura demnă de iubirea mea, dar nu i-am spus nici ei. Nu am spus nimănui.
Și când i-am arătat versurile, el a fost surprins de gestul meu. S-a bucurat că am îndrăznit să îi vorbesc, deși iubirea are nevoie de multă îndrăzneală. Îndrăzneala iubirii e binecuvântată. Pentru că, de n-ar fi ea, am trece unul pe lângă altul și nu ne-am întâlni niciodată. Și asta ar fi oribil! Pentru că oamenii nu ar trăi marea taină a iubirii, cea care ne împlinește cu adevărat.
M-a citit cu atenție, cu entuziasm. Pentru că a înțeles că scrisesem despre el, despre ce simțeam pentru el. Și era adevărat acest lucru! Intercalasem poemele dragostei între altele, despre diverse stări ale mele, și a înțeles iubirea din mijlocul singurătății și a durerii. Mi-am dat seama că m-a înțeles din strălucirea ochilor lui. Pentru că am simțit că ochii lui au început să mă conțină. Iubirea din poeme intrase și în el! Și el mă iubea! Dar, în comparație cu mine, care îi căzusem la picioare și putea să facă orice din mine, el a rămas bărbat. Pentru că a vrut să mă cunoască, să ne cunoaștem reciproc, fără să ardem etapele. Iar iubirea aceasta matură, înceată, asumată, era tocmai ceea ce aveam nevoie. Pentru că până atunci fusesem absorbită de propriile mele reverii și de sexualitatea mea. Prietenii mei fuseseră frivoli. Constantin, la 14 ani, mă sărutase pentru prima oară. După care, la scurt timp, încercase să mă violeze. Lucru care nu s-a petrecut, pentru că a intrat peste noi mama lui și l-a luat la bătaie. Dacă nu ar fi fost ea, o luam pe alte căi…
Emilia, o colegă de clasă, așa începuse culcatul cu toți: de la un viol. Și violul, în loc să o abrutizeze, să o schizofrenizeze, a făcut-o să aibă încredere în ea și să transforme plăcerea în afacere. O luau de acasă cu mașina, o foloseau, o aduceau înapoi, dar a doua zi avea bani la ea. Era pe propriile sale picioare…
Gabriel, la 15 ani, era marele masturbator. Îmi cerea să îl masturbez și ne masturbam amândoi. Relația cu el s-a terminat brusc: părinții lui au plecat în Spania. Au plecat cu totul. Au vândut tot ce aveau în România. A fost ca o ștergere cu buretele, de parcă un cataclism îi spulberase de pe fața pământului.
Cu Miron m-am culcat prima oară: la 17 ani. Aproape 18. Și nu pot spune că era un mitocan în materie de sex, dar era mitocan când bea. Și bea enorm! Nici nu știu cum am ajuns să îmi fac de cap cu el…Ba da, știu! Anca Rădulescu împlinise 18 ani și, la ziua ei, am dansat cu el, am vorbit, ne-am sărutat spre dimineață, deși nu îl cunoaștem prea bine. Și el a fost iubirea mea fugară înainte ca să dau la Litere. Intrarea la Facultate m-a făcut să mă îndepărtez de el. Aici l-am cunoscut pe Laurențiu la un curs de Veche, pe când ne enerva pe amândoi profesorul. El m-a învățat să fumez, lucru pe care îl regret până azi, dar și să iubesc aventurile culinare, lucru care îmi place enorm. Pentru că ne duceam în diverse locuri să experimentăm mâncarea. Și așa ne-am plimbat peste tot în București și am învățat toate locurile unde se mănâncă bine. Nu cu fițe, ci cu gust!
[1] Început la Alexandria, în autobuz, în drum spre casă. Pe 8 noiembrie 2011, la pomenirea de 11 ani a bunicii Floarea Picioruș.